Părintele Ștefan Clinciu, fost luptător în Irak și Afganistan

Povestea Părintelui Ştefan Clinciu de la Parohia Cȃmpeni, Buzău, nu e una obișnuită. A făcut parte din Forțele Speciale și a fost în misiune în Irak şi Afganistan, slujind 25 de ani ȋn cadrul armatei. Ce l-a determinat să renunţe la uniforma militară şi să ȋmbrace reverenda de preot? Cel mai probabil, educaţia primită în copilărie de la mama sa ‒ un adevărat chip al smereniei, iubirii de Dumnezeu și nobleței duhovnicești, o autentică şcoală de teologie empirică. Fie ca rugăciunea, pacea şi armonia din familia Părintelui Ştefan să se regăsească și ȋn familia noastră, pentru ca inima să nu ni se mai clatine atât de ușor în furtunile acestui veac, iar mintea să nu ni se mai desprindă de Hristos Domnul. (R.T.)

– Părinte Ștefan, vă invit să ne întoarcem în timp, la anii copilăriei. Cum a fost să creșteți într-o familie cu șapte copii?

– Vă daţi seama, cu şapte copii pe vremurile acelea a fost foarte greu, mai ales că tata era singura persoană care aducea un venit, mama îmbolnăvindu-se de TBC înainte să mă nască pe mine. Trăiam dintr-un singur salariu, pe care îl aducea tata. El a fost invalid de război, a fost rănit la Oarba de Mureş în ’44 şi a lucrat ca paznic la şantierele CFR-ului, iar mama, fiind bolnavă de TBC, nu a putut să aibă serviciu şi, cu şapte copii, a avut o misiune destul de grea. Însă ceea ce ne-a ţinut şi ne-a făcut să rezistăm a fost credinţa mamei, care a avut un moment de cotitură înainte să mă nască pe mine.

Atunci când s-a îmbolnăvit de TBC, i s-au făcut nişte investigaţii și s-a descoperit că avea o cavernă mare în plămânul stâng. A fost propusă pentru operaţie, însă, fiind foarte slăbită – ştiţi că TBC-ul este boala sărăciei –, a fost nevoie să fie pusă pe picioare mai întâi, într-un sanatoriu unde să fie alimentată foarte bine, ca să reziste la operaţie. Şi ea se ruga tot timpul la Maica Domnului să o ferească de operaţie, pentru că ea credea că, dacă se operează, moare, şi n-are cine să-i mai crească copiii. După vreo trei săptămâni de rugăciune, s-a întâmplat minunea: a văzut-o pe Maica Domnului în vis, îmbrăcată în alb, şi i-a spus: „Stai liniştită, că n-o să te operezi!”. După aceea, la două-trei săptămâni, când a venit medicul să-i facă un control, să observe evoluţia bolii, a rămas mirat şi chiar i-a spus: „Neacșa, eşti minunea lui Hristos!”. Caverna nu mai era, se închisese.

Asta a fost o minune trăită de mama mea şi, de atunci, ea s-a dedicat cu totul credinţei creştine. Bineînţeles că şi pe noi ne-a învăţat aceleaşi lucruri, viaţa aceasta creştină extraordinară, pe care, de fapt, am descoperit-o mai târziu, pentru că, ştiţi, copii fiind, noi făceam ce spuneau mama şi tata, dar câteodată, în sinea noastră, ne mai și împotriveam. Am avut o creştere în frică de Dumnezeu şi cu respect faţă de oameni imprimată de părinţi, iar mama a fost foarte drastică din punctul acesta de vedere, adică nu ne lăsa să lipsim de la biserică, în pofida regimului comunist de atunci. Știţi, noi învăţam şi sâmbăta, iar duminica făceam repetiţii, pentru că eram în brigada artistică a şcolii, dar noi duminica mergeam cu toţii la biserică, cu tata-n frunte, când venea şi el acasă de la muncă, o dată la două săptămâni.

