Şi cuvântul Preasfinţitului Siluan este o scară, aşa cum sunt rânduite toate în Biserică spre creşterea noastră duhovnicească. Ne vorbeşte despre o alimentație sănătoasă, despre războiul de fiecare zi şi, bineînţeles, despre mult râvnita igienă. Căci, într-adevăr, avem nevoie de hrănirea cu harul Sfintelor Taine, de răboiul cu sabia cuvântului Evangheliei și Psalmilor, şi de igienizarea minţii prin rostirea în toată vremea a Rugăciunii lui Iisus, păzindu-ne totodată de gândurile și imaginile ce ne parazitează mintea şi inima. Împlinind toate acestea, vine și gustarea harului, prin care tot binele devine lesne de lucrat. Testul însă îl dăm la urmă, acesta fiind dragostea pentru vrăjmaşi sau rugăciunea pentru întreaga lume. Aceasta e calea pe care au mers toți Sfinții noștri și suntem datori să mergem și noi, așa cum ne arată Preasfinţitul Siluan al Italiei. (V.G.)

– Preasfinţite, ne-ați vorbit despre cât este de important, de vital în zilele noastre să chemăm numele Domnului „în toată vremea și în tot locul”, fie că suntem monahi sau mireni. Acum, pentru omul credincios, a zice „Doam­ne Iisuse…” este o hrană. Dar pentru omul care este mai puţin în credinţă, chiar dacă e practicant, şi care nu are sentimentul că-l aude Dumnezeu, cum să facă el să capete această simţire atunci când zice Rugăciunea?

– Noi numim botezul „naşterea din nou”. De ce naştere din nou? Pentru că din trup şi sânge ne-am născut din mama şi din tata. Dar prin botez ne-am născut din nou „din apă şi din Duh” Ioan 3:5. Şi înseamnă că trăsătura principală a fiinţei noastre este cea duhovnicească, odată cu naşterea „din apă şi din Duh”. Înseamnă că hrana duhovnicească specifică celor născuţi „din apă şi din Duh” este nu apa şi Duhul, ci precum apa este necesară trupului, cu atât mai mult este necesar Duhul hranei sufletului. Şi unul din motivele pentru care rugăciunea noastră nu prea merge ‒ cum se spune prin Ardeal: „M-am rugat, dar n-am cunoscut” ‒ se datorează faptului că noi, duhovniceşte, suntem subnutriţi. Suntem într-o stare de inaniţie duhovnicească, de multe ori, şi ne-am obişnuit ca hrana duhovnicească să o luăm fie foarte rar, adică o dată pe an, la Paşte sau la Crăciun, fie să ne ducem şi să aprindem cu mare evlavie o lumânare în noaptea de Paşte, crezând că acea lumânare şi acel gest şi acel moment de emoţie mai mult psihologică decât duhovnicească ne va călăuzi tot anul şi ne va da „noroc” – adică ceea ce dădea idolul acela, Moloh, celor care-și sacrificau copiii.

Trebuie să înţelegem că, aşa cum părinţii din ziua de azi au tot mai multă grijă să le fie copiii vitaminizaţi, la fel există şi „vitamine” ale sufletului de care noi avem nevoie vitală. Iată, Domnul spune clar, când Îl ispiteşte vrăjmaşul, după patruzeci de zile de ajunare în pustie: „Dacă eşti Fiul lui Dum­nezeu, zi pietrelor acestea să se facă pâine!”, şi îi răs­punde Domnul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dum­nezeu” cf. Luca 4:4. „Tot cuvântul care iese din gura lui Dum­ne­zeu” înseamnă Scriptura. Şi obiceiul acesta de-a avea Scriptura şi mai ales de-a o citi, nu de-a o ţine în bibliotecă ‒ cum se ţine de multe ori, şi n-o foloseşti niciodată, doar o ştergi de praf ‒ s-a pierdut în multe cazuri şi este o necesitate de a regăsi lecturarea cu­vântului lui Dumnezeu, aş îndrăzni să spun, cu sau fără a-l înţelege. Pentru că, dacă el este hrană, înseamnă că eu îl iau şi-l înghit; îl introduc în mintea şi-n inima mea. Cu cât particip cu inima mea la lectura respectivă, cu atât mai bine. Şi o să observ că, încetul cu încetul, o să-mi apară înţelesuri la aceste cuvinte. Iar dacă vreau să înţeleg mai mult, caut. La ora actuală, cauţi pe internet şi vezi comentariu la Cartea Facerii, la Psalmul cutare. Cauţi şi găseşti. Sau cauţi şi găseşti interpretările Părinţilor Bisericii, adică a celor care au trăit aceste cuvinte şi le-au întrupat, le-au asimilat şi au devenit parte din viaţa lor şi temelie a hranei şi a vieţuirii lor în Hristos şi în Biserică.

