În copilărie am avut același coșmar de câteva ori. Pe lângă el, filmele horror mi se par desene animate. Mă alerga un urs, iar eu pierdeam inexplicabil viteză și teren. Și, de parcă asta nu era suficient, vântul îi smulgea ursului blana smoc cu smoc, apoi îi cădea pielea, fâșie cu fâșie. Dar nu ursul care devenea schelet era partea cea mai groaznică, ci faptul că țipam înnebunit, dar nu se auzea nimic. Eram ca imaginea unui televizor fără sunet. Mă trezeam transpirat, gâfâind, cu inima bătându-mi ca o tobă.

Am înțeles mult mai târziu că, atunci când ești în pericol și țipi, nu doar că-i chemi pe ceilalți să-ți sară în ajutor, ci îl avertizezi și pe atacator că cineva te-ar putea apăra și ar fi mai bine să renunțe. Se pare că în vis conștientizasem ce groaznic e să fii izolat total de ceilalți. Izolarea fonică se transforma în izolare socială și în moarte sigură.

Pe vremea acestor coșmaruri, în lumea reală mi se agățau de gât cravata de șoim al patriei, apoi cea de pionier. Eram așezat ordonat în careu, pe un punct desenat cu cretă pe asfalt, și mi se spunea, ca și celorlalți, că sunt important, că sunt viitorul luminos al țării. Cât pe ce să iau în serios această împovărare cu simțul datoriei și al responsabilității, dacă nu m-aș fi uitat mai atent la mine, cât sunt de mic și de neputincios, și nu mi s-ar fi părut exagerat că patria – habar n-aveam ce-i aia – își pune atâtea speranțe în mine. Eram o furnică pe care comunismul nici nu o vedea, dar despre care știa că este în mușuroi, împreună cu o masă anonimă de clone-furnici.

Nu m-am supărat pe comunism la vremea aceea pentru că m-a ținut în frig, în întuneric și în foame, pe de-o parte pentru că nu aveam cu ce să-l compar, iar pe de alta, pentru că eram la joacă în spatele blocului mai toată ziua sau la țară, în drumeții fascinante. N-am apucat să fac nici o faptă de vitejie tovărășească, pentru că a venit revoluția din ʼ89. M-am speriat văzând violențele de la TV și morții de pe trotuare. Apoi ni s-a spus să ne bucurăm că suntem liberi. Mulți au luat-o prea în serios și au început să vandalizeze, să fure, să bată, să strige cu nerușinare orice le trecea prin cap. Da, au ucis rușinea, apoi disciplina, supunerea față de orice autoritate, a murit dorința de a munci. Apoi au fost omorâte sistematic fabricile și uzinele. C.A.P.-urile, minele de cărbuni… Tot! Pomii fructiferi se uscau, bălăriile și mărăcinii cucereau tot mai multe terenuri, străzile și trotuarele se crăpau și făceau carii din ce în ce mai mari, care nu dureau pe nimeni; orășelul meu devenea tot mai cenușiu și mai scorojit, cu oameni debusolați și triști. Mineriadele și bătăile de stradă de la Târgu-Mureș îmi dădeau de înțeles că nu ni s-a spus corect că am scăpat de rău și că urmează neapărat binele. Apoi a apărut la TV un Silviu Brucan, care ne-a spus că bunăstarea în România este la un orizont îndepărtat ca la 20-30 de ani, până se vor instala privatizarea și capitalismul. Habar n-aveam ce sunt acelea, dar credeam că sunt însuși binele care lipsea. În acest interval, spunea el, generația tânără va fi una de sacrificiu. Adică noi, cei hrăniți cu răbdări prăjite, în frig și în întuneric, va trebui să mai răbdăm în continuare, pentru că eram deja căliți, ca un fel de nepoftiți la masa istoriei.

Cuvântul „sacrificiu” m-a dus inițial, optimist, cu gândul la o tablă de șah, pe care noi eram distribuiți în roluri de pioni, de cai și de nebuni, manevrați cu înțelepciune de politicienii-strategi, care își derutează adversarii, plasându-ne pe unii dintre noi ca momeală în poziții vulnerabile. Când adversarul, lacom, sigur pe el și foarte mândru, începe să captureze aceste piese neimportante, înclinând centrul de greutate al atacurilor sale pe acele câmpuri aiurea, atunci primește niște replici surprinzătoare și destabilizatoare și este făcut rapid șah-mat. Eram dispus să uit că port în rucsac coroana unei regine, dacă eram lăsat să-mi parcurg cu succes traseul pe tablă, și să accept să fiu sacrificat de niște genii politice pentru binele copiilor și al nepoților pe care încă nu-i aveam. Ceva hristic din mine mă făcea să fiu fericit să mă sacrific, să fiu un erou despre care se va menționa la orele de istorie. Am sesizat prea repede că cei care ne sacrificau nu erau deloc interesați nici de noi, nici de victorie. Simulau perfid interesul și empatia, dar fraternizau parșiv și schimbau priviri complice pe deasupra noastră cu toți adversarii, jucând la cacialma într-o partidă cu multe fumigene, din care ei câștigau garantat doar dacă pierdeau cu succes.

