Cu toții ne-am săturat de analize despre „apocalipsele” lui Bill Gates, scenarii conspiraționiste și războaie neconvenționale. Nu ne dorim decât să ne întoarcem la adevăratele noastre probleme și să ne vedem de treabă. Și am abandona cu desăvârșire aceste subiecte și neplăcerile pe care ni le provoacă, dacă realitatea în care trăim nu ne-ar avertiza că toate acestea nu sunt un simplu coșmar nocturn.

Nu de mult, m-a frapat o expresie folosită de Bill Gates într-un interviu acordat anul trecut canalului CBS, în care spunea că „soluția finală” la criza pe care o trăim este „vaccinul”. Desigur, fiecare are libertatea să-și dea cu părerea despre orice, indiferent dacă este sau nu competent, cu atât mai mult cu cât este o persoană cu vizibilitate publică. Ceea ce m-a frapat a fost însă faptul că, poate întâmplător, formula pe care a folosit-o („soluția finală”) reprezenta numele de cod al planului de genocid nazist, în principal împotriva evreilor, dar și împotriva tuturor celorlalți „sub-oameni”. „Soluția finală” a fost adoptată la Conferința de la Wannsee din ianuarie 1942, provocând moartea a milioane de oameni. Istoria are tendința să se repete dacă nu i-am învățat lecțiile, atâta timp cât morala evenimentelor nu s-a înscris în ADN-ul nostru cel mai profund, cel duhovnicesc.

Soluții finale” pentru o umanitate în derivă propun și diferitele mișcări radicale anti-umaniste și post-umaniste care, cu o ură deznădăjduită, doresc extincția speciei umane ca pe soluția universală la tragedia și ororile istoriei. Slogane de genul „Salvează planeta! Sinucide-te!” sau „Nu te mai înmulți!” se înscriu într-un decalog al „Bisericii Eutanasiei”, de pildă, care urmărește să-i determine pe oameni să se autodistrugă prin patru mijloace principale: sinucidere, avort, canibalism și sodomie. Iar această grupare nu este decât una dintre multele organizații care, pe față sau disimulat, încearcă să-i convingă pe oameni că societatea lor e inutilă, chiar nocivă pentru mediul înconjurător și pentru omenire.

Cursa cu moartea

Pentru alții, „soluția finală” este nemurirea tehnologică și infailibilitatea Inteligenței Artificiale, care să culmineze într-un glorios viitor post-uman, din care vor fi fost eliminate îmbătrânirea, iar capacitățile intelectuale, fizice și psihologice ale acestei noi creaturi vor fi fost substanțial augmentate. În aceeași sferă intră și scenariile UFO despre civilizații extraterestre, care ar fi atins niveluri superioare de conștiință și ar fi descoperit secretul nemuririi prin metode științifice. Toate acestea însă nu sunt decât o naivă încercare a omului de a-și găsi rezolvarea problemelor în afara sferei lui de responsabilitate. Dincolo însă de masca unui optimism nejustificat și a unei încrederi infantile în „minunile” științei sale, se întrezărește o deznădejde cumplită, patologică, a unei jalnice ființe limitate, captive în timp și în spațiu, a cărei minte bolnavă caută soluții disperate pentru a-și astâmpăra instinctul veșniciei și dorul după Raiul pierdut. Este, în fond, o cursă contra cronometru cu moartea pentru câștigarea nemuririi. O cursă ce are însă un itinerariu prost orientat, către un hău fără fund.

Căci ce altceva este zelul omului de a instaura societăți perfecte – aceste utopii mărețe care, odată materializate, devin niște distopii de coșmar? „Minunatele lumi” în care starea de fericire și de sănătate sunt obligatorii prin lege, iar orice inamic al „fericirii” publice, eliminat cu sânge rece pentru „binele comun”? Ce altceva este sforțarea disperată de a-ți prelungi viața biologică prin orice fel de mijloace medicale și tehnologice? Oare sufletul omului, creat de Dumnezeu pentru Împărăția Lui, va putea dăinui veșnic într-o carcasă de robot? Ce altceva poate fi această voință patologică de putere, această tendință de control paranoic a tot ce mișcă pe fața Pământului, organizată într-o tiranie fără fisură, dacă nu o pervertire a vocației împărătești a omului, așezat de Dumnezeu să stăpânească lumea creată, asemenea lui Adam în Rai, care cunoștea în profunzime și avea comuniune cu toate făpturile, nu prin cipuri, sateliți sau microscop, ci prin vederea cea duhovnicească? Cât de nebuni suntem să alegem calea irațională, decât să ne lăsăm, asemenea unor copii, călăuziți de Dumnezeu, pentru ca El, prin Duhul Său cel Sfânt, să ne descopere nouă toate cf. Ioan 14:26?

