Viața noastră este o goană continuă: după hrană, haine, tot felul de lucruri de care avem sau nu nevoie, călătorii, iluzii. Alergăm să strângem comori, uitând că, de fapt, comoara noastră este în inima noastră. De curând Domnul mi-a dat bucuria să întâlnesc un bătrân simplu, care trăiește de azi pe mâine într-un sat din preajma capitalei. Comoara lui este inima lui plină de Dumnezeu și cercetată, când și când, de harul Duhului Sfânt. Discuția pe care am purtat-o despre vremurile demult apuse, despre rugăciune, spovedanie, pocăință și bucurii duhovnicești ne întărește în convingerea că „Bine este nouă să fim cu Tine, Doamne!”. cf. Matei 17:4 (I.M.)

Care sunt primele amintiri pe care le aveți legate de Hristos?

– Primele amintiri legate de Hristos sunt din copilărie. Bunicul meu a fost cantor la biserică și a slujit; a fost singura lui ocupație de când a terminat Seminarul și până când a închis ochii. Era un foarte bun cântăreț, avea o voce plăcută. Noi mergeam absolut regulat la biserică. Pregătirea se făcea de sâmbătă: cu scăldatul, cu rugăciuni mai multe, chiar pregătirea de spovedanie se făcea ‒ dacă în cursul săptămânii aveam greșeli, părinții, ca să ne pună la punct: „Gata, trebuie să vă spovediți la Părintele, că ați greșit!”. Aveam vreo 10-11 ani pe atunci.

Sâmbăta, bunicul cânta acasă toată Liturghia de duminică, ca și cum ar sluji-o dinainte, ca să nu greșească. Lua toate cărțile, Mineiul, tot ce era. Și pe urmă, duminica, dimineața era scularea, apoi plecarea la biserică. Nu se absenta niciodată, numai în caz de boală.

Și nu vă era greu, copil fiind, să mergeți duminică de duminică la biserică?

– Nu asta era greutatea; dacă era o greutate, era munca gospodărească din cursul săptămânii. Și școala mergea bine, cam toți am fost premianți. Părinții ne-au învățat să muncim, fiecare după puterile lui. Care era cu gâștele, care cu porcii, care cu vacile la păscut ‒ mergeam cu ghiozdanul în spate, cu cărțile, și ne făceam lecțiile pe deal. Dar n-a fost greu! Nu, nicicum, era frumos, că munceam împreună cu părinții, eram în coasta lor, cum s-ar zice.

Apoi, când m-am făcut mai mare, pe la 13-14 ani, se pleca la lucru dimineața ‒ să zicem că era sezonul prășitului. La noi, chiar dacă era în timpul comunismului, nu a fost colectiv, că zona era foarte muntoasă. Eu atunci făceam mâncare și o duceam la oameni, pe câmp.

De joacă aveați timp?

– Mai puțin. Pe la amiază, o oră, două… Ne jucam cu mingii de cârpe oina, miuța. După ce am devenit așa, mai mărișori, seara, pe timp de iarnă, erau clăci. Se adunau din casă în casă, cu lucru, mamele, surorile, mătușile, se cântau cântari religioase, se citea din cărți…

Rugăciunea cum se făcea?

– În familie se făcea, seara, copiii împreună cu tata și cu mama. Rugăciuni mai scurte, ca de copii. După ce ne-am făcut mai mărișori, am trecut la o rugăciune mai bogată. Nu prea aveam noi sensul și importanța rugăciunii, vă dați seama. Abia după armată, cred, am înțeles. Poate o fi cercetarea aceea dumnezeiască, nu știu, dar simți așa, în suflet, că ceva nu-i în regulă cu tine. Înaintea lui Dumnezeu ai o neliniște, îți pui niște întrebări la care nu le găsești răspunsul decât în biserică.

 

„Să nu mai fii bolnav!”

  • Vă mai amintiți prima spovedanie?

