Este plăcut să stai să-l asculți pe Părintele Ștefan Clinciu de la Parohia Câmpeni, Buzău, cum deapănă amintiri din cei 25 de ani petrecuți pe front în Irak și Afganistan. Și este uimitor să vezi că anii petrecuți în armată și slujirea de preot au un numitor comun: încrederea oarbă în Dumnezeu și în purtarea de grijă a Maicii Domnului. Astfel, a fost martor la mai multe minuni și, cu credință și nădejde, merge și acum înainte către Hristos Domnul. Nădăjduim ca experiența sa de viață să ne sporească încredințarea că Hristos este întotdeauna cu noi, și numai cu El alături putem depăși orice suferință și orice ispită. (R.T.)

– Părinte Ștefan, ne-ați povestit că, pe când vă aflați în misiune în Irak, ați văzut lucruri dure, care v-au marcat pentru totdeauna. Cu siguranță însă, într-un astfel de loc ați trăit și minuni. Ne puteți povesti câteva dintre ele?

– Sigur că da! De exemplu, într-o seară am fost atacaţi din toate părţile, am fost prinşi într-o ambuscadă. Atunci am crezut că s-a terminat, deja ziceam: „Doamne, gata! Dacă până aici mi-a fost dat să trăiesc, fie mie după cum voieşti!”. Aveam totuşi o nădejde că Maica Domnului mă fereşte, pentru că eu am mare evlavie la Maica Domnului şi i-am păstrat tot timpul candela aprinsă acolo, în cămăruţa mea de pe front, şi-mi făceam şi rugăciunile în permanență. Și Maica Domnului ne-a scăpat, pentru că au venit alte trupe mai rapid şi ne-au scos de acolo.

Bineînţeles că au fost şi alte minuni. Mergeam la masă într-un cort imens din interiorul bazei, unde mâncam toate naţionalităţile și, în momentul în care ne-am apropiat, a început un bombardament puternic de tot. A fost o minune de la Dumnezeu că nici o bombă nu a picat pe cortul acela. Pentru că, dacă pica una acolo, pe sala de mese, ne făcea praf pe toţi. Vă daţi seama că în timpul mesei de prânz erau acolo vreo cinci sute de persoane, și toate bombele au fost împrejur! Au fost și victime, dar toate în jurul acelui cort.

Altă dată, ca să vedeţi destinul omului, erau doi colegi americani care veniseră din misiune și se opriseră să mănânce pe marginea terenului de fotbal; şi în momentul acela a venit o rachetă chiar în locul unde erau ei şi i-a făcut praf! De aceea am spus: „Vezi, când Dumnezeu vrea să te apere, te apără; când s-a terminat, s-a terminat! Fără Dumnezeu nu se poate!”. El este singurul care te apără şi El este singurul care face dreptate. El ţi-a dat viaţa, El ţi-o ia, El ştie când ţi-o dă şi de ce ţi-o dă, El ştie când ţi-o ia şi de ce ţi-o ia.

– Ce simţeaţi când vedeaţi lângă dumneavoastră bombardamente?

– Păi, nu prea mai aveai timp să te gândești… Căutai să te refugiezi cumva. Bine, ca militar, cauţi să respecţi nişte proceduri: să te aperi, să te fereşti, să te protejezi în diferite moduri. Acolo erau şi spaţii de refugiu, dar depinde unde te prindea bombardamentul. Ce să faci? Nu ai ce să faci! Nu ai timp să stai, să vezi, să te gândești. Dacă ţi-e frică, n-ai ce să cauţi acolo!

– În perioada aceea, când pericolul morţii vă păştea la tot pasul, aveaţi o rugăciune mai puternică decât acum?

– Da, eu zic că da! Bine, şi acum mă rog, dar acolo, sub acea presiune, poate era mai puternică, poate era mai deasă… Și, bineînţeles, și nădejdea era mare! V-am spus: eu m-am dus cu mare nădejde la Dumnezeu şi la Maica Domnului, fără nici un fel de îndoieli. Știam că Dumnezeu mă apără şi Maica Domnului mă apără ‒ şi aşa s-a și întâmplat, pentru că Dumnezeu a avut planul acesta cu mine, de-a merge mai departe și de-a ajunge preot. Și, într-adevăr, am simţit grija şi puterea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului faţă de mine şi faţă de toţi. Iar la nădejde adăugam rugăciunea profundă.