De la cădere încoace, omul nu s-a dovedit totdeauna un împărat responsabil și plin de dragoste față de averea încredințată lui, ci mult prea adesea un rege nebun, care își distruge din plictiseală, prin experimente sadice, supușii și bunurile. Ce altceva este această siluire a legilor puse de Dumnezeu în creația Sa, din care rezultă avortonii celor mai abjecte experimente științifice, dacă nu o vocație demiurgică pervertită? De la plante și animale schimonosite genetic (așa-numitele „alimente Frankenstein” pe care le consumăm zilnic), la îngrozitoare experimente pe embrioni și om, unele motivate terapeutic, iar altele, pur și simplu, fără altă justificare decât curiozitatea morbidă a unui alt Faust.

Ce altceva este această dorință obsesivă de perfecționare și ameliorare a omului căzut prin tehnologie și inginerie genetică, dacă nu o parodie de îndumnezeire, o caricatură a sfințeniei? Transhumanismul este un soi de îndumnezeire răsturnată, care nu mai este îndreptată către Dumnezeu, ci dorește cucerirea veșniciei prin instrumentele vremelniciei. Omul îndumnezeit, sfântul, este singurul care cunoaște cu adevărat o preschimbare și o desăvârșire a întregii sale ființe. Are harisme mai presus de fire. Prin darul lui Dumnezeu, cunoaște cele trecute și cele viitoare, vede cele nevăzute și înțelege cele de necuprins cu rațiunea, transcende spațiul și timpul, vindecă boli și biruiește moartea, și este împreună-împărat al lumii și istoriei, ca prieten și frate al lui Hristos și fiu al lui Dumnezeu-Tatăl, după har. Sfântul este viu în veac, nu are nevoie de carcasa unui robot pentru a dăinui în timp, ci trupul său rămâne nestricat, mărturie văzută a unirii sale cu Dumnezeu, în timp ce cu sufletul este lucrător în Împărăția lui Dumnezeu.

Nostalgia paradisului și instinctul veșniciei

Nostalgia paradisului și instinctul veșniciei sunt șansa noastră de-a ne câștiga un loc în Împărăția lui Dumnezeu sau, dimpotrivă, imboldul lăuntric de-a ne transforma viața și lumea într-un circ grotesc, într-un iad al deznădejdii fără alinare. Dorul acesta neostoit poate fi convertit în șansa fericirii noastre veșnice sau în pricina unei perpetue suferințe – neînțelese, neconștientizate, nebunești –, care ne poate preschimba în călăi fără scrupule sau în victime obediente, deopotrivă psihopați și unii, și alții.

Ce cancer al deznădejdii a pus stăpânire pe sufletele artizanilor lumii noi ce ni se pregătește? Dar ce orbire a îmbolnăvit ochii noștri și nu mai vedem adevărata soluție? Cât de depresiv să fii, încât să vrei să stăpânești peste o masă de sclavi? Cum să-ți permiți să pierzi unica ta șansă la fericire, la care nu ajungi decât prin dragoste de Dumnezeu și de aproapele? Și cum să te bucuri de prietenie și iubire împărtășită, dacă nu-i acorzi celuilalt libertatea de a-ți răspunde? Instinctul veșniciei a fost înlocuit de o compulsie către extincție, de parcă în întreaga ta ființă s-ar fi declanșat un program de autodistrugere. „Minunata lume nouă” se vrea o lume fără oameni, pentru că oamenii sunt ființe imposibil de mulțumit cu realitatea lumii acesteia, egoiste și pătimașe, produc deșeuri și consumă resursele planetei. Pare mult mai ușor să stăpânești peste animale și roboți. Sau, de ce nu, peste oameni robotizați. Aceștia nu au conștiință care să te agaseze, nici dorul după Dumnezeu care să-i macine lăuntric, provocându-le neliniști existențiale. Sunt previzibili și dresabili.