– Prima spovedanie, ca să-i zicem așa, mai serioasă, a fost la Părintele Nicodim Măndiță. Aveam 18-19 ani pe atunci, prin 1969 sau 1970. Pe urmă am plecat în armată, voluntar, ca să-mi iau grija de ea. După ce m-am eliberat, a doua spovedanie am făcut-o în vremea când Părintele era cam bolnav și era și sub supravegherea Securității, la Agapia. S-au tipărit foarte multe cărți și erau ascunse pe ici, pe colo, iar securiștii stăteau să le confiște. Intrarea era supravegheată și maicile trimiteau din vorbă în vorbă: „Nu mai veniți în perioada asta, că nu se poate”.

Cine se spovedea la Părintele avea o ascultare, un canon. De exemplu, „Vămile văzduhului”, pentru că nu s-a putut tipări, s-a scris în caiete, cu tuș, ca să se multiplice și să se poată citi, iar Părintele îi verifica. Părintele spunea că este cel mai important să cunoaștem voia lui Dumnezeu prin cultivarea citirii, primul canon ăsta era. Și eu am primit primul canon să citesc douăzeci și patru de cărți. Pe urmă am ajuns la 2.000 ‒ nu mai trebuia să-mi dea Părintele canonul, că simțeam nevoia să citesc și singur! Ne mai trimitea, cum considera Părintele, în vizită la familii credincioase care aveau probleme, cu ajutoare, să le îmbărbătăm. Părintele era un sfânt, fără nici o îndoială. Era de o curățenie! De multe ori, când mergeam la dânsul, știa de ce am venit.

O să vă spun ce s-a întâmplat cu un băiat care de mic avea epilepsie ‒ o dată la lună, pe urmă la săptămână și apoi de trei-patru ori pe zi avea crize. L-au dat părinții prin cineva care mergea la Mănăstirea Agapia: „Luați-l și pe George al meu. Spuneți-i Părintelui ce boală are, că nu mai pot. Trebuie să-l păzesc toată ziua să nu se înece, să nu cadă în foc…”, că nu știa unde-l apucă. Și, când am ajuns acolo, fiecare și-a spus păsul lui și de el am uitat. Am ieșit din curtea Părintelui, să ajungem iarăși la autobuz, și zice copilul: „Dar nu i-ați spus lu’ Părintele că eu îs bolnav!”. „Du-te repede înapoi, noi nu ne mai întoarcem. Intră pe poartă și spune-i lu’ Părintele că ai boala cea rea”. Părintele rămăsese pe trepte, parcă-l aștepta să vie. „Părinte, m-a trimis mama și tata, că am boala cea rea”. L-a prins de cap și i-a zis: „Să nu mai fii bolnav!” și i-a făcut semnul Sfintei Cruci. Și din ziua aceea nu a mai avut niciodată epilepsie.

Mai sunt și altele. A fost un om din comună care a avut o atitudine dușmănoasă față de Părintele ‒ asta nu am prins-o eu, mi-au povestit-o sătenii cei mai în vârstă. I s-a măritat fiica după un băiat și Părintele i-a zis: „E bine, dacă vreți să faceți nuntă plăcută lui Dumnezeu, să fie fără lăutari. Doar cu preotul, cu cântări bisericești”. Și tinerii așa s-au hotărât și așa au făcut-o. Dar tatălui fetei nu i-a convenit, că el a vrut să facă o nuntă lumească, și a prins ură pe Părintele. Nu a mai venit la biserică și chiar a căutat să-l omoare. L-a întâlnit pe drum și a luat o piatră, să-i dea în cap. „Stai așa! De ce vrei să mă omori?” „Pentru că mi-ai stricat planul cu copiii mei!”. Și i-a zis Părintele: „Să dea Dumnezeu să nu mori până n-ai să înțelegi de ce trebuie făcută așa o nuntă!”. Atunci nu i-a mai făcut nimic, a lăsat piatra jos și s-a dus în drumul lui.