Într-o familie atât de mare şi cu atâtea greutăţi ca a noastră, fiecare avea responsabilitatea lui, fiecare făcea ceva după puterea lui. De mici am fost crescuţi aşa. Şi până la şapte ani, când era sărbătoare a doua zi, datoria mea de seară era să fac bocancii la toţi, ca dimineaţa să-i avem curați. Şi aşa, cu hainele noastre sărace, dar curate, mergeam la biserică, iar la şcoală râdeau de mine şi colegii, și profesorii, şi ziceau: „Uite, el merge la biserică, nu vine aici!”. Eu îi spuneam mamei, iar mama spunea: „Stai liniştit, că și dacă râd ei de tine acuma, ai să vezi că mai târziu o să-ţi fie de folos”. Şi bineînţeles că suportam, dar aveam aşa, o jenă faţă de colegi și faţă de profesori, însă tot mergeam la biserică, nu ieşeam din cuvântul mamei.

Cuvântul mamei şi al tatălui erau pentru mine literă de lege. Am mai spus multora și încă repet lucrul acesta: cea mai bună facultate sunt cei şapte ani de-acasă – pentru că acum, după 25 de ani de militărie în slujba ţării, mă întreabă unii cum am făcut trecerea de la armată la biserică, dar mulţi nu-şi dau seama că ele au un numitor comun extraordinar, care este ascultarea. Şi în armată, ca şi la biserică, faci ascultare, pentru că, dacă nu faci ascultare, nu prea ai ce să cauţi pe-acolo. Noi am fost învăţaţi de mici să facem ascultare ‒ adică să asculţi de părinţi, să asculţi de învăţători, de dascăl, de preot, de bătrâni. Şi bineînţeles că, atunci când mă întrebau colegii preoţi: „Dar cum s-a întâmplat de-ai lăsat armata și te-ai făcut preot? Unde ai făcut facultatea?”, eu le spuneam: „Măi, eu am făcut o facultate care a ţinut şapte ani de zile, şi cei mai buni profesori au fost părinţii mei. Cea mai bună facultate sunt cei şapte ani de-acasă, asta e cea mai bună facultate pe care o poate avea omul!”. Şi nu aveam nici un fel de îndoială că nu ar fi aşa. Bineînţeles, mai târziu înţelegi foarte bine lucrul acesta. Atunci, ce spuneau mama şi tata era sfânt.

Tanti Neacșo, mi-ai dat o replică extraordinară!”

– Spuneaţi că fiecare copil avea sarcini în familie. Fraţii dumneavoastră ce sarcini aveau?

– Eu de la şapte-opt ani mergeam cu oile, cu caprele, iar ceilalţi săpau grădina, după care mergeam la coasă, la fân, la muncile agricole. Când pleca tata de acasă, ne spunea: „Lipsesc două săptămâni. Când vin eu, să fie grădina săpată; primăvara să fie răsadurile puse, fiecare după puterea lui”. Dacă nu făceam, era jale! Spunea clar: „Dacă mâncăm toată lumea, atunci trebuie să muncim toată lumea!”. Nu vine nimic aşa, pe gratis. Erau nişte principii extraordinare, care din păcate astăzi s-au pierdut, din cauza îndepărtării omului de Dumnezeu. Pentru că, depărtându-ne de Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Vorbesc cu diferite persoane şi-mi spun: „Părinte, dar înainte era lumea mai bună, mai veselă!”. Şi răspund: „Da, era, pentru că înainte toate activităţile omului se raportau la Dumnezeu. «Nu fac aia, că mi-e frică de Dumnezeu! Nu fac aia, că mă bate Dumnezeu!». Acuma, nu! Acum L-am eliminat pe Hristos, L‑am scos din centrul existenţei noastre şi ne-am aşezat noi, omul. Din cauza aceasta a apărut acel dezechilibru, pentru că L-am scos pe Dumnezeu din centrul existenţei noastre. Omul s-a depărtat de Hristos, și mai ales familia creştină. Părinţii sunt cei care ar trebui să se ocupe de copii, indiferent ce le spun cei de la guvernare. Cum a fost mama mea, o luptătoare!

