„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sfânt sunt, zice Domnul” cf. I Petru 1:16. Aceasta nu este nicidecum o opţiune, o propunere facultativă adresată doar celor care doresc să primească un „bonus” în Împărăţia lui Dumnezeu, ci este o poruncă, şi una dintre cele mai importante din Sfânta Scriptură, către tot omul ce urmează cuvântul Domnului. Lucrul acesta l-am aflat şi eu acum câţiva ani şi, recunosc, nu mă gândisem niciodată la asta.

Şi tot în acea vreme un Părinte m-a ajutat să conștientizez că sfinţii nu sunt niște personaje mitologice, ci oameni ca şi noi, care au trăit în lume, în lumea noastră, dar care au luat în serios cuvântul lui Dumnezeu. Noi însă preferăm mai degrabă să aşezăm sfințenia pe un piedestal atât de înalt, undeva în intangibil, ca nu cumva să avem de la noi pretenţia de-a ne asuma cuvântul Evangheliei, schimbându-ne viaţa.

Dar, până la urmă, toată Scriptura despre acest lucru ne învaţă – cum să devenim sfinţi. Aud însă spunându-se adesea: „Ei, lasă, nici chiar aşa! Nu suntem noi ca sfinţii din calendar!” sau: „Înţeleg şi eu să fii credincios, dar nu-mi plac exagerările!”. Lui Dumnezeu însă tocmai aceste „exagerări” Îi plac! Să căutăm fără emfază, ci cât mai discret, a ne lupta cu toată ființa noastră, până la sânge, exagerând chiar, ca să biruim fiarele patimilor în arena aceasta care este lumea, pentru a câștiga cununa sfinţeniei.

 

„Scânteia de gând care te cheamă la pocăinţă”

Stareţul Dionisie de la Colciu, întrebat fiind despre sfârşitul lumii, a răspuns că, atunci când oamenii nu vor mai găsi calea către sfinţenie, când se vor naşte ca să meargă mai mult în iad decât în Rai, acest sfârşit va fi aproape. Mai spunea că lumea nu are sens decât pentru a deveni mai bună, iar oamenii, sfinţi. Aşadar, fiecare dintre noi, prin viaţa noastră, avem şansa de a contribui un pic la prelungirea istoriei umanităţii. Poate numai cu o secundă, dar cât de prețioasă poate fi chiar și o singură secundă în viaţa a miliarde de oameni! Este, poate, acea scânteie de gând care te cheamă la pocăinţă, sau acel îndemn la umilinţă, la recunoaşterea păcatelor şi a neputinţelor, primit de Domnul ca o bună mireasmă.

Noi însă căutăm mai degrabă să ne justificăm neputinţele și să ne situăm la ani-lumină de mesajul Evangheliei, deşi ne numim creştini. Uităm însă că primii creştini se numeau pe ei înșiși „sfinţi”, după cum aflăm din scrierile apostolilor. Oare întâmplător? Este adevărat, atunci se făceau minuni mari, dar acest lucru se întâmpla în chip firesc, pur și simplu pentru că oamenii își luau în serios credinţa. Minuni mari s-au făcut și se fac în toate veacurile, până în zilele noastre, acolo unde există sfinți. Fie ei cuvioşi, mucenici sau mărturisitori, acești oameni nu au stat mult pe gânduri pentru a cuceri cununa cea mai mare şi locurile cele mai de cinste în Împărăția lui Dumnezeu. Cu unii, schimbarea lăuntrică a avut loc într-o clipă, pentru că au renunţat la tot, chiar la viaţa lor, pentru a rămâne cu Hristos. Oare nouă de ce ne trebuie atât de mult pentru a ne preschimba lăuntric? Oare noi am putea trece un astfel de test, atâta timp cât relativizăm cuvintele Domnului şi avem impresia că „ne vom scoate noi” cumva, până la urmă? Se cuvine să ne punem aceste întrebări, dacă luăm în serios problema mântuirii.

