Nobleţea este patrimoniul aristocratului, averea cea ascunsă a sufletului său, dar atât de generos împărtăşită semenilor săi, lumii în ansamblul ei. Nu este uşor să vorbești despre nobleţe, mai ales astăzi, când nici nu se mai ştie ce înseamnă. Unii cred că este vorba de o însuşire a nobililor, şi s-ar putea spune că nu sunt departe de adevăr. La noi însă o anumită nobleţe împărtăşea şi ţăranul, avea demnitatea lui, cinstea lui, frumuseţea lui majestoasă. Uitaţi-vă la ţăranii din pozele lui Ernest Bernea şi îi veţi cunoaşte pe boierii cei mari ai ţării noastre, deghizaţi în haine ţărăneşti. Statura lor era totdeauna impunătoare, căci chipul lor, chiar şi atunci când era brăzdat de riduri adânci ‒ sau mai ales atunci ‒, răspândea pace şi lumină.

La noi, la ţară, nu se închideau niciodată porţile curţii şi nici ușile casei, ca şi cum ai fi fost totdeauna invitat să intri și să mănânci împreună cu gazda, din puţina ei agoniseală. Plecai însă sătul, căci, ceea ce nu mai ştie lumea de azi este că nu burta trebuie umplută, bunăoară, ci inima. Şi oamenii erau sănătoşi şi puternici.

Nici garduri nu găseai la cei mai mulţi români, sau erau doar schiţate, pentru a nu se rătăci animalele din curte. Și asta, pentru că obsesia proprietăţii lipsea, deşi dragostea pentru pământ era nesfârşită. De pildă, dacă voiai o unealtă împrumut şi nu găseai gazda acasă, o luai pur şi simplu şi o înapoiai după ce-ți terminai treaba. Era ca şi cum lucrurile toate aparţineau tuturora, deşi fiecare dintre ele își avea stăpânul său. Țăranii aceștia aveau conştiinţa că toate sunt primite în dar de la Dumnezeu, Stăpânul şi Chivernisitorul tuturor, şi, ca atare, se cuvenea ca şi noi să le împărtăşim cu aproapele nostru. Aşadar, împrumutul nu era niciodată condiţionat de dobândă, lucru care nu era valabil şi pentru cămătari, strămoşii băncilor de astăzi. S-ar putea scrie cărţi întregi despre aristocraţia ţăranului român, dar să nu-i uităm nici pe boierii născuţi boieri din tată în fiu.

Aristocrația Duhului

Deşi comunismul a ponegrit cât a putut boierimea şi chiaburimea, ca „exploatatori ai ţăranilor”, lucrurile au stat complet diferit. Boierul era, în cele mai multe cazuri, un model de nobleţe, dar nu trebuie confundat niciodată cu arendaşul. Boierii, ca şi chiaburii, erau neamuri bune, pentru că din vechime strămoşii lor se luptaseră cu vitejie pentru pământ şi credinţă şi munciseră din greu, generaţie după generaţie, ca să-şi agonisească pământul şi bogăţia. Boierii erau oameni şcoliţi, moştenitori ai valorilor şi culturii, iubitori ai cărţilor sfinte, iar multe dintre odraslele lor umpleau mănăstirile româneşti. Aristocraţia acestor boieri o putem recunoaşte şi după generozitatea cu care îşi dăruiau satele şi mare parte a averii către biserici şi mănăstiri. Căci cine, dacă nu boierii, sunt cei care au construit cele mai multe dintre sfintele locaşuri?

Și, în definitiv, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume? Ceea ce îi făcea cu adevărat aristocraţi atât pe ţărani, cât şi pe boieri, nu era altceva decât credinţa lor în Dumnezeu. Căci nu poţi să te învecinezi prin viaţa ta cu Dumnezeu fără să te contaminezi de Duhul Lui. L-aţi văzut pe Mântuitorul să Se fi răzbunat pe cei care Îl prigoneau, deşi avea Atotputernicia lui Dumnezeu? Dimpotrivă, El i-a vindecat şi i-a mângâiat chiar şi pe cei care mai târziu aveau să strige: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Domnul nu a judecat-o nici pe femeia cea păcătoasă, ci prin milostivire a mântuit-o, căci aceasta a cunoscut dragostea Lui de oameni şi s-a smerit, lepădându-se de păcat. Mai mult, Domnul S-a rugat şi pentru cei care L-au răstignit. Ce nobleţe mai mare putem afla decât la Dumnezeul nostru, Care S-a smerit făcându-Se om, a dăruit cu dragoste sănătate şi viaţă, a îndurat prigoană şi umilinţe şi chiar răstignire pe Cruce, fără să osândească?

Ca adevăraţi următori ai lui Hristos, sfinţii sunt cei care se împărtăşesc în cea mai mare măsură de adevărata aristocraţie, cea a Duhului. Ei răspândesc pace şi lumină, iubesc măreaţa creaţie a lui Dumnezeu, splendoarea în care ne-a fost dat să trăim, deşi uităm adesea să ne bucurăm de ea. Ei dau slavă lui Dumnezeu pentru toate şi nu se mânie, nu se răzbună pe cei care le fac rău. Toate le rabdă pentru Domnul. Toate le dăruiesc, de rămân adesea doar cu cămaşa de pe ei. Sfinții erau, deopotrivă pentru ţărani şi boieri, modelele de nobleţe şi aristocraţie aici, pe pământ. Aristocraţie, pentru că judecata şi înţelegerea lor erau dumnezeiești, ca unii ce dobândiseră, prin sfinţirea vieţii, mintea lui Hristos.