Să vă dau un exemplu. S-a întâmplat că o vecină a noastră, despărţită de soţ, a avut un necaz, iar mama a fost chemată ca martor. Şi-i zice miliţianul: „Tanti, să spui adevărul!”. Şi ea a spus: „Bineînţeles că am să spun adevărul, că nu mi-e frică de nimeni decât de Dumnezeu!”. Şi milițianul zice: „Daʼ ce, L-ai văzut tu pe Dumnezeu?”. Iar mama atunci a avut o replică extraordinară: „Daʼ matale crezi că a existat Ştefan cel Mare?” „Da!” „Şi l-ai văzut tu pe Ştefan cel Mare?” „Nu!” „Daʼ crezi că a existat?” „Da!” „Ei, să crezi că şi la mine aşa este!”. După mai mulți ani, după Revoluție, respectivul poliţai, miliţianul de altădată, a devenit om credincios. Şi zicea: „Tanti Neacșo, mi-ai dat atunci o replică extraordinară, o ţin minte toată viaţa!”. Vedeţi? Adică ea s-a luptat, n-a discutat cu nimeni: indiferent cine era, ea apăra credința în Hristos cu argumente clare.

Mama a fost, şi încă mai este – că trăieşte şi face și acum priveghere ‒ este o teologie întreagă mama. Eu sunt praf şi pulbere pe lângă ce cunoaşte ea. Ea citeşte permanent, permanent. Și acum, indiferent cine intră la noi în curte, ea, din două vorbe, una este despre Dumnezeu: „Să avem credinţă în Dumnezeu!”. Indiferent cine intra în curte, că erau copii, că erau oameni mari, indiferent de poziţie socială, că era miliţian, că era profesor, ea le spunea imediat despre Hristos. Şi acum la fel: „Să crezi în Dumnezeu, că El ne ţine, El ne învaţă, El ne apără, El ne păzeşte…” „E bine să faci aia, e bine să faci aia, e bine să faci aia…”. Şi acum la fel, ea la toţi, la toţi le spune.

Mama niciodată – nu ştiu dacă vă vine să credeţi lucrul acesta – de când a plecat pe calea credinţei, din momentul în care s-a întâmplat minunea din viața ei, ea nu s-a certat cu nimeni, niciodată! Niciodată ea n-a zis nimic despre nimeni, nici acum, şi zice: „Indiferent ce-ar zice de tine, tu iartă-l, tu iubeşte-l”. Și-i chema la masa noastră şi pe alţii, chiar așa, cât de săraci eram ‒ dar, bine, cum să spun, nu eram săraci, eram săraci doar material. Şi chiar dacă poate odată aveam ce mânca, altădată nu aveam ce mânca, Dumnezeu ne da un ardei, o ceapă, din care mama pregătea acolo ceva. Noi veneam de la şcoală, plecam la fân şi strângeam brazdele, şi după aceea veneam cu toţii acasă şi ea, săraca, din ce, din ne-ce, ne făcea o tocăniţă cu mămăliguţă, şi era foarte, foarte bună. Şi pe lângă noi mai chema şi pe alţii, săraci, ca să mănânce.

Mama ne învăţa pe toţi: „Înainte să ne aşezăm la masă, gândiţi-vă că Dumnezeu ne-a dat, și tot ce avem pe masă este de la Dumnezeu şi noi suntem datori să-i dăm şi celui care n-are!”. Şi ea ne învăţa: „Indiferent, dacă ai un covrig, îl împarţi la cinci, la şase, la şapte, la câţi sunt acolo prezenţi. Şi întotdeauna, când vă aşezaţi la masă, daţi cuiva ceva de pomană, ca semn de mulţumire pentru ceea ce Dumnezeu ne-a dat nouă şi ne-a pus pe masă”. Asta mi-a rămas şi este un lucru extraordinar ca, din puţinul pe care ţie ţi l-a dat Dumnezeu, să dăruieşti şi să înmulţeşti. Mama şi acum, în momentul de faţă, aşa cum este, în vârstă, dă la toată lumea. În mediul acesta am crescut eu, într-o familie extraordinară, cu o frică de Dumnezeu şi cu un respect faţă de oameni.

Ascultam sub pat Vocea Americii şi Europa Liberă”

– Dar cum erau oamenii în satul dumneavoastră, comparativ cu cei de astăzi?