Toate aceste gânduri mi s-au iscat în minte zilele trecute, la trecerea la Domnul a Părintelui Efrem, după numele său de botez, Antonie. L-am cunoscut cu toţii chiar prin intermediul acestei reviste. Un „fiu risipitor”, un infractor, dar nu și ucigaş – ucigaș poate doar al propriului suflet, în anii tinereţii. Un om care, după 38 de ani petrecuți pe nedrept în închisoare, a fost omorât de stăpânitorii lumii acesteia, însă la moartea sa semnele sfinţeniei nu-i lipseau de pe chip. A murit asemenea unui cuvios care şi-a supus trupul la chinuri, deşi alţii au săvârșit aceasta, el primind toate suferințele ca din mâna lui Dumnezeu şi sfinţindu-și viața. Un fiu de general din armata americană, lipsit de harul Duhului Sfânt (căci nu era ortodox), dar nelipsit de Pronia lui Dumnezeu, care găseşte calea către Domnul într-o puşcărie de maximă siguranţă a Americii. Se botează în puşcărie, urmează studii de Teologie pentru a afla adevărul, scrie cărţi de mărturisire ortodoxă şi moare îmbrăcat în Schima Mare.

Oare doar Antonie era în acea închisoare? Cum de el a ajuns la sfinţenie, iar ceilalţi nu? Desigur, Bunul Dumnezeu nu nedreptăţeşte niciodată pe nimeni şi pe toţi ne cheamă la El, numai că unii dintre noi iau în serios această chemare şi fac tot ce ține de ei pentru a-I urma Calea, iar alții nu. Destinul lui ne încredințează că pe acest drum nu suntem niciodată singuri. Pronia ne ajută în fiece clipă, dar şi voinţa ne este pusă la încercare, pentru că Domnul nu mântuieşte pe nimeni cu forţa.

 

„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”

Din nefericire, lumea de astăzi, cu toate îndulcirile ei, cu toate plăcerile şi seducţiile pe care ni le propune, estompează într-o măsură tot mai mare mesajul lui Dumnezeu, poruncile şi raţiunile Lui înscrise în întreaga creaţie. Dar şi aici vedem Pronia dumnezeiască, pentru că plăcerile aduc după sine, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, necazuri, boli şi suferinţe. Prin toate acestea, Domnul încearcă să ne facă să ne venim în fire. Şi nu puţini sunt cei care se trezesc parcă dintr-un somn greu al conştiinţei prin cele neplăcute şi dureroase şi îşi schimbă viaţa. Căci, iată, numai cancerul, în ultimii ani, câţi sfinţi a dus în Împărăţia lui Dumnezeu! Dar să nu creadă cineva că boala în sine te poate mântui. Nu boala, ci felul cum ne raportăm la ea. Nu necazurile cele mari ne mântuiesc – o închisoare suferită pe nedrept sau moartea unui copil sau handicapul altuia, cu care te chinui o viaţă întreagă –, ci primirea lor cu mulţumire și cu conştiinţa propriilor păcate, în nădejdea că Domnul va să primească această smerire a noastră şi să ne curăţească, după cuvântul Prorocului: „mai vârtos decât zăpada mă voi albi” Psalmul 50:8.

Nu putem însă dobândi această conştiinţă a căderii noastre, a stării de păcătoșenie în care trăim fără a împlini şi cealaltă poruncă a Bisericii, de a chema numele lui Hristos în tot locul şi toată vremea, căci „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” Fapte 2:21. Mai mult, Apostolul Pavel îi numește „sfinţi” pe credincioșii din Biserica Corintului, subliniind că sunt „chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul” I Corinteni 1:2. Tot el spune că sfinţenia înseamnă „să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului” 2 Tim 2:19.

Aceasta este rațiunea timpului vieții noastre, sensul existenţei fiecăruia dintre noi în această lume, după cum ne spune Părintele Dumitru Stăniloae, că „timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la această chemare”. Iar când întreaga noastră viaţă, gândurile şi cuvintele vor fi închinate Domnului, când numele Lui nu va lipsi de pe buzele noastre, atunci vom cunoaşte ce înseamnă cuvintele Apostolului: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” Galateni 2:20, Cel ce a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” Ioan 5:24.

 

Gheorghe Fecioru

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 162 (iulie 2022)