Părintele Arsenie Muscalu

Cuvântul Părinților noștri ne este oxigen duhovnicesc, colac de salvare, pământ tare sub picioare în nisipurile mișcătoare ale acestui veac. Numai auzindu-l ni se vădește starea și adâncimea rătăcirii în care orbecăim, distanța față de Evanghelie în care ne ducem zilele, orizontul cel îngust în care singuri ne-am ferecat. De aceea, astfel de cuvinte ne sunt sfinte, le citim și le recitim și simțim cum ne readuc la viață, ne reașază în matca noastră și ne redau gustul de „sare a pământului” cf. Matei 5:13 pe care l-am pierdut.

Mulțumim Părintelui Arsenie de la Cornu pentru binecuvântarea de a ne zugrăvi chipul duhovnicului său, Părintele Macarie de la Pasărea, punându-ne astfel înainte un cuvânt cu putere multă, care lucrează până în ziua de acum. (A.S.)

– Părinte Arsenie, ne-ați povestit că Părintele Macarie a trecut prin marile eveni­mente ale secolului XX, dar a cunoscut şi schim­bările aduse de revoluţia din ’89. Cum privea Părintele această trecere de la viaţa senină a satului de odinioară la trăirea libertăţii post-decembriste?

– Mi-e greu să spun asta. Ştiu doar că Părintele avea un mod de a participa la ceea ce se întâmplă cu destul de multă implicare, deşi aparent am zice că nu se vedea asta. El deja avea o vârstă, era monah, duhovnic, nu s-a implicat politic, dar era foarte atent și doritor să ştie ce se întâmplă şi-şi punea mari speranţe într-o renaştere a poporului român. Credea în renaşterea la o viaţă evlavioasă, la o viaţă în credinţă. Dar anii care au urmat i-au adus amărăciune, pentru că a văzut că lucrurile nu s-au petrecut totuşi în sensul în care s-ar fi aşteptat.

Ceva îmi vine în minte acum cu privire la aşteptările şi la dorinţele Părintelui Macarie, şi la felul cum vedea el că ar putea să se schimbe în bine lucrurile. Poate să pară simplu şi naiv, dar cred că pot să redau destul de bine ceea ce a spus Părintele atunci. A aflat că, puţin după evenimentele din decembrie ʼ89, undeva, pe un zid în București, cineva a scris cu cărbune: „Securişti! Țării cât mai mult cărbune!”. Adică asta sugera că „Până acum am fost noi oprimații, dar acum e timpul vostru! La mină cu voi!”. Şi Părintele a fost puţin contrariat şi poate îndurerat de lucrul respectiv. „Nu aşa trebuie făcut”, a spus el. „Dacă e să renaştem, trebuie să iertăm totul. O asemenea atitudine va duce la învrăjbire. Dacă e să reuşim să refacem ceva, nu trebuie să ne întemeiem pe resentiment şi pe răzbunare, ci pe iertare”.

E adevărat că cineva ar putea să spună că e discutabil şi lucrul acesta – nu sunt în măsură, nici în temă nu sunt, dar ştiu că s-a discutat despre o lege a lustraţiei, şi oamenii ar fi avut nevoie ca anumite lucruri să se clarifice. Domnul Gabriel Liiceanu a avut un „Apel către lichele”, care a fost un cuvânt pătrunzător și frumos, dar, chiar dacă a avut dreptate în perspectiva lui, cred că în acelaşi timp rămâne valabil şi adevărat şi îndemnul Părintelui Macarie. Dacă în duh de resentiment încercăm să îndreptăm sau să reparăm ceva, vom înmulţi răul.

– Dar ce soluţie avem ca să iertăm?

– Nu ştiu ce soluţie avem ca să iertăm… Mai ales iertarea celor care ne-au făcut rău sau iubirea faţă de vrăjmaş pare că e dincolo de puterile noastre omeneşti. Dar Sfântul Siluan spune că neglijăm faptul că putem să-L atragem către noi pe Duhul Sfânt. Dumnezeu se uită spre ce înclinăm, până la urmă. Eu pot să înclin spre a ierta pe vrăjmaşii mei, de dragul lui Dumnezeu, deși văd că nu am în mine puterea. Iar dacă Dumnezeu vede că eu am înclinaţia asta, mă va