Când Părintele Dimitrie Bejan a ieşit din închisoare, după 20 de ani petrecuți în lagăre de exterminare (şase în Siberia şi paisprezece în închisorile comuniste din România), s-a uitat înapoia sa cu părere de rău parcă pentru că părăsea puşcăria, şi a început a plânge. Ce-i aştepta în afara porţilor închisorii pe miile de mărturisitori trecuţi prin iadul reeducării timp de 10-15 ani din viaţă? Nimic promiţător, însă nădejdea nu le lipsea.

Părintele Dimitrie Bejan mărturisea că, în pofida tuturor torturilor din lagăre, „este Cineva Care stă lângă tine. Am făcut muncă de mină și canal și n-am pățit nimic. Parcă pluteam, parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine”. Cum putea să-i fie frică unui astfel de om de ceea ce urma dincolo de porţile puşcăriei? De altfel, eliberarea a însemnat pentru el încă 26 ani de hărţuieli, domiciliu forţat şi paza permanentă a unui agent de securitate, până la căderea regimului comunist. Însă în toată această perioadă, Părintele a fost lumină pentru toţi cei care l-au cunoscut, și tocmai din acest motiv Securitatea îl considera extrem de periculos.

Şi nu a fost singurul. Sfântul Ilie Lăcătuşu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Ştefan Marcu, Părintele Gheorghe Calciu, Virgil Maxim şi Marcel Petrişor sunt doar câţiva dintre sutele şi miile care au supravieţuit închisorilor. Acestor oameni întristarea sau deznădejdea nu le-a cuprins sufletul, tocmai pentru că simţeau prezenţa lui Dumnezeu în toată vremea, în fiecare clipă şi în orice loc al pelerinajului lor prin lume. Ei nu s-au temut în închisori, nu s-au temut la ieşire de ce va urma, deşi cei mai mulţi nu mai aveau nici proprietăţi, nici familie, dimpotrivă, erau întâmpinaţi de societate cu reţinerea şi repulsia asociată unor foşti puşcăriaşi, în timp ce Securitatea îi urmărea permanent.

Mi-am amintit de aceşti oameni şi de destinul lor cumplit, dar şi minunat, în aceste zile când lumea se întreabă tot mai mult cu îngrozire dacă va veni războiul şi ce ne vom face. Unii îşi fac depozite, alţii se gândesc unde să plece din ţară, iar majoritatea caută cu voracitate la ştirile media ca la un altfel de profeţii, ca să vadă cum să-şi organizeze viitorul apropiat sau îndepărtat. Aici pot fi aflate previziunile marilor analişti politici, ale ştiinţei şi tehnologiei de ultimă oră, care vorbesc, în ultima vreme, tot mai mult despre extratereşti şi nemurirea obţinută prin avataruri holografice, despre perspectivele uriaşe ale vaccinurilor genetice, despre iminentul război, care însă va fi câştigat, şi despre imperiul răului care va fi distrus de salvatorii lumii, aşa cum şi virusul, iată, a fost aproape anihilat de către vaccinul salvator.

V-aţi întrebat vreodată cu ce diferă prorociile oamenilor lui Dumnezeu de cele ale lui Nostradamus sau ale babei Vanga? V-aţi gândit vreodată de ce sunt primele trecute cu vederea, iar cele din urmă fac carieră în mentalul colectiv? Motivul este cât se poate de simplu şi arată, de fapt, starea lumii, fiind cel mai bun diagnostic al acesteia. Când Dumnezeu vorbeşte prin gura prorocilor, o face ca să cheme la pocăinţă, la întoarcerea omului acasă, îl previne să nu se lase înşelat de vremuri şi să caute să-şi schimbe viaţa, îi arată calea către El, în vremuri în care înşelarea îi poate cuprinde pe cei mai mulţi. Prorociile prorocilor mincinoşi liniştesc însă conştiinţa oamenilor, le spun să se încreadă în puternicii lumii, să schimbe eventual numai lucruri de suprafaţă, cât să-şi salveze confortul.

Soarta adevăraţilor proroci ai Domnului nu a fost niciodată una uşoară, iar mulţi dintre ei au sfârşit în chinuri şi omorâţi chiar de către cei pentru care se luptau să-i salveze. Iar aceasta, pentru că „oamenii trupești” I Corinteni 3:1 iubesc slava lumii acesteia mai mult decât slava lui Dumnezeu, pentru că iubesc mai mult confortul, plăcerile de scurtă durată decât mângâierea harului, pe care, din păcate, puţini au experimentat-o în mod conştient, deşi aceste energii sunt cele care ne ţin în existenţă şi ne fac viaţa frumoasă şi luminoasă.