– Dar ce a fost cel mai greu de suportat pe perioada acelor ani petrecuţi pe front?

– Dorul de familie. Eu sunt şi o fire mai slabă din punctul ăsta de vedere… M-a măcinat dorul de copil, de soţie, de mamă, şi nu numai! De prieteni, de toți… Pentru că nu ştiai dacă te mai întorci, dacă ai să-i mai vezi…

Numai Maica Domnului m-a ţinut întreg la minte”

– Cum a schimbat perioada petrecută pe front viziunea pe care o aveați asupra vieţii şi asupra morţii?

– Acolo s-a produs declicul, acolo am înțeles că vreau să ajung preot. Bine, chemarea către preoţie am avut-o de mic. Când mergeam la biserică îmi plăceau preoţii, cum slujeau, cum erau îmbrăcaţi, Sfânta Liturghie… Mi se părea extraordinar! După aceea, crescând, am trecut prin perioada adolescenţei, când ni se pare tuturor că avem lumea la picioare, și am fost luat un pic de val. Dar odată ce am ajuns pe front, mi-am dat seama că fără Hristos suntem fără valoare. Nihil sine Deo.

Moartea este doar o trecere, face parte din acest drum al vieţii noastre. Adică ne naştem, trăim viaţa asta pe care o trăim, apoi vine moartea, care face parte din normal ‒ este trecerea în cealaltă viaţă. Acolo unde am fost, zic: „N-am unde să mă duc în altă parte, trec în viaţa veşnică”. Bineînţeles că există o teamă, dar aş putea să spun că e mai mult un regret decât o teamă, pentru că nu mai eşti cu cei dragi ai tăi, te duci dincolo.

Şi înainte mă gândisem: „Dacă e să fac o facultate, fac Teologia” – nu neapărat ca să ajung preot, dar voiam să cunosc mai mult din tainele credinţei. Așa că am zis: „Măi, dacă fac Teologia, s-ar putea să descopăr răspunsul la o întrebare pe care mi-o puneam mai des, şi pe care ar trebui să ne-o punem toţi: De unde venim, care este rostul nostru aici și încotro ne îndreptăm?”. Este valabilă şi acum. Şi, dacă ne-am pune întrebarea asta mai des, altfel ar sta lucrurile. Şi am început să mă pregătesc pentru Teologie de prin 2003, dar bineînţeles că nici sarsailă nu stă degeaba, şi ce-a zis? „Lasă, nu dai anul ăsta, dai la anul, dai la anul ălălalt…”, şi uite-aşa, tot amânam, tot amânam. Dar, ducându-mă în Irak, am trecut prin multe momente urâte, şi zic: „Gata! Dacă Maica Domnului mă ajută să mă întorc sănătos acasă, atunci o să fac pasul acesta!”. Şi atunci când m-am întors, mi-a trebuit cam un an de zile să-mi revin, pentru că am trecut printr-o perioadă post-traumatică până să mă reintegrez în societate. Ne formasem deja nişte reflexe, un comportament mai dur, şi ne-am revenit mai greu. Mulţi dintre colegii mei au clacat psihic, şi aici îi mulţumesc tot Maicii Domnului, pentru că numai ea m-a ţinut întreg la minte.

După aceea, în 2010, m-am înscris la Teologie, dar n-am spus nimănui, nici soţiei. Ea ştia cumva că vreau să fac lucrul acesta, dar nu ştia prea bine, pentru că nici eu nu eram hotărât. Și atunci m-am gândit să nu-i spun nici ei, nici copilului, nici mamei, nimănui. M-am dus şi am luat binecuvântare de la Înaltul Nifon şi m-am înscris la Facultatea de Teologie din Târgoviște. Pe 1 octombrie i-am zis soţiei: „Mâine mergi cu mine”. „Unde?” „La Târgovişte. Am fost admis la Teologie”. „Păi de ce nu ne-ai spus şi nouă?” „Uite-aşa, n-am vrut să vă spun!”. Am făcut facultatea asta cu mare dragoste, să ştiţi! Cu mare dragoste şi cu mare jertfă, pentru că eu n-am mai avut atunci nici un fel de zi liberă ‒ toate concediile mele, şi de studii, şi de odihnă, şi zilele libere, le concentram, şi stăteam la Mănăstirea Viforâta în perioada examenelor. În toată această vreme, un rol important în susținerea mea l-au avut soția și fiica mea, care mi-au înțeles misiunea pe care o aveam de dus la îndeplinire.

