Orice, numai să nu deschizi subiectul educației copiilor zilelor noastre. Vei auzi aceeași placă, același hit pe care, vrei-nu vrei, vei ajunge la rândul tău să-l fredonezi: generația de azi e pierdută, dezorientată, leneșă, traumatizată, spălată pe creier, adictivată, iresponsabilă, imatură, imorală, necivilizată, neomarxistă și woke-istă ‒ și, precum se vede din această serie de neologisme, tot răul ne vine din afară, căci noi, mioriticii, nu am fi știut niciodată altceva decât brânză, mânz, viezure și, poate, ghionoaie.

Așa-i, întru totul adevărat. Dar haideți să privim un pic și la părinții generației copiilor noștri ‒ cum sunt ei (adică noi)? Ei sunt cei ce, pe vremea aceea ‒ acum 30-40 de ani ‒ erau numiți „copiii cu cheia la gât”. Această cheie la gât merită o privire mai îndeaproape, căci ascunde multe taine. În primul rând, ca să fie lucrurile clare de la început: și eu am crescut cu cheia la gât. Era o cheie aurie, de alamă, pe care n-o s-o uit cât oi trăi, căci era o parte din mine, simbolul libertății și responsabilității mele, dovada de netăgăduit a unei existențe în afara oricărei supravegheri a părinților. Această cheie se purta aninată de un șiret (cei mai norocoși) sau de-o sfoară (restul lumii), cu grijă atunci când săreai coarda sau șotronul, ca să nu-ți spargi vreun incisiv. Copilul ce primea cheia la gât era acel copil care încuia și descuia singur ușa casei. Cu alte cuvinte, fără mama sau tata lângă el. Intra și ieșea când voia, se ducea unde voia, se întorcea când voia. Copilul cu cheia la gât avea în mână cheia întregului său destin.

Când am mai crescut un pic, ni s-au deschis ochii. Am înțeles că am avut o copilărie traumatizată, în care părinții nu s-a ocupat de noi, nu au renunțat la servicii ca să ne crească, să modelăm plastilină împreună și să colorăm cărți inteligente și stimulative în tandem. „Doamne, cum am supraviețuit!”, am exclamat noi, îngroziți, când ne-am dat seama câte pericole ne pășteau în tot acest timp în care am fost purtători de cheie. Și atunci a fost ziua când am luat dramatica hotărâre: „Noi nu vom fi ca părinții noștri! Noi vom fi mai buni!”.

Iac-așa, timpul trecând, copiii noștri nu au mai crescut cu cheia la gât, nici măcar legată cu șnur de mătase (și ăsta produce iritații, alergii, traume și complexe de inferioritate, în funcție de firma de unde se cumpăra șnurul). Cheia rămăsese tot la gâtul nostru, al părinților, de unde nu am fi scos-o nici morți. Era același simbol al responsabilității noastre, care crescuse și ea, se augmentase laolaltă cu noi. Alte legi guvernau acum lumea copiilor, cu totul altele decât cele sub inexistența cărora am crescut noi. Părintele devenise acum un dumnezeu ‒ mai mic sau mai mare, în funcție de resursele fizice și psihice de care dispunea, adică de intervalul cât se ținea pe picioare până să-i crape vreo inimă sau creier ‒ un dumnezeu, da, atotputernic, dar mai ales ubicuu, care își ocrotea odraslele cu dragoste necurmată, neumbrită de amenințarea nici unei pedepse (cu atât mai puțin corporale, așa cum fuseserăm noi greșit crescuți). Acesta era părintele perfect, părintele desăvârșit, părintele dumnezeu (adică noi).

Faptul că am fost într-o mare eroare avea să se dezvăluie mult mai târziu ‒ sau mult prea târziu ‒, când copiii noștri, deja mari, nu păreau să mai aibă nici o dorință de a primi mult-iubita cheie la gât. Responsabilitatea unei vieți mature, asumate, ne-o luasem noi în locul lor ‒ și-atunci, la ce bun efortul, când oricum le aveau pe toate de-a gata, oferite de părintele desăvârșit (tot noi), făcând sluj în fața copiilor noștri, și neapărat dând și din coadă, căci altfel nu am mai fi atât de perfecți. Cheia noastră aurie devenise cartoful fierbinte pe care ni-l aruncam unii altora, pentru ca, în cele din urmă, tot noi să-l înghițim, ca nu cumva să se frigă micuții. Și așa, părinți cu cheia la gât ‒ devenită acum simbolul nelibertății noastre ‒, ne târâm prin viață, îngroziți să mai privim în jur, ca nu cumva să auzim un nou strigăt poruncitor (sau, după caz, batjocoritor) al miilor, milioanelor de D-l Goe pe care generația noastră i-a produs în serie, la nivel planetar. Tot ce mai putem face, cu ultimele puteri, este să ne întâlnim unii cu alții și să ne plângem, noi, părinții desăvârșiți, de copiii din ziua de azi.

 

„Educația Martei” și „educația Mariei”

Desigur, această cheie la gât nu-i decât un simbol, și nu descuie nici o taină. Cu cheie sau fără cheie, problema rămâne aceeași. Navigările noastre zilnice printre Autoritate și Permisivitate sfârșesc, la fel de zilnic, într-un naufragiu. Pentru că, de cele mai multe ori, mustrăm atunci când ar trebui să mângâiem, și vorbim atunci când ar trebui să ne rugăm. Căci suntem lipsiți nu doar de instinctele parentale ‒ înlocuite de automatisme livrești ‒, ci mai ales de discernământ, față de care multe din gesturile noastre, săvârșite cu cele mai bune intenții, sfârșesc în răni de ambele părți.