Până și consumul nesățios și halucinant al narațiunilor audio-vizuale se înscrie în același dor paradisiac de a transcende opacitatea materiei din realitatea noastră căzută. Este și aceasta o dovadă că omul nu este făcut pentru această lume, nu se poate mulțumi cu ea, nu poate rămâne veșnic în ea. Dar, în loc să se nevoiască pentru a-și pune în funcțiune „televizorul duhovnicesc” despre care vorbea adesea Sfântul Paisie Aghioritul, prin curățirea minții și a inimii – ochiul nostru duhovnicesc –, omul a preferat calea facilă, de a-și confecționa o „cutie” a fantasmelor, pentru a uita de sine, absorbit în visul și poveștile vândute de alții.

Aceeași depresie în fața limitării, aparent fără soluții, a condiției umane i-a otrăvit și pe actorii Marii Resetări. O lehamite fără margini față de om i-a împins să conceapă o nouă utopie de paradis terestru, printr-o nouă „revoluție a minții”, pentru a ne obliga finalmente la fericire, după atâtea încercări eșuate de-a lungul istoriei. „You will own nothing and will be happy” („Nu veți avea nimic și veți fi fericiți!”) ne asigură Klaus Schwab. Dincolo de toate aceste abuzuri se ascunde groaza în fața morții, ce merge mână în mână cu dorința patologică de putere, de anihilare a oricărei forme de libertate de conștiință și, în definitiv, de viață. Viața este spontană, permanent creativă și liberă, deci imprevizibilă. Cum poți stăpâni un om viu și liber? El va alege mai degrabă libertatea decât sclavia, viața decât supraviețuirea, dragostea decât obediența. Dar dragostea este prea grea pentru cei mai mulți, ba chiar insuportabilă. Majoritatea preferă să o ucidă sau să o vândă. Dragostea este o cale a Crucii și a suferinței pentru celălalt. Este un exercițiu permanent al libertății și al discreției. O strădanie a asumării.

Linia de demarcație dintre bine și rău

Până la urmă, Marea Resetare este furia celui ce, înnebunit de tragismul propriilor limite, închis în propria-i rațiune, mărginit de timp și de spațiu, bântuit de spectrul înspăimântător al morții, alege să se răzbune: pe Dumnezeu, pe oameni, pe făptura creată, de care se simte limitat. Este un nihilism patologic, un extaz al distrugerii și autodistrugerii, o satisfacție de a provoca suferința, o voluptate a pângăririi.

Adevărata „soluție finală” la „Marea Resetare” nu poate fi decât Marea Întoarcere la Hristos. Refacerea „setărilor” noastre originare, așezate de Dumnezeu la creație, recunoașterea rațiunilor puse de El în firea noastră, conștientizarea și asumarea stării noastre de alungați din Raiul desfătării. Întoarcerea la Calea cea îngustă ce duce, prin multe suferințe și osteneli, la Viață. Numai așa nostalgia paradisului și instinctul veșniciei vor putea fi cu adevărat ostoite. Numai așa dorința de cunoaștere va ajunge la adevărata cunoaștere, a lui Dumnezeu și a făpturii Sale, dar mai ales a noastră înșine. Numai așa vom cunoaște adevăratele taine ale lumii. Numai așa se va împlini vocația noastră de împărați și vom deveni stăpâni iubitori și responsabili ai averii încredințate nouă de Tatăl. Numai așa vom avea comuniune cu semenii noștri, putând să-i cunoaștem și să-i înțelegem în dragoste, fără sisteme biometrice, fără camere de supraveghere, fără costisitoare servicii de informații, fără programe de citire și scriere a gândurilor, fără strategii de manipulare. Doar cu o inimă renăscută și înnoită.

În definitiv, după cum spunea Alexandr Soljenițîn în „Arhipelagul Gulag”, „linia de demarcație dintre bine și rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om și a întregii umanități”.

Tatiana Petrache

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/Februarie 2022

 

Foto: The Ascetic Experience