La douăzeci și ceva de ani după întâmplarea asta, omul a picat bolnav la pat și nu mai murea. A putrezit în pat, a ajuns să-i facă Sfântul Maslu cu nouă preoți. Până la urmă, și-a adus aminte cineva în sat, sora acestui om, care era mai bătrână ca el, și a spus: „El nu cumva o fi legat de când s-a luat de Părintele Nicodim și a vrut să-i dea cu piatra în cap?”. Pentru că Părintele îi zisese: „Să nu mori până nu ai să înțelegi ce înseamnă nunta creștină și de ce trebuie făcută așa”. „Mă, așa o fi!”. Dar nu a vrut nimeni să se ducă cu el, de-acolo, de la noi, de la Schitul Frumoasa, până la Agapia, cu căruța. El era un om care aproape se împrăștia, avea viermi pe el, începuse să putrezească. I-a dat cineva o căruță cu cai surorii lui; l-au pus oamenii în căruță și a plecat femeia de seara și-a ajuns a doua zi, că erau aproape 100 de kilometri.

Când a ajuns la Părintele, i-a spus: „Sunt cutare, din satul cutare, și-am venit cu fratele meu care a vrut să vă omoare. Nu mai poate muri, nu-și dă sufletul, are viermi…” „Unde e?” „La poartă, am venit cu el cu căruța”. S-a dus, l-a dezlegat, și nici nu a ieșit din mănăstire și-a murit. S-a întors cu el mort acasă. Toți oamenii s-au înspăimântat în sat: pleci cu el viu, să fie dezlegat, și vii cu el mort! Nu ai cum să interpretezi în multe feluri lucrul acesta, decât că a fost dezlegat de Părintele.

 

„Când te rogi, intră în cămara ta”

Cum vă ajută pe dumneavoastră spovedania și împărtășania?  

– Spovedania, dacă-i făcută ca la carte, simt că sunt curățat după ce mă spovedesc. O spovedanie și o împărtășanie cu Sfintele Taine, dacă regreți păcatul și-ți pare rău și plângi cu lacrimi, simți că te cureți și Dumnezeu te iartă. Apoi te împărtășești cu Sfintele Taine. Sunt oameni care ies de la Împărtășanie și-și plâng păcatele până la gară.

– Cum vin lacrimile la Împărtășanie?

– La spovedanie din frică, iar la Împărtășanie din bucurie. Spovedania e judecata sufletului pe lumea asta, așa o înțeleg eu. Te judeci aici, în fața preotului, și te împaci cu Hristos. Singur îți cântărești faptele și te judeci. Vezi cât de nevrednic ești și de păcătos și te duci și te spovedești. Știi că cel care e în fața ta, preotul, este trimisul lui Hristos și e învestit cu puterea asta, să te dezlege. Bine, conform regulilor: să spui toate păcatele, să-ți pară rău, să te hotărăști să nu le mai faci, apoi primești canonul cuvenit, îl împlinești, ți se dă dezlegarea și te împărtășești. Trebuie să ai credință, trebuie să crezi că Taina aceasta e făcută pentru iertarea păcatelor și, cine o respectă, chiar i se iartă!

Ce înseamnă pentru dumneavoastră rugăciunea?

– Între oameni, când avem nevoie de ceva, ne adresăm o rugăminte. Între om și Dumnezeu, legătura e rugăciunea. Deci numai în cazul acesta comunicarea se numește rugăciune, că este cu Dumnezeu și diferența e mare – sus e Creatorul, iar jos, în genunchi, creatura, care e și păcătoasă. S-a răzvrătit împotriva voii lui Dumnezeu, a greșit în mod conștient, în complicitate cu diavolul. Și acum tot așa facem: uităm de voia lui Dumnezeu și nici nu știm când suntem furați pe tărâmul celălalt! De aceea, rugăciunea ne păzește de toate cursele și ne întărește.