Mi-am amintit să scriu despre toate acestea, căci cu durere vedem astăzi că lumea nu mai iubeşte Frumosul, cel despre care spunea Dostoievski că „va salva lumea”. Nu mai iubeşte Adevărul, şi nici Binele cel izvorât de la Domnul. Consumismul ne face egoişti. Iar egoismul ne face urâţi şi mici la suflet. Oamenii se invidiază şi se bârfesc mai mult decât oricând. Iubesc urâtul, din care se împărtăşesc şi din pricina căruia suferă cumplit. Căci urâtul nu e de la Dumnezeu, ci o schimonosire a diavolului prin care îl subjugă pe om.

Despre boieria duhovnicească

Boierul despre care am vorbit era generos, pentru că era liber. Dar robii drepturilor omului nu mai sunt liberi, deşi idolatrizează libertinajul. Sunt, de fapt, chinuiţi de condiţia lor lipsită de sens, de puţinătatea lor de suflet, de frustrările proporţionale cu dorinţele lor nesănătoase, dar mai ales de lipsa lui Dumnezeu din viaţa lor, deşi prin sânge încă le mai curge ADN-ul strămoşilor care îşi dădeau viaţa pentru Hristos.

Fiecare trăiește doar pentru sine într-o asemenea măsură, încât şi între membrii familiei ajunge să lipsească generozitatea și spiritul de jertfă. De aceea copiii evadează atât de mult în lumea virtuală, iar soţii se despart. De aceea nici dragostea conjugală nu-și mai are gingăşia ei, ci se reduce tot mai mult la satisfacerea fantasmelor şi a poftelor pe care, dacă le numim animalice, riscăm să jignim făpturile lui Dumnezeu. O lume cu adevărat stăpânită de pofte şi mânie, de judecata aproapelui şi desfrânare. O lume supusă patimilor de ocară, care este departe de ceea ce am putea numi nobleţea duhovnicească a înaintaşilor noştri. De fapt, prin lepădarea nobleței, a caracterului şi a virtuţii creştine, oamenii au pierdut totul, câştigând în schimb robia la mai mulţi stăpâni, atâţia câte patimi îi tiranizează.

Deşi cu toţii locuim fizic în modernitatea seculară, românii își au faţă de străini avantajele, dar şi dezavantajele lor. Dezavantaj faţă de europenii catolici sau protestanţi secularizaţi este faptul că acolo se zâmbeşte tot timpul, iar raporturile sociale sunt mai bine reglementate, încă. Pare un avantaj al occidentalilor, căci viaţa e mai confortabilă în aceste condiţii. Dezavantajul lor este însă faptul că, în spatele zâmbetelor protocolare, găsești adesea un egoism şi o mândrie rece, care nu ştiu ce înseamnă adevărata milostivire şi dragoste. Aristocraţia nu înseamnă să respecţi pur și simplu niște reguli, ci sufletul tău să împărtăşească liber Binele şi să iubească Frumosul. Occidentalii, deşi putem spune că sunt mai civilizaţi, sunt totuși mai singuri decât cei în ţările ortodoxe şi mai nefericiţi.

Noi însă, de ceva ani buni, trăim parcă într-o fierbere intensă, ca într-o oală sub presiune. Există o tensiune în aer, iar aceasta este rodul luptei lăuntrice a românului ortodox, lupta sufletului său cu patimile în care s-a scufundat, lupta pentru a-şi recăpăta chipul dumnezeiesc sădit în inima lui de la botez. E taina durerilor naşterii sau a învierii sufletului. Boieria ne lipseşte astăzi, dar amintirea ei rămâne în suflet ca o oglindă în care ne vedem cum am ajuns, de fapt. Omul, mai ales cel cu adevărat creştin, caută această sfinţenie, însetează după ea, dar adesea se întâmplă să nu o mai atingă, amăgindu-se cu cele ale lumii.

Dar dacă între noi sunt şi dintre cei care întru adevăr L-au cunoscut pe Hristos, să nu uităm că, pe lângă libertate, avem şi datoria de-a ne asemăna boieriei Lui, fiind iertători, nejudecători ai aproapelui, făcători de bine şi iubitori de milostenie, cu pace în inimă şi îndrăgostiţi de frumosul lumii, bucuroşi să le primim pe toate, mulțumiți că am primit acest minunat dar al lui Dumnezeu, propria noastră viaţă. Dacă oamenii vor vedea acestea la noi, îşi vor reaminti ce înseamnă cu adevărat nobleţea duhovnicească şi poate că îşi vor dori şi ei să fie la fel.

Dacă însă noi, cei care ne numim „creştini”, vom trăi ca toţi ceilalţi – înneguraţi de griji şi tiranizaţi de mânie şi dorinţe, dacă nu vom şti să ne bucurăm, epuizaţi de frici apocaliptice, e greu de crezut că se va mai putea schimba ceva în lumea în care trăim. Să dăruim, aşadar, cu generozitate, căci nu de la noi dăm: răbdare şi dragoste, nădejde şi bucurie celor care ne înconjoară, şi lumea în care trăim va fi mai frumoasă.

Altă cale nu există.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/Octombrie 2021