 

„Psalmul acesta devine al tău”

Şi Cuviosul Ioan Casian, dobrogeanul nostru, în convorbirile lui cu Părinţii pustiei din Egipt, contemporanii lui – adică undeva în jurul anilor 400 –, într-una din aceste convorbiri abordează chestiunea lecturii duhovniceşti, şi Părintele spune: „Iată, noi citim câte un verset dintr-un psalm sau din Evanghelie şi îl medităm ziua întreagă”. Îl memorează şi-l repetă și-l meditează ziua întreagă. Şi zice: „Cuvântul acela ne ajută la vremea încercării”. Vine şi te ajută împotriva unui gând care te descurajează, care te ispiteşte ‒ vine, şi nu la întâmplare! Iată, Sfântul Apostol Pavel socoteşte, între armele lui Dumnezeu, și cuvântul lui Dumnezeu, pe care-l numeşte „sabia Duhului” Efeseni 6:17, adică acest cuvânt al lui Dumnezeu are efect de sabie în mintea și în inima noastră. Și, în momentul în care se prezintă, de exemplu, un gând străin, un gând care este de origine vrăjmaşă şi nu de la Dumnezeu, atunci, într-o conştiinţă creştinească, dacă este o amintire a unui cuvânt al lui Dumnezeu, acest cuvânt îl retează, are efect de sabie care respinge acest gând. Deci e foarte important în ziua de azi să ia omul să citească un pic din Evanghelie: deschid Evanghelia de la Matei şi citesc un paragraf şi caut să-l păstrez în inimă.

Sau citesc un lucru foarte benefic şi folosit deja din Vechiul Testament – psalmi! Psalmii au fost o hrană duhovnicească şi sunt o hrană duhovnicească a tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, care vor să se apropie de Dumnezeu. Prin excelenţă, au fost folosiţi de monahi la început şi au fost temelia rugăciunii lor, temelia cultului, temelia slujbelor și a privegherilor monahale. Bineînţeles, şi Evanghelia, dar psalmii prin excelenţă; de aceea sunt şi foarte multe comentarii la Psalmi. Sfântul Atanasie cel Mare, de exemplu, a scris o scrisoare către un oarecare Marcelin, care arată în ce fel psalmii aduc folos omului în toate planurile vieţii lui: îl învaţă şi să se pocăiască, îl întăresc când e descurajat, îl învaţă să-L slăvească pe Dumnezeu, îl învaţă să se smerească. Și aş sugera: citeşte Psaltirea şi vezi care dintre psalmi îţi atinge inima, și începe şi citeşte-i mai cu dinadinsul pe aceia, şi ei o să devină ai tăi. Cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Psalmul cutare devine al tău, nu mai e al lui David”, sau: „Evanghelia cutare devine a ta, e credinţa ta, e simţământul tău, e parte din tine”. Şi ştiţi, de exemplu, că mulţi rostesc Psalmul 50. Începi şi e rugăciunea ta, nu te gândeşti că cineva a compus-o.