Toată viața Bisericii e rugăciune. Viața sufletului e rugăciune, nimic nu e fără rugăciune. După ce începe Sfânta Liturghie și preotul spune „Binecuvântată este Împărăția…”, primul lucru care e? „Cu pace, Domnului să ne rugăm!”. Toată viața noastră e rugăciune. Că e rugăciune de preaslăvire, că e rugăciune de cerere, că e rugăciune de mulțumire, toată e rugăciune la noi.

Când te așterni la rugăciune, trebuie să te retragi din toate. Dacă nu te-ai retras, rămâi agățat de partea lumească. Și Mântuitorul a zis: „Când te rogi, intră în cămara ta, închide ușa…” cf. Matei 6:6. Bun, asta-i cu trupul. Dar să nu uităm mintea afară! Trebuie să aducem și mintea la rugăciune.

– Cum o aducem? Că de obicei fuge.

– Câteodată o aducem prin atenție. Nu ajunge cineva la starea asta de-a se așterne la rugăciune dintr-odată. Trebuie exercițiu. Dacă simți că trebuie să faci o rugăciune de frica pedepsei, o lași ușor. Dacă nu cântărești lucrurile, adică situația ta în care te afli, ca om păcătos, nu te dezlegi de tot din grijile lumești. Chiar în timpul rugăciunii vin peste tine ispitele diavolului. Dar dacă ne străduim mai mult să pronunțăm cuvintele rugăciunii cu mintea, nu numai cu gura, atunci ne ținem mintea în cap și-i dăm ei de lucru. Dar dacă noi facem foarte multă rugăciune cu gura, mintea poate să plece, și gura merge! Deci să ne antrenăm mintea să pronunțe rugăciunea, și atunci îi dăm lucrare. După aceea, dacă îi dăm lucrare și înțelegem sentimentele rugăciunii, atunci mintea coboară și în inimă. Simțim în inimă starea de pocăință.

Asta e starea omului, starea potrivită nouă, tuturor: starea de pocăință. Să nu uităm niciodată că avem de dat seamă pentru toată viața noastră imediat după moarte. Dumnezeu ne aduce aminte ‒ nu există om care să nu primească înștiințări de la Dumnezeu despre viață, că-i trecătoare, și după moarte e judecata. Toți primesc. Iar dacă sunt la rugăciune, indiferent cât de puțină, cât de multă, cât de consistentă rugăciune ar face cineva, Dumnezeu o aude. Chiar dacă s-ar ruga opt miliarde de oameni, Dumnezeu are urechi pentru toți deodată. Numai că nu-i atât de multă rugăciune.

„Dumnezeule, m-ai miluit!”

Nimeni nu se apropie de Hristos dacă nu are o lepădare de sine. Să se însingureze ‒ nu să iasă din lume, că nimeni nu poate ieși din lume, dar să se însingureze în el însuși. Deci te restrângi în mintea ta, în sufletul tău, și stai de vorbă cu Dumnezeu.

E cea mai ascunsă lucrare rugăciunea. E greu de spus ‒ nici n-o spune nimeni, el o trăiește, dar nu știe să ți-o spună! Dacă are cineva rugăciune profundă, din frică de Dumnezeu, din dragoste, din ce-o fi, și ajunge și-o face cu lacrimi, păi multă vreme îi ține de foame acea rugăciune cu lacrimi!

– Ține de foame?

– Duhovnicească. Da. Nu te poți ruga cu cuvinte atunci. Poți să rămâi uimit, să-ți fie frică de starea în care ești, că harul Duhului Sfânt ți-a atins inima, și ochii ‒ că vezi și lacrima. Ai stare de căință. Ce poți să spui? „Doamne, Dumnezeule, m-ai miluit!”. Și spun Sfinții Părinți că în starea aceea nu trebuie să mai pronunțăm cuvinte, doar s-o păstrăm, să plângem pentru păcatele noastre.

Și cât timp durează o astfel de stare?

– Poate să fie de la un minut, două, până la o jumătate de oră. Știu pe cineva care a mers câteva luni de zile la Patriarhie, în fiecare dimineață la Liturghie, cu tot cu Utrenia, și aproape toată slujba o petrecea în lacrimi. Și nu mai știa nimic din jurul său. Ai darul acesta și pe urmă îl pierzi. Darul lacrimilor în rugăciune arată smerenia, cunoașterea de sine.