Expresia „generație de sacrificiu” m-a dus spontan cu gândul și la sacrificarea mieilor de Paște. Sub pretextul a ceva sacru, aparent cu conexiune la jertfa substitutivă a lui Hristos ‒ Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii ‒, milioane de miei sunt măcelăriți anual pe bandă rulantă chiar de către ciobanii pe care îi credeau ocrotitorii lor, chiar lângă turmă, în zbierătele îndurerate ale mamelor lor. Mielul este doar o victimă. O bucată de carne predestinată să ajungă friptură pe masa unora care habar nu au despre eliberarea din robia egipteană a poporului evreu și despre sacrificarea mielului pascal, care prefigura sacrificiul lui Hristos pentru eliberarea neamului omenesc din robia diavolului și a morții.

Mă uitam la TV și vedeam mulți „păstori” care cântau demagogic din fluiere, aparent pentru bunăstarea turmei, dar care trădau mai mult sau mai puțin flagrant dorința de a mulge, de a tunde, de a tăia spre a vinde. Păstori-măcelari. Ba, mai mult, aceștia doreau să vândă nu numai turma, ci și câinii, stâna, pășunile, pădurile, izvoarele. Tot! Și-atunci am început să țipăm. Noi, pionii. Noi, oile și mieii. Dar conducătorii noștri erau mult prea sus, mult prea departe. Vedeau gurile noastre larg deschise în zbierăt, dar nu auzeau nimic. Preferau să creadă că facem play-back pe imnul democrației, că ne manifestăm libertatea care nu-i privește pe ei, că ne strigăm drepturile și punctele de vedere aberante. Preventiv, au pus niște jandarmi între noi și ei.

Mai nou, „generație de sacrificiu” mă duce cu gândul la epidemiile de ciumă, de tifos, de holeră din trecut, când cei bolnavi erau priviți cu ură de cei sănătoși, care le fuseseră cu puțin timp înainte rude, prieteni, vecini, și care le băteau ușile și ferestrele cu scânduri în cuie și le dădeau foc caselor, chiar dacă înăuntru erau și oameni sănătoși. În numele sănătății se seamănă ură și moarte. Oameni care vânează oameni. Eradicăm boala exterminându-i pe bolnavi. Facem o selecție artificială a speciei. În pântecele patriei noastre, în care ar trebui să ne simțim ocrotiți, și din care ar trebui să ne naștem la termen în patria veșniciei, au introdus forcepsul dezbinării și au rupt poporul român bucată cu bucată. Unora le-au dat pâine și circ. Mall-uri și supermarketuri, internet, zeci de canale TV, distracții cu nemiluita. Pe alții i-au încurajat în afaceri mai mult sau mai puțin cinstite. Pe alții i-au transformat în sclavi. Pe unii i-au făcut zombi care rătăcesc pe străzi sau pe la cârciumi. Unii au evadat din acest abator, născuți înainte de termen, autoexpulzați din această patrie-mamă denaturată și pruncucigașă, cerșind mila la sânul unor străine, pentru a-i hrăni și a-i înfia. Acești aventurieri orfani și-au spus „diaspora română”. Unii privesc cu dor și cu nostalgie înapoi, alții cu ură și cu resentimente. Și ei sunt o Românie ruptă în bucățele de carne sângerândă și împrăștiate peste tot în lume. Multora le este rușine să spună că sunt români.

***

Pare că suntem captivi și digerați într-un coșmar în care ni s-a anulat chiar și puterea de-a țipa pentru a ne elibera durerile și frustrările, pentru a spera că poate fratele nostru va veni și ne va întinde o mână salvatoare, pentru a-i avertiza pe cei ce ne taie că oile au și coarne, cu care pot riposta.

Mă trezesc când și când din acest coșmar atunci când deschid cerul care-mi atinge mâinile rugăciunii și când îmi aduc aminte că nu sunt o oaie proastă, ci fiul Tatălui Ceresc, creat după chipul Său, că El a auzit toate strigătele mele mute, că mă alină acum sau atunci, că patria mea este Împărăția Lui, că pământul este blestemat din cauza păcatelor mele, că oamenii răi i-au chinuit dintoteauna pe oameni și chiar au avut tupeul să-L omoare și pe Hristos, că Dumnezeu va pune punct curând acestui iad intrat în putrefacție pe pământ. E greu să-ți ții mintea în acest iad și să nu deznădăjduiești, dar „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui!” Matei 24:13.

Putem să ne auzim și să ne ascultăm unii pe alții, să ne ștergem unii altora lacrimile, să trăim durerile și bucuriile celui de lângă noi, să nu ne transformăm în lupi doar pentru a ne adapta și a supraviețui în junglă, să iubim ca și cum nimic rău nu s-ar întâmpla în acest timp.

Mă auzi?

George Olteanu

Schitu Golești, Argeș

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii noiembrie 2021

Foto: Andreea Stanciu

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa/Decembrie 2021