Totul a început venind pe lumea asta în brațele unei mame iubitoare, căreia îi plăcea foarte mult să aibă grijă de copiii ei într-o manieră absolut jertfitoare: ea pentru ei s-ar fi pus chiar și înaintea vântului, iar vântul ar fi ocolit-o atunci când ar fi observat că în fața lui stă o femeie aprigă, cu mâinile în șolduri, care ar fi putut să mai și bată din picior la nevoie. Deci nu, cu siguranță vântul n-ar fi fost atât de nesăbuit încât să nu-și schimbe direcția într-o asemenea împrejurare! Altfel, chiar și dacă ar fi încercat să treacă nestingherit mai departe, pesemne că i s-ar fi întâmplat ceva și mai dureros. Să se pomenească cu maică-mea în spatele lui, să mi ți-l fixeze cu privirea și să-l cheme cale întoarsă înapoi, ca după toate acestea, cu o altă privire fermă, să-l facă să sufle totuși în direcția care trebuie.

Asemenea se întâmpla și cu mine atunci cand voiam să merg în direcția nepotrivită ‒ nu suflam, că doar nu eram vânt, ci abia mă târâiam pe piciorușe, crăcănat ca un rățoi pe potecuța lui. Se nimerea tot timpul să fie femeia-mamă fix pe traiectoria mea și să potrivească macazul în funcție de circumstanțe. E de la sine înțeles că nu tot timpul eram fericit cu ce mi se oferea drept traseu de explorat, dar, cel puțin, cineva era fericit de fiecare dată cu asemenea aventură. Evident, era femeia-conductor al trenului copilăriei mele, care nu avea o fericire oarecare, exaltată și plină de pupici duioși. Ci fericirea ei era molcomă, statuară, radiantă a stăpânire de sine și siguranță. Lucru pe care eu îl găseam ciudat ori, mai bine-spus, nefiresc. Poate în locul acestei inerții afective aș fi preferat un imbold zdravăn pe umăr, din care să înțeleg că mă descurc și eu cât de cât, merg bine, pășesc pe unde trebuie, chiar dacă nu pricep mare lucru acum, iar de suflat ca un vânt nu suflu, dar nu se știe niciodată. Măcar să-mi pun în gând să devin așa, un vânticel…

Primul „te iubesc” nu a venit niciodată din trenul copilăriei. Însă, chiar dacă nu a venit, știam cumva că este acolo, ascuns în eter, ceva nespus dar simțit. „O irosire de energie”, îmi spuneam pe vremea aceea. Cât de simplu ar fi fost să apropii privire de privire și să spui, măcar în șoaptă, cuvintele fermecate, care să te facă să zbori înainte și înapoi cu încredere! De ce atâta chin cu macazele astea, care tot timpul trebuiau reglate și setate de cineva pe direcții necunoscute, neștiute ori necălcate de nimeni? Mi se părea pe atunci sărăcie de cuvinte și risipă de fapte.

Șerpuitoarea linie a căii ferate a trecut apoi prin gările în care trebuia să mai poposești din când în când, pentru a servi câte o limonadă. Rece în zilele fierbinți de vară și, de ce nu, caldă în toiul iernii. Și călduță primăvara. Sau din abundență toamna. O limonadă oricum și oriunde prin lume se găsește din belșug, potrivită la orice oră și pentru orice stare de fapt. Doar tu să vrei să o accepți. E limonada lumii oferită ție, fabricată perfect pe calapodul dorințelor tale. Imposibil să nu ți se potrivească în vreun fel anume! Chiar și atunci când nu ai nevoie, tot o poți lua la pachet pentru mai târziu. Un pachet înfășurat frumos în panglici cu inimioare, ce ți se oferă pe tavă de către un majordom galant, prin câte o înclinare ceremonială, asistată de sublimul „Te iubesc”. Căci te iubesc dacă servești această băutură de la mine. Te iubesc dacă ești un coleg de treabă și faci întocmai cum zic eu. Te iubesc pentru că prin tine pot să fiu și eu iubit de alte persoane. Dar te iubește și șeful tău atunci când aduci plus-valoare, iar raportul rezultatelor semestriale depășește așteptările. Te iubește oricine pentru care există un public care să-l audă cât de tare te iubește atunci când spune „te iubesc”. Și tu te iubești când vezi cât de mulți „te iubesc” ai strâns în paharul tău banal de limonadă dulce-acrișoară și rece-călduță. O colecție bogată de cuvinte rostite pe toate gamele. Atât de multe cuvinte, încât faptele nu-și mai au loc.

Cele mai multe cuvinte le aduni și le pui la tine în portofel pentru mai târziu. Pentru atunci când rămâi singur și preferi mai bine să faci o rememorare a întâmplărilor, nu doar să stai tolănit la soare, așteptând să ți se întâmple și ție ceva în clipa ce va să vină. Este o rememorare a întâmplărilor scoțând din traistă toate obiectele pe care le-ai adunat și pe care, rând pe rând, începi să le privești, să le măsori și să observi dacă pe ici, pe colo, a mai apărut vreo crăpătură, dacă ți se pare că ceva nu este la locul lui ori o muchie nu e șlefuită cum trebuie. Atunci îți iei paharul cu limonadă și-l așezi lângă tine, că să-l ai la vedere în caz că trebuie să faci vreo măsurătoare și nu ai unitatea potrivită la care să te raportezi. Apoi tragi în piept puțină răbdare și începi să șlefuiești obiectul tău preferat. Îl cioplești, îl lustruiești, îl mai strunjești la câte-un capăt și-l tot măsori, până când devine suficient de bun pentru a-l pune înapoi în traistă și a-l purta cu tine mai departe.

Fără să bagi de seamă, lucrezi într-o lipsă de cuvinte transformată într-o tăcere ce atrage de la sine o mulțime de fapte, fie ele și mici. De fiecare dată ai tendința să te oprești din lucru mai repede decât e necesar, ori să nu mai continui, pentru că nu vezi nici o utilitate în tot efortul depus. Chiar mai apăsător de-atât, ai tendința să arunci obiectele care nu-ți ies pe plac, ba chiar ai vrea să te debarasezi rapid de ele, ca mai apoi să poți să iei, în sfârșit, o înghițitură zdravănă de limonadă. Însă ceva te oprește. Te oprește nespusul „te iubesc” venit de sus, de jos, din dreapta și din stânga, și mai apoi din interiorul tău, ca un ecou acordat pe notele unei simfonii perfecte. Așa că te oprești, îți iei lucrul tău la care ai trudit până acum o clipă și pe care-l vedeai nespus de frumos, dar pe care acum îl admiri cât de imperfect este. Îl pui la locul lui, lângă toate gândurile tale și, zâmbind, îl porți mai departe, încrezător că mâine o să poți șlefui o versiune mai bună a lui.

 

Adrian Vlad – Chiajna, Ilfov

 

Premiul I la concursul de eseuri al lunii iunie 2022

 

Articol publicat în revista Familia Ortodoxă nr. 161 (iunie 2022)