Homeopatia, de exemplu, vorbeşte despre un remediu ‒ similimum simi­li­bus ‒ care-ți corespunde deplin la tot ceea ce caracterizează personalitatea ta, şi zice: dacă e aşa de dibaci homeo­patul care te tratează ca să-ţi pregătească acest remediu, orice boală care vine peste tine o tratezi cu acelaşi reme­diu. Deci găseşti un astfel de similimum în Psalmi, te foloseşti şi capeţi ajutor indiferent ce gând vine peste tine. Nu mai vorbesc de Evanghelii, de epistolele Sfântului Apostol Pavel, epistolele Sfântu­lui Ioan Evanghelistul, unde, la fel, găseşti folos! Citiţi prima epistolă a Sfântului Ioan şi vedeţi cu câtă încurajare rămâi în inimă după ce ai citit.

 

„Să ne păzim de poluarea vizuală”

– Aceste lucruri, într-adevăr, le trăiește omul care are o anumită pază a minţii, dar problema este cu cei care amestecă viața duhovnicească cu ştiri, cu împrăştierea min­ţii, cu îndulcirea de anumite imagini sau filme. Mă gândesc la ce spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul că, atâta timp cât laşi deschisă poarta minţii către im­presii străine, oricât ai încerca să-ți curăţeşti mintea, nu vei putea, căci se va reumple de necurății, şi tot ce aduni scapă ca printr-o sită. Vă rugăm să ne vorbiți despre importanța înfrânării, fără de care pierdem toate roadele rugăciunii.

– Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul sugerează un lu­cru: ca să poţi să te eliberezi de gânduri sau să te lupţi cu anu­mite năravuri, tendinţe, patimi care te stăpânesc, mai degrabă cultivă în inima ta prezenţa lui Dumne­zeu. Caută către Dumnezeu, hrăneşte-te cu cele ale lui Dum­nezeu decât să intri în luptă cu cutare sau cutare patimă sau gând, căruia poţi să-i dai putere și mai mare asupra ta prin atenția cu care îl hrănești. Şi cred că e bine să se înţeleagă, prin lecturi duhovniceşti, care sunt pericolele care ne pasc; pentru că unul dintre motivele pentru care omul lasă să intre în suflet, în minte, tot felul de elemente poluante – pe vizual, pe audiovizual, pe tot ce înseamnă informaţie, publicitate şi aşa mai departe –, unul dintre motive este că nu cunoaște pericolele acestei poluări la nivelul simţurilor, nu știe că prin „ferestrele” simţurilor poate pătrunde orice.

Chemarea numelui Domnului, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” este de mare ajutor în tot ce înseamnă triajul la nivelul minţii a tot ce ni se prezintă. Dar, pe de altă parte, trebuie să învăţăm să ne păzim şi de poluarea vizuală şi audiovizuală, care-ţi cuprinde și-ți învăluie mintea ‒ şi nu numai ţi-o învăluie, îţi lasă nişte amprente pe ea, îţi lasă imagini, îţi lasă impresii în suflet asociate cu imaginile pe care le-ai văzut, care foarte greu se despart de suflet. Tu vrei să te rogi, şi-n mintea ta vin tot felul de gânduri şi tot felul de imagini, de aceea, e bine ca omul să ia aminte dinainte și să se păzească.

Iată, perioadele de postire pe care le avem de-a lungul anului sunt o adevărată terapie, care ne permite să restrângem domeniile în care lăsăm „ferestrele” deschise, şi chiar să învăţăm să nu le mai lăsăm deschise nici după terminarea postului ‒ că noi nu ne înfrânăm în timpul postului şi după aceea ne „des-frânăm” după post. Noi căutăm să urmăm calea lui Dumnezeu, calea cea împărătească. Pentru aceasta e nevoie de călăuzire duhovnicească, e nevoie de orientare, căci „cei ce petrec fără sfătuire vor cădea precum frunzele”, după cum spu­ne Avva Dorothei al Gazei. Trebuie să avem călăuzire în demer­sul nostru şi să nu petrecem doar aşa, cu autoeva­luarea, ci să căutăm să avem o privire externă, o privire obiectivă, care să ne încredinţeze de anumite înţelesuri pe care noi le dobândim, să ne con­firme şi, în acelaşi timp, să ne semnaleze diferitele neajunsuri care ne stăpânesc şi de care uneori noi nici nu suntem conştienţi.

