Un cuvânt despre ţelul vieţii creştine, despre chemarea numelui lui Dumnezeu, despre pocăinţă şi dragostea neţărmurită către Domnul, din care izvorăsc toate binecuvântările, este îndemnul Preasfinţitului Siluan, într-o mărturie care ne aduce multă mângâiere în vremurile pe care le trăim. De fapt, altă cale nu poate fi pentru omul care vrea să supravieţuiască vremurilor noastre, decât „calea vieţii” despre care ne vorbește Didahia Sfinţilor Apostoli. Introducerea în cele ce ne aşază pe această cale o reprezintă cuvântul care urmează. (V.G.)

 

– Preasfinţite, trăim vremuri în care tot mai multă lume suferă de o apăsare interioară, amplificată de evenimentele prin care am trecut în ultimii doi ani: mai întâi pandemia, iar acum războiul. Până la urmă, toate acestea nu fac decât să developeze o stare de fapt a lumii în care trăim. Dar noi cum să vedem rezolvarea, ieşirea din criză?

– Ţelul vieţii noastre, indiferent de condiţiile în care trăim, rămâne mereu acelaşi: despătimirea, curăţirea sufletească, curăţirea de păcate, pentru a face lucrător în noi harul lui Dumnezeu primit la botez. Şi îl facem lucrător în noi ca să dobândim Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia cerurilor. Vedem că cei din închisorile comuniste l-au urmărit sau chiar l-au găsit acolo – intrând atei, au ieşit creştini, cum e cazul lui Petre Ţuţea ‒, sau l-au menţinut şi l-au întărit acolo, cum povestea Părintele Stăniloae că în închisoare s-a rugat cum nu s-a mai rugat vreodată după aceea. Şi atunci, cum să facem ca, şi în realitatea dată, să ne folosim duhovniceşte de evenimentele care se petrec în jurul nos­tru şi să le trăim şi să le abordăm în duhul în care ne învaţă atât Scriptura, cât şi Părinţii Bisericii, experienţa Biseri­cii de veacuri, ca să ajungem la liman? Cum să străbatem viaţa aceasta nu cu perspectiva cimitirului, ci cu perspectiva vieţii veşnice?

Eu mă gândesc la un lucru foarte simplu: creştinul trebuie să se poziţioneze în aşa fel încât să fie în gândul lui Dumnezeu, în voia lui Dumnezeu, să tragă în sensul în care trage Dumnezeu, să gândească în sensul în care gândeşte Dumnezeu, să vadă în perspectiva pe care Dumnezeu o vede şi o urmăreşte: „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoaşterea adevărului să vină” I Timotei 2:4. Cum să facem să gândim în gândul lui Dumnezeu şi să avem „gândul lui Hristos” I Corinteni 2:16, cum zice Pavel, sau să voim ceea ce Dumnezeu voieşte, să primim voia lui Dumnezeu? Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoaşterea adevărului să vină. Şi cum să facem ca, în realităţile pe care le trăim, să nu intrăm în sfera poziţiilor partinice, să nu începem să dăm calificative, să punem diagnostice şi etichete pe ceea ce observăm în jurul nostru? Îmi venea în minte un cuvânt din Evanghelia de la Luca, când înaintea Domnului vin nişte oameni care spun că, iată, un turn din Siloe a căzut peste un număr de oameni şi i-a omorât. Şi cumva vor să vadă ce zice Domnul. Şi Domnul zice: „Credeţi că cei de acolo erau mai păcătoşi decât voi? Dacă voi nu vă pocăiţi, şi vouă vi se poate întâmpla la fel” cf. Luca 13:3-4.

Evenimentele nefericite din lumea aceasta, şi mai ales încercările care vin – şi în plan personal, și în plan familial, și în plan național, și în plan global – constituie prilejuri de-a ne întoarce către Dumnezeu, nu prilejuri de-a ne poziţiona şi a zice: „Asta-i bine! Asta-i rău!” şi de-a face judecăţi de valoare, din moment ce Domnul în Evanghelie zice: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci cu măsura cu care judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi” cf. Matei 7:1-2, în sensul că zice: „Nu judecaţi deloc!” – așa înţelegem noi, creştinii. Dar înţelegem şi că evenimente neplăcute – ca o molimă care bântuie peste lumea întreagă, ca un război care vine peste lume – sunt pentru creştini semnale că Domnul zice: „De nu vă veţi pocăi, şi voi puteţi să păţiţi la fel ca aceia. Nu sunt mai nevrednici decât voi şi nu sunt mai păcătoşi decât voi pentru că a venit peste ei o asemenea încercare”. Este o mare încercare şi sufe­rin­ţa fizică, şi boala, şi molima, şi cutremurul, şi incendiul, şi accidentul, şi cu atât mai mult urgia războiului. Şi atunci, creştinul se roagă. El se pocăieşte. El înţelege că este semnal: „A, iartă-mă, Doamne, că şi eu, prin ceea ce sunt, contribui la răul care bântuie în lume şi care aduce lumea în punctul în care a ajuns”.