După ce am terminat, în 2014, am avut o perioadă în care nu mai aveam râvna aceea de la început. Mă răcisem în credinţă, pentru că diavolul lucrează. Dar am avut un moment de revenire, când am zis: „Nu se poate, gata, trebuie să pun capăt! Am 25 de ani de armată, ajunge slujirea asta! Punct şi trec la slujirea lui Dumnezeu!”. Cu toate că am trecut de la un salariu destul de bun la aproape nimic, am zis: „Doamne, chiar dacă plec de la un salariu destul de bun la o pensie destul de proastă, am nădejde că mă ajuți şi va fi bine!”. Şi pe 1 octombrie 2015 am fost hirotonit diacon, iar pe 2, de Sfinţii Ciprian şi Iustina, am fost făcut preot. Slujirea preo­ţească e o mare responsabilitate. De atunci a început războiul cu ispitele, chiar din ziua hirotoniei. Dar mergem înainte.

Am fost hirotonit pe seama parohiei „Sfinții Trei Ierahi” din Videle, dar după aceea, printr-o conjunctură – tot Maica Domnului a lucrat! –, m-am întâlnit cu Părintele Mihail Milea chiar în dreptul bisericii „Sfântul Sava” din Buzău. El avea nevoie de mine, eu de sfinţia sa. Şi, după ce am stat de vorbă, mi-a zis: „Am nevoie de cineva ca tine la aşezământul de bătrâni”. Zic: „Da, Părinte, dar vedeţi, eu sunt acolo, aici e aici…”. Zice: „Haide, vino! Te rog eu frumos să vii!”. Zic: „Vin!”. Şi m-am dus. Parohia unde se află aşezământul este un sat foarte sărac, care rămăsese fără preot şi voiau să o desfiinţeze. Când m-a văzut Înaltul Ciprian, mi-a zis: „Păi, nu avem buget…” „Nu, că am cu ce să trăiesc, am o pensie din armată!” „Atunci, da!”. Şi a mai zis: „Să iei şi parohia!” „O iau, Înaltpreasfinţia Voastră!”. Şi de atunci, din 1 decembrie 2016 sunt preot paroh al parohiei Câmpeni din Buzău şi preot la Aşezământul pentru Persoane Vârstnice de aici.

Foarte multă răbdare şi blândeţe şi înţelegere”

– Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre bucuria de a sluji Domnului fără să te gândeşti la răsplată.

– Vă spun sincer, eu cu asta mă hrănesc, când văd că am reuşit să fac ceva pentru acești oameni. Sunt foarte mulţi care vin acolo şi zic: „Cum de staţi aici?”. Zic: „Eu o bucată de pâine o am asigurată”. Pentru că de mic am fost învăţat să mă mulţumesc cu ce am. Să fim mulţumiţi cu ce avem! Zi „bogdaproste!” pentru bucata aia de pâine pe care o ai! De mic am fost învăţat aşa şi niciodată n-am alergat după avuţie. Eu sunt rece și la mașini, și la toate care mai sunt în ziua de astăzi. Nu-mi trebuie! Eu sunt mulţumit dacă am unde să-mi pun capul seara, dacă am să mănânc o bucată de pâine în linişte, cu soţia, cu copilul.

Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu ne-a dat, avem tot ce ne trebuie, bineînţeles, cu muncă. Aici, trebuie să ştiţi, toată lumea munceşte în acest aşezământ, de la mine în jos. Eu, de la ora 5 dimineaţă sunt în picioare, până seara, tot timpul! Avem şi două maici, avem și bătrânele ‒ le-am făcut un program ca la armată, ca la mănăstire. Fiecare cu ascultarea ei, cu trebuşoara ei, pe care și-o face după putere. Care nu poate, se roagă; care poate, croşetează, lucrează la bucătărie, pe la grădiniţă, pe la păsări – au un program de activitate continuă pentru a le menține, pentru a nu se simți inutile, ca să nu creadă că ele nu mai pot sau că nu le bagă nimeni în seamă. Nu! Trebuie să le menţinem vii din toate punctele de vedere, să se simtă utile cu ceva societăţii în care trăiesc. Pentru că ele pică în deznădejde, să ştiţi. Fiecare cu povestea ei. Unele sunt bătute de soţ, altele de copii, altele au fost date afară din casă, altele au venit de bunăvoie, ca să nu-și împovăreze familiile… Toate au avut o viaţă foarte grea. Şi acolo încercăm să le reabilităm un pic, să le dăm încredere în ele și să le așezăm în viaţa aceasta creştină.