 

„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Ioan 16:33

 

Astăzi nu mai este nevoie să cauţi proroci care să-ţi spună viitorul sau să te facă să înţelegi ce se petrece cu viaţa ta. Glasul mass-mediei, nelipsit din conştiinţa celor mai mulţi, îți hrăneşte această nevoie de a afla, de a cunoaşte ce se întâmplă cu tine şi cu lumea. Este glasul care adoarme conştiinţa, care odihneşte cu înţelesuri mincinoase şi, în acelaşi timp, strecoară în inimă ‒ nici nu se putea altfel! ‒ frica şi deznădejdea. De fapt, nu războiul e problema noastră, ci deznădejdea şi frica ce irump din faptul că suntem atât de singuri, lipsiţi de harul care îi făcea pe Părintele Dimitrie Bejan, pe Părintele Marcu de la Sihăstria şi pe mulţi alţii să nu simtă nici o suferinţă în torturile cele mai cumplite, deşi erau menite să omoare cel puţin prin teroare, dacă nu şi prin durere.

Noi înşine însă, trăind ca prin vis realitatea pseudovirtualizată a zilelor noastre, suntem fugăriţi încoace şi încolo de o mulţime de frici, din care nu una mică este aceea de a fi în conflict cu opinia publică, cu stăpânitorii lumii care ne anunţă prin mass-media viitorul apropiat sau mai îndepărtat şi ne ameninţă cu tot ce poate fi mai rău, dacă nu vom asculta de ei.

Desigur, timpurile care vin nu vor fi uşoare, ci chiar apocaliptice. Ne sunt prorocite de Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Sfântul Paisie Aghioritul, Cuviosul Efrem din Arizona sau de Părintele nostru Iustin Pârvu. Probabil că mijloacele materiale vor fi limitate pentru cei care nu se supun prin vaccinare și prin opinia conformă cu cea a puternicilor zilei, cel mai probabil una antihristică. Banii fizici vor fi înlocuiţi de cei virtuali, creditele sociale vor da dreptul la existenţa în lume şi la nivelul de ierarhie la care ţi se va da acces în societate, de la Alpha la Gama, după „profeţia” lui Huxley. Tot ceea ce se va auzi sau vedea în mass-media va fi minciună, iar urâciunea pustiirii va stăpâni în chip văzut lumea. Dar pe toate acestea, şi poate cu mult mai multe, pe care ni le pregăteşte antihristul, nu trebuie să le întâmpinăm cu frică, ci cu credinţa în Hristos, cu o viaţă curată şi mărturisitoare, cu jertfă şi frică de Domnul. Odată ce vom dobândi harul, vom păstra pacea în inimi orice se va întâmpla, iar harul lui Dumnezeu ‒ care i-a păzit pe Părintele Dimitrie Bejan sau pe Părintele Arsenie Papacioc în zarca de la Aiud ‒ ne va păzi şi pe noi, indiferent ce va veni peste lume.

De ce oare nu vrem să ne schimbăm viaţa şi să ne astupăm urechile, ca să nu mai auzim prorociile prorocilor mincinoşi? Nădăjduim oare că vom mai primi ceva bun de la această lume, care pe zi ce trece se leapădă tot mai mult de Dumnezeu? Poate că nu mai avem puterea celor de demult, suntem neputincioşi, tocmai pentru că aşa ne-a format lumea confortului şi consumului, a betonului şi a plasticului, dar Domnul ştie toate acestea, de aceea nu mai cere de la noi la fel ca de la cei de dinaintea noastră. Să facem măcar ce depinde de noi, conştienţi că timpurile s-au scurtat şi nu ştim cât mai avem vreme de pocăinţă.

Aşadar, să nu ne pierdem nădejdea, căci Domnul Însuşi zice: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Ioan 16:33, iar noi toţi, care vom rămâne cu El în Corabie, ne vom socoti biruitori, căci „porţile iadului nu o vor birui pe ea” Matei 16:18.

Gheorghe Fecioru

Foto: Benedict Both

Articol publicat în revista Familia Ortodoxă nr. 160 (mai 2022)