 

„Trebuie să regăsim perspectiva verticală”

 

Prin anii ’30, Cuviosul Siluan, aşa cum se poate citi în scrierile sale, zice: „Datorită rugăciunii, lumea îşi păstrează liniştea, tihna, pacea. Dar dacă rugăciunea se împuţinează, peste lume vin mari necazuri, iar unele deja au şi venit”. Și știm mai ales din spusele Cuviosului Sofronie, ucenicul său, că Sfântul Siluan a su­ferit foarte mult din cauza Primului Război Mon­dial, iar nopţile și le petrecea în rugăciune, în pocăinţă, în lacrimi pentru pacea lumii. Aceasta este atitudinea mo­na­hului prin excelenţă, dar este și atitudinea creştinului. Şi acelaşi lucru îl zice Părintele Sofronie despre al Doilea Război Mondial, că petrecea nopţile cu rugăciuni, ceasuri întregi, cu lacrimi, cu tânguire pentru durerea lumii, pentru suferinţa lumii, pentru mântuirea lumii. Asta înseamnă că, în realitate, calea cea mai potrivită şi cea mai la îndemâna noastră aceasta este: rugăciunea pentru lume – iar dacă ai şi lacrimi, cu atât mai bine. Şi, dacă ne uităm în jur, nu ştiu cum era înainte, dar acum, când toate se cunosc şi se aud şi se văd, avem la tot pasul prilejuri să ne rugăm pentru lume şi, în acelaşi timp, să ne înmulţim, să ne intensificăm propria pocă­inţă. Pocăinţa face parte din propovăduirea Evanghe­liei; dacă ne aducem aminte, și Sfântul Ioan Bote­ză­torul, şi Domnul Hristos încep propovăduirea zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Matei 3:2, 4:17. Dar şi la finalul Evangheliei de la Luca, Domnul le-a spus apostolilor să propovăduiască „pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ieru­sa­lim” Luca 24:47.

Adică perspectiva noastră este una de perma­nen­tă rectificare a direcţiei în care merge viaţa noas­tră ‒ că asta înseamnă pocăinţa, de fapt: o permanentă întoarcere la linia, la direcţia şi la ţelul pe care Dumnezeu ni-l propune în viaţa noastră, care este Împărăţia cerurilor. Îl auzim pe Sfântul Pavel care zice: „Noi nu mai avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie” Evrei 13:14. Deci perspectiva aceasta, de îndată ce se pierde, trebuie să o regăsim ‒ că omul o pierde uşor şi reduce totul la orizontală, şi numai la ce se vede la orizont şi, când vede orizontul întunecat, se sperie, se deznă­dăj­du­ieş­te, se neliniștește, şi aceasta influenţează şi asupra vieţii lui perso­nale, şi asupra vieţii familiale şi asupra hotărârilor pe care le ia în planul responsabilităţilor lui la serviciu. Așadar, trebuie să ne întoarcem la perspectiva verticală, perspectiva vieţuirii cu ţelul veşnic, iar nu cu ţelul unor obiective limitate aici şi acum, și atunci se schimbă și atmosfera pro­priei vieţi. La aceasta creştinul adaugă chemarea numelui Domnu­lui. El se pocăieşte, dar cheamă numele Domnului, şi aici avem iar temelie în Scripturi.

– Despre pocăinţă s-a vorbit şi se vorbeşte mult. Dar vă rugăm să ne vorbiți despre formele practice, concrete, prin care omul poate să ajungă la întoarcerea către Dumnezeu. Iată, una din ele este Rugăciunea lui Iisus, despre care ați pomenit…