 

„Hristos ne deschide izvorul harului”

– Cum să înțelegem pedagogia lui Dumnezeu despre care vorbeşte Sfântul Siluan ‒ toate greutăţile care vin peste noi, dar şi bucuriile harului pe care le trăim prin experienţa rugăciunii?

– În ce priveşte harul, e bine de înţeles că Dumne­zeu îl face părtaş pe om la harul Lui, care izvorăşte din Dumnezeu precum izvorăşte raza din soare, şi ne împărtăşeşte şi lumină, şi căldură în acelaşi timp, şi e atât de benefică, încât plantele n-ar putea supravieţui fără lumina soarelui. Și nici noi. Cu atât mai benefică şi mai necesară şi mai vitală este împărtăşirea omului de har! Şi, dacă luarea pe cont propriu şi neîncrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi încrederea în cuvântul minciunii – cuvântul lui Dumnezeu fiind adevărul cf. Ioan 17:17 – l-a dus pe Adam la cădere, cu atât mai mult este nevoie ca noi să învăţăm şi să primim ceea ce Domnul ne aduce prin Întruparea Sa, şi ne redă ceea ce a pierdut Adamul cel dintâi.

Noul Adam, cum se numeşte Domnul Hristos, ne face părtaşi din nou la har, şi face lucrători din noi, ne deschide izvorul harului, izvorul vieţuirii lăuntrice, care este la fel de benefic pentru suflet cum este oxigenul pentru trup. Are nevoie sufletul de oxigenarea aceasta prin părtăşia la har, şi nu la întâmplare citim în Evanghelia de la Ioan, în noaptea de Paşti: „Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” Ioan 1:17. Harul şi adevărul! Cu cât omul se apropie mai mult de Iisus Hristos, cu cât se împărtăşeşte din cuvintele Lui, despre care Domnul Hristos zice: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” Ioan 6:63 – că tot am vorbit despre naşterea din Duh şi nevoia de hrană în Duh –, şi se împărtăşeşte cu regularitate sau, mai bine-zis, continuu, cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, care sunt, după cum spune Domnul Hristos, „adevărata mâncare şi adevărata băutură” cf. Ioan 6:55, şi cheamă numele Domnului, atunci el se deschide la tot ce înseamnă lucrarea harului. Deci dacă Adam, pentru un singur gând de neîncredere faţă de Domnul, şi luarea pe cont propriu a unei hotărâri împotriva cuvântului lui Dumnezeu, a pierdut Raiul, trebuie să înţelegem că pentru un singur gând de judecată, cum spune Sfântul Siluan, harul lui Dumnezeu îşi retrage prezenţa simţită din inima şi din conştiinţa noastră.

Cum ştie omul că harul lui Dumnezeu este prezent în inima lui, lucrător în inima lui? Prin faptul că, în momentul în care cheamă numele Domnului, în momentul în care citeşte cuvântul lui Dumnezeu, în momentul în care se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos, face binele, cere iertare, dă iertare, se roagă, face milostenie, dă o mână de ajutor, com­pătimeşte cu aproapele lui ‒ că, dacă nici la ora actuală inima noastră nu se înmoaie de compătimire, înseamnă că nu ştiu ce se mai poate întâmpla ca să o facem! Deci, cu cât facem toate acestea, cu atât harul lui Dumnezeu se manifestă: ca bucurie, ca pace, ca linişte, ca încrede­re, ca nădejde, ca bărbăție, ca o stare de bine, pe care cel ce o are doreşte cu orice preţ ca şi ceilalţi să o aibă, doreşte cu orice preţ s-o împărtăşească ca pe‑o bucurie cu totul aparte, pe care nu vrea s-o păstreze doar pentru sine.

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe

Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 161 (iunie 2022)