Eu, de fapt, şi ceilalţi de lângă mine, căutăm să aducem cât mai mulţi oameni de bine, voluntari, ca să ne ajute. Şi atunci văd şi ele solidaritatea care se creează între oameni şi îşi dau seama de valoarea credinţei şi zic: „Uite, a venit domnul să ne aducă cutare, a venit să ne aducă cutare… Sunt oameni creştini, cu frică de Dumnezeu!”. Dar ele să știți că sunt apropiate de biserică. Şi pe cele care vin, aşa, un pic mai reci, şi văd cum stau lucrurile, adică atâta solidaritate, încet-încet se dau pe brazdă, pentru că observă că totul este spre binele lor.

– E greu de lucrat cu bătrânii?

– Sigur! Trebuie multă răbdare, foarte multă răbdare şi blândeţe şi înţelegere. Trebuie să le asculţi păsurile, trebuie să le îmbrăţişezi, să le mângâi, să le încurajezi. Tot timpul sunt acolo, în mijlocul lor.

În fiecare zi trebuie să le dai câte ceva: câte o iconiţă, câte o îngheţată, câte o napolitană… Se bucură mai ales atunci când le dai câte o responsabilitate, atât de mult se bucură! Pentru că lucrul acesta le redă încrederea în sine.

– Dar de unde atâta răbdare şi atâta dragoste, zi de zi?

– Dacă suntem creștini… „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândeţea, înfrânarea, curăția…” Galateni 5:22-23. Păi, ce facem noi, dacă nu facem ce ne dă Apostolul? Viaţa te întăreşte ‒ ce nu te doboară te întăreşte. Şi sigur, toate pleacă tot de la viaţa de familie, să ştiţi. Am avut-o ca model pe mama mea, care a fost o luptătoare. Oricât de greu am dus-o, ea niciodată nu s-a văitat. Să se ducă ea la cineva, să zică: „Uite, n-am…” – nu, niciodată! A răbdat, a răbdat şi s-a descurcat cu ce i-a pus Dumnezeu pe masă.

– Milostenia nu înseamnă numai a da bani, ci înseamnă şi a spune un cuvânt bun…

– Asta le explic întotdeauna, că adevărata milostenie e milostenia sufletească. Poţi să faci milostenie cu rugăciuni, cu o îmbrăţişare, cu un cuvânt bun… Când mă duc şi le iau în braţe, atunci ascultă cel mai bine. Şi le spun: „Uite, ce bine ai făcut aici, ce frumos!” şi, într-adevăr, le ridici cu un cuvânt. Aşa le spun mereu: „Cu un cuvânt poţi să bagi un om în moarte sau să-l ridici din moarte!”. O îmbrăţişare, o încurajare ‒ de asta duc lipsă ele, de afecțiune. Și noi asta căutăm să le dăruim, din puţinul nostru sau din multul nostru: afecţiune, foarte multă afecţiune.

Din păcate, este mult egoism în lume. Ne supunem acestui idol fără carne şi oase, care este banul. Dar Dumnezeu ştie lucrarea diavolului. Am devenit extraordinar de răi, de mânioşi, de invidioşi. Adevărul e că suntem şi un pic cam râzgâiaţi, pentru că, dacă facem o comparaţie cu perioada primelor veacuri creştine, cu perioada muceniciei, la noi nu este nimic. Le-am spus: „De ce ne văităm atâta? Mucenicii au fost băgaţi în cuptor, li s-au tăiat mâinile, picioarele, şi L-au mărturisit pe Hristos. Şi noi ce facem, pe lângă ei? Nu facem nimic!”. Asta e, ne şi place să ne văicărim. Nu ne mai văicărim, gata! Mergem la Sfânta Biserică, la Sfânta Liturghie, ne rugăm… Fii bun, fii blând, fii înţelegător, fii milostiv, și ai să vezi ce bine e şi pentru tine, şi pentru ceilalţi.

(…)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/Noiembrie 2021