– Păi, copilul când se pierde de mama lui, ce face? Începe să plângă, se nelinişteşte şi-i strigă numele, o strigă cât îl ţine gura până când mama-i răspunde. Şi mama-i răspunde! Mama nu-l lasă. Şi, când o regăseşte, e o bucurie ca şi cum atunci o vede pentru prima dată, şi se prinde de ea şi o înconjoară cu braţele în jurul gâtului și nu se mai lasă de ea nicicum. Mi-aduc aminte de surorile mele mici, când se temeau de anumite lucruri, imediat strigau la mama şi, când o prindeau în braţe, se ţineau strâns, strâns, nu cumva să scape și să rămână din nou singure! Cu atât mai mult cu Dumnezeu, despre Care Sfântul Siluan zice că ne iubeşte mai mult decât o ma­mă își iubeşte copiii ei. Și atunci, a chema numele Dom­nului este firescul raportării fiilor la mamă, la tată. Şi pe de o parte avem o făgăduinţă şi o încu­rajare foarte mare din partea Sfântului Proroc Ioil, care-și încheie cuvântul cu această mărturisire şi totodată încredinţare că „oricine va chema numele Domnului se va mântui” Ioil 3:5, iar pe de altă parte, acelaşi cuvânt îl reia Sfântul Apostol Petru, care zice la fel, că „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” Romani 10:13.

Chemarea numelui Domnului nu se aminteşte doar de Prorocul Ioil sau de Sfântul Petru, ci Cartea Facerii pomeneşte prima dată de cineva care cheamă numele Domnului, zicând că, după ce a murit Cain, iar Adam a cunoscut-o din nou pe Eva, li s‑a născut un fiu care se numea Set, şi acestuia i s-a născut un fiu căruia i-a pus numele Enos, care „a început a nădăjdui în a chema numele Domnului Dumnezeu” Facere 4:26. Noi nu ne pierdem nădejdea, pentru că ştim că Domnul Dumnezeu ne-a făgăduit, prin Fiul Său cel Unul-Născut şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, că va fi cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” Matei 28:20. Pe temelia acestei încredinţări, noi chemăm numele Domnului Dumnezeu. Și suntem cu atât mai mult îndreptăţiţi, cu cât El Însuşi o spune ucenicilor Săi, înainte de a Se duce la pătimire: „Cereţi Tatălui Meu în numele Meu” cf. Ioan 14:13. Iar Sfântul Petru chiar aplică îndemnul acesta la modul direct. Vede un olog în faţa templului, care cerşea, şi zice: „Aur şi argint nu am să-ţi dau, dar în numele lui Iisus îţi spun: ridică-te!” cf. Fapte 3:6. Şi se ridică ologul şi se vindecă. În numele lui Iisus! În numele lui Iisus, zice Sfântul Apostol Pavel, Căruia Dumnezeu „I-a dat Lui nume mai presus de orice nume, ca în numele Lui tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” Filipeni 2:9-10.

 

„Cei ce cheamă numele Domnului”

 

Iată că e vremea ca să reconsiderăm acest lucru, pentru că uneori mirenii sau chiar clericii mireni zic: „Chemarea numelui Domnului este specifică monahilor”. Da, monahului i se spune la tundere, când i se dă metania: „Să zici în toată vremea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»” ‒, dar chemarea numelui Domnului nu este „monopolul” monahilor; este o carac­te­ristică a tuturor oamenilor care cred şi mărturisesc că Iisus este Mântuitorul. Tocmai de aceea, când Saul din Tars ajunge în Damasc, după ce se întâlneşte cu Domnul pe drumul Damascului şi este orbit, îngerul Domnului care se duce la Anania şi-i spune: „Du-te şi găseşte-l pe Saul, vasul Meu cel ales, pe Uliţa dreaptă”, Anania răspunde: „Acesta a venit cu scrisori de la Ierusalim ca să prigonească pe cei ce cheamă numele Tău” cf. Fapte 9:11-14. Şi foloseşte termenul acesta pentru creștini: „cei ce cheamă numele Domnului”.

Vedem şi în Vechiul Testament, bineînţeles, că Avraam a chemat numele Domnului în locul cutare cf. Facere 13:4, sau Iacov a chemat numele Domnului în locul cutare cf. Facere 26:25. De aceea, chemarea numelui Domnului este o mare mângâiere pentru omul de astăzi; în plus, este şi o soluţie pentru omul de astăzi, care e şi descurajat, dar pe de altă parte se şi plânge că nu are timp să se roage. Și nu la întâmplare se zice, ca un refren, în toate slujbele: „Doamne, miluieşte!”. „Doamne, miluieşte!” înseamnă chema­rea numelui Domnului în formula cea mai simplă. Şi, dacă am învăţa lucrul acesta şi am începe să reacţionăm cu „Doamne, miluieşte!” la tot ceea ce observăm în jurul nostru, şi la toate ştirile pe care le vedem, şi la toate evenimentele la care suntem părtaşi ‒ inclusiv dacă vedem un accident, mai bine zici: „Doamne, miluieşte!” decât să zici altceva. Vezi un necaz care se întâmplă în lumea aceasta, un cutremur, nu mai vorbim de război sau de victimele pandemiei: „Doamne, miluieşte!” ‒ dar şi „Doamne, miluieşte pe cei care rămân în urma victimelor!”.