Ne plângem că nu avem modele, ne agățăm orbește de tot ce pare mai poleit în jur, deși nu orice poleială ascunde în spatele ei o ciocolată, schimbăm informații peste informații cu alți părinți, reali sau virtuali, ca să ajungem să bătătorim același cerc vicios al neputinței noastre, încununând, cu fiecare nou efort, un nou eșec. Și când, după ani și ani, îngenunchiați vom înțelege că singuri nu putem face nimic, indiferent cu câtă sudoare, dragoste și jertfă de sine am udat tinerii copăcei, indiferent cu ce altoiuri de soi i-am însoțit sau în ce pământuri rodnice i-am sădit, atunci va veni și ziua când ne vom da la o parte, șoptind: „Vremea este să lucreze Domnul” Psalmul 118:126.

E ziua când vom înțelege, în sfârșit, că nici o metodă educativă nu poate să lucreze atunci când „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” Efeseni 6:12. E ziua când nu ne vom mai lupta cu copiii noștri, ci vom lupta pentru ei, împotriva „duhurilor răutății, care sunt în văzduhul” de ieri și de azi al acestei lumi căzute. E ziua când orice educație lumească va înceta, făcând loc de-acum educației harului. E ziua când toată energia noastră cheltuită în van cu diverse strategii de parenting o vom converti în rugăciune.

Nu știm multe despre Maica Domnului, nu s-au păstrat prea multe dintre cuvintele ei, dar tocmai faptul că nu s-au păstrat spune multe. Tăcerea Maicii Domnului, viața ei petrecută în neîncetată rugăciune și comuniune cu Dumnezeu a fost „metoda educativă” prin care a fost crescut Mântuitorul Hristos. ​„Marto, Marto, te îngrijeşti şi te sileşti de multe; dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” Luca 10:41-42, ne-o spune Însuși Hristos. „Educația Martei”, cea împrăștiată în multe, dar toate omenești, pălește în fața „educației Mariei”, țintită în „singurul lucru care trebuiește”. Mare e truda Martei, dar mai mare a Mariei, căci lupta de a petrece neîncetat cu Domnul se duce „până la sânge” Evrei 12:4.

E lupta dobândirii harului, fără de care tot ce zidim va fi „pe nisip” Matei 7:26. Și abia atunci, când vom dobândi harul, îl vom putea transmite și copiilor noștri. Fără cuvinte, fără predici, fără mustrări. De la inimă la inimă.

 

Două pilde

Îmi vin în minte două pilde, din două vieți de sfinți contemporani. Unul este Cuviosul Sofronie de la Essex, crescut în copilărie de o doică foarte credincioasă, femeie simplă, de la țară. Atunci când, la vremea bărbăției, avea să aibă vederea Luminii nezidite, Cuviosul Sofronie și-a amintit de nenumăratele vederi ale acestei Lumini avute în pruncie, atunci când ieșea de la Liturghie în brațele doicii sale. Așa o rugăciune avea această femeie simplă, încât își pusese pecetea adânc peste inima celui ce, mai târziu, avea să reîntoarcă la Hristos, după o lungă perioadă de rătăcire prin credințele orientale. Iată mărturisirea Cuviosului: „Minunată a fost, de asemenea, prima mea experiență a lui Dumnezeu din anii copilăriei; evenimentul acesta m-a pecetluit cu pecetea Duhului, care m-a izbăvit de cumplita cădere căreia m-am predat pe mine însumi prin mândrul impuls al ignoranței mele, în experiența misticismului oriental”.

Iar cea de-a doua pildă, mai aproape în timp și spațiu de noi, o aflăm în viața poetului Daniel Turcea. În chefurile pe care studentul ateu din vremea aceea, Daniel, le trăgea cot la cot cu marii scriitori ai vremii, tânărul va avea parte de-o experiență neobișnuită. După o îndelungă beție, în care două săptămâni nu mai dăduse pe-acasă, timp în care familia se întreba dacă mai este în viață, mama lui petrecea în rugăciune pentru el. Iar Daniel, într-un scurt moment de luciditate, pe când se întreba cum îl cheamă, deodată își vede mama într-o Lumină mare, rugându-se cu lacrimi pentru el. „În acel moment”, povestește sora sa, „pe loc și-a adus aminte cine e el, și cine e persoana aceea – că e mama – şi că a stat două săptămâni în cârciuma aia, şi-a adus aminte tot. Şi-a dat seama că el acolo nu are ce căuta, şi că rugăciunea mamei îl va salva, și va putea ieşi de-acolo. A simţit atunci că o mână ocrotitoare l-a luat de încheietura mâinii şi l-a adus acasă, în faţa uşii. Acolo i-a dat drumul…”.

Ce forțe nebănuite poate declanșa oare o asemenea rugăciune în sufletul unui copil, fie el prunc sau bărbat în toată firea? Ce harisme poartă mamele, fără s-o știe și fără să și le pună în lucrare? Ce putere de a atrage harul și de a-L trimite potop pe creștetul copilului, trăgându-l, cu voia sau fără voia lui, din iad? Ce l-a adus pe Sfântul Sofronie înapoi la Hristos? Dar pe tânărul Daniel înapoi acasă? Ce cuvinte, ce predici, ce mustrări? Ce „metode educative”? Mai era, oare, posibilă izbăvirea în asemenea împrejurări? Omenește, nu, dar „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” Luca 18:27.

Omenește, neputincioși suntem și noi în fața iadului zilei de azi, ce-și întinde ghearele cu nesaț către rodul pântecelor noastre. Am încercat totul. De-acum, nu ne mai rămâne decât Rugăciunea.

 

Anca Stanciu

Articol publicat în revista Familia Ortodoxă nr. 161 (iunie 2022)