Smerenia e un lucru obișnuit: te cunoști pe tine. Nu trebuie să ai nimic nici în plus, nici în minus. Maica Domnului ce-a făcut? A discutat cu Arhanghelul lucruri firești. „Cum e cu putință…?”. Și după aceea zice: „A căutat Domnul spre smerenia roabei Sale” cf. Luca 1:48. Asta e smerenia, să fii exact cum ești! Să nu fii nici mai mult, nici mai puțin. Dar e bine să ne înjosim, ca să nu cădem în păcatul mândriei. Mândria are foarte multe gheare, e cea mai mare caracatiță. Toate păcatele își au izvorul în mândrie, de aceea e nevoie de foarte multă smerenie. Smerenia singură îl mântuiește pe om. Adică nu-ți mai trebuie nici o faptă.

Când știm noi că ne cercetează harul?

– Când avem o rugăciune curată, un plâns la rugăciune… Dar nu numai atât. O compasiune față de o persoană în necaz, un ajutor făcut din inimă e tot o harismă, că trăiești exact nu numai necazul, ci și bucuria aproapelui.

Deci noi, ca să ne mântuim, trebuie să facem voia lui Dumnezeu. Bun. Și care-i voia lui Dumnezeu? Dumnezeu foarte simplu ne-a arătat. S-a dus cineva la altar cu un dar. Dacă ți-ai adus aminte acolo că fratele tău are ceva cu tine ‒ nu tu cu el, el cu tine! ‒, lasă darul jos și du-te și te împacă cu el cf. Matei 5:23-24. Asta e voia lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu Îi place pacea și dragostea. Vrea să fie pace și dragoste între toți, pentru că suntem frați între noi, fiii aceluiași Părinte, de aceea nici nu ne rugăm: „Tatăl meu care ești în ceruri…”, ci spunem „Tatăl nostru”. Așa Îi place lui Dumnezeu. Dar după ce ne-a dat învățătura asta, ne-a spus că, de fapt, noi nici nu știm să-L iubim pe Dumnezeu! Că dragostea pe care ar trebui să I-o arătăm lui Dumnezeu trebuie să fie atât de înaltă, încât, cum să spun eu, să fie adorație! Trebuie să nu mai știi nimic de tine. Dar nu putem arăta asta pe pământ.

Nu știu să explic cum știm că ne cercetează harul. Poate dacă aș avea puțină cultură teologică… E o lucrare pe care o simți, și cel mai bine simți în biserică, în timpul Sfintei Liturghii. Cine a intrat în biserică și a dat pomelnicul, își caută locul, nu se mai uită nici în dreapta, nici în stânga, e atent doar la slujbă, la ce spune preotul liturghisitor. Mai ales după Epicleză simți că se revarsă așa, ca o ploaie peste tot, și te invadează o pace lăuntrică.

Cât de scurtă e cântarea aceea: „Pre Tine Te lăudam…”, atunci trebuie să faci rugăciune și de laudă, și de mulțumire, și de cerere pentru viitor. Așa am prins eu de la Părintele Cleopa. „Pe Tine Te slăvim, Doamne, Dumnezeule cel adevărat, singurul adevăratul Dumnezeu, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, primește și rugăciunea mea, a păcătosului. Îți mulțumesc că mi-ai dăruit și în ziua de astăzi a vedea lumina și mi-ai dăruit vreme de pocăință. Nu m-ai lăsat în mâinile vrăjmașului, m-ai păzit de moarte năpraznică, mi-ai dat pâinea cea de toate zilele, mi-ai dat sănătate…”. Și trec la celelalte mulțumiri. „Și-mi dă, Doamne, ca tot restul vieții să mi-l petrec în frica de Dumnezeu”.

 

(va urma)

 

Interviu realizat

de Ioana Maxim