– Eu am crescut într-un colţ de lume minunat, în satul Cărpiniştea din Buzău, unde omenia, bunul-simţ, respectul erau la înălţime, erau ceva sfânt! Între tatăl meu şi ceilalţi vecini a fost o prietenie extraordinară şi un respect şi o legătură nemaipomenită. Erau oameni serioşi, oameni hotărâţi: când spuneau un cuvânt, îl şi făceau! Ți‑era mai mare dragul, când ne întâlneam ‒ că noi, când eram copii, mai dădeam târcoale pe lângă ei şi-i ascultam cum povesteau şi puneau țara la cale… Nu ca-n ziua de astăzi! Înainte îi interesa comuniunea, bucuria de-a se întâlni în jurul unui pahar de vin sau a unei bucăţi de porumb copt, toamna… Nu ca acum: „Mă duc să văd ce are pe masă!”. Încărcată masa de fripturi, dar fără să comunice. Atunci, în jurul unei căni de vin se discutau multe lucruri. Noi mai dădeam târcoale pe acolo, mai vedeam, și uite-aşa am crescut şi ne-am format și noi.

Atunci, ca şi acum, în colţul acela al nostru de ţară, dacă ai nevoie de ceva, dacă îţi lipseşte o unealtă, te duci în curtea vecinului, chiar dacă el nu este acasă, ți-ai luat-o, îţi faci treaba, apoi o duci la loc, fără nici un fel de probleme. Acolo e o armonie extraordinară, nişte oameni deosebiţi! Ei, rar să mai întâlneşti aşa ceva în ziua de azi…

– Să ne întoarcem la povestea noastră. Cum au fost anii de școală?

– Noi aveam acolo liceul agricol, unde am făcut primele zece clase, pentru că n-avea mama bani să fac naveta. Tata, fiind invalid de război, n-a putut să continue slujba şi a trebuit să iasă la pensie mai devreme. Şi noi trăiam dintr-o pensie de 500 de lei, din care trebuia să mă ţină şi pe mine în şcoală, şi pe sora mea, şi pe fratele meu. Au fost vremuri foarte grele atunci. Eu şi fratele meu nu aveam cu ce să ne încălţăm şi să ne îmbrăcăm pentru școală şi, înainte cu două săptămâni să înceapă şcoala, mergeam la cules de măceşe. Culegeam măceşe, dar fără să crâcnim, ne duceam la cooperativă şi le vindeam ‒ era 2,50 lei kilogramul ‒ şi ne luam o cămaşă, o pereche de pantaloni şi o pereche de tenişi, ca să mergem în prima zi de şcoală cu lucruri noi. Asta era! Nu ca acuma: „Dom’le, nu mă duc…”. Pentru că vedeam starea de sărăcie în care eram și ne gândeam: „Măi, n-are de unde să ne dea! Adică ar dori părinţii să ne dea, dar dacă n-au de unde, asta-i situaţia!”.

Apoi am mers la şcoala profesională, după care am făcut imediat liceul la seral. Voiam să ies ofiţer ‒ asta mi-a plăcut mie, ofiţerii. După aceea, dacă a venit revoluţia, am vrut să renunț la armată. Noi aveam un aparat de radio la care prindeam Vocea Americii şi Europa Liberă. Legam o sârmă şi o treceam pe sub pat ‒ că deja auziseră ăştia că noi prindem Europa Liberă şi ne era frică să nu vină să ne asculte pe la geam ‒ și ne băgam sub pat cu aparatul de radio să ascultăm Vocea Americii şi Europa Liberă. Deja începusem să ştim ce se întâmplă prin jurul nostru. Și după revoluţie am zis: „Nu mă mai duc în armată, pentru că o să fie la noi război civil ca în Liban şi n-are sens să-mi risc viaţa”. Vedeţi că Dumnezeu nu dă întotdeauna să faci numai ce vrei tu, dă să faci şi ce nu vrei tu. Așa că, după ce am venit din armată, am vrut să mă angajez la fabrică, dar acolo deja începuse situaţia să fie foarte grea, se dădeau afară oamenii, şi zic: „Măi, uite, gata! Trebuie să iau o decizie!”. Și văzând eu că s-a liniştit prin ţară, m-am dus şi am făcut şcoala militară. Și iată, din 1990 până în 2015, am făcut 25 de ani de armată!

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/Octombrie 2021