În orice situaţie, aceasta este soluţia, de aceea şi Sfântul Ioan Gură de Aur, pe de o parte, la începutul veacurilor creştine, şi Sfântul Simeon al Tesalonicului, în secolul XIV-XV, îndeamnă la che­ma­rea numelui Domnului: „Să cheme omul numele Domnului în toată vremea, în tot locul!” ‒ şi unul, şi altul, deşi la o distanţă de veacuri. Şi nu numai ei, toţi Părinţii filocalici au îndemnat la acest lucru. Trebuie să fim realişti, că au trecut secole până să aibă omul posibilitatea de a avea o carte de rugăciuni pe care să se roage acasă; până atunci, oamenii au che­mat numele Domnului şi au învăţat psalmi pe de rost, auzindu-i la biserică.

Este o întâmplare în istoria noastră, când, în timpul bi­necredinciosului şi sfântului şi rugătorului domni­tor Neagoe Basarab, turcii se pregăteau să atace Ţara Românească, iar boierii aşteptau la sfat, iar domnitorul nu mai venea. Şi au trimis un slujitor să întrebe ce face, de ce nu vine; şi se întoarce acesta înapoi şi spune: „Domnitorul se roagă”. Și ei stau aşa și se impacientează, că nu vine şi nu dă o soluţie la situaţia aceea care era de mare primejdie. Şi la un moment dat vine domnitorul şi-l cam iau destul de aspru boierii: „Măria Ta, ce faci? Că, uite, ţara este în mare primejdie, şi tu te rogi?!”. Ba unul dintre boieri îi zice: „Măria Ta, nu se conduce ţara cu «Doamne, miluieşte!»”. Iar domnitorul îi răspunde: „În ceasul de faţă, altă scăpare nu avem decât să postim şi să ne rugăm. Că altfel nu putem să scăpăm, decât cu ajutorul lui Dumnezeu”. Şi se întoarce la rugăciune şi la post. Şi zice istoria că în noaptea aceea s-a primit vestea morţii sultanului, tatăl lui Suleiman cel Mare, care a murit şi nu a mai dus la bun sfârşit intenţia de a ataca Ţara Românească.

Trebuie să învăţăm ceva din întâmplările isto­riei şi să înţelegem cât de important este acest lucru. Iar chemarea numelui Domnului face parte inclusiv din pocăinţă. De ce? Că pocăinţa nu înseamnă, în primul şi în primul rând, lamentarea pe propriile neajunsuri, pentru că de multe ori asta are la bază orgoliul nostru rănit, şi ne plân­gem de propria soartă, că nu suntem chiar aşa de buni cum ne închipuiam. Pocăinţa, în esenţa ei, înseamnă întoarcerea către Domnul. Şi întoarcerea către Domnul presupune şi chemarea numelui Lui, iar chemarea numelui Domnului întăreşte inima în a se îndrepta spre El, a se deschide spre El. Da, ea este însoţită, de bună seamă, de conştientizarea prin har a propriei stări de păcătoşenie – că harul lui Dumnezeu începe să lucreze când chemi numele Domnului. Noi prea ne-am obişnuit să ne lamentăm de păcate şi să le spovedim punctual, aşa, ca şi cum acelea sunt păcatele şi, în rest, totul e în regulă. Dar ceea ce noi vedem punctual sunt doar simptome ale stării de păcătoşenie. Ceea ce observăm noi şi iese la suprafaţă este ca o erupţie pe trupul nostru, care e doar un simptom și înseamnă, să zicem, că avem o problemă cu ficatul. Aşa este şi viaţa noastră: noi vedem anumite manifestări – cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu atitudinea noastră ‒, dar starea noastră de păcătoșenie, care caracterizează, de fapt, lumea în care ne aflăm, prin simptomele pe care le vedem în noi şi în jur, ne arată că situaţia este una de îndepărtare de Dumnezeu cel Viu şi de abdicare de la principiile pe care El ni le-a propus spre a noastră mântuire…

 

(va urma)

Articolul integral poate fi citit în numărul 160 (mai 2022)

 

Interviu realizat de

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista Familia Ortodoxă nr. 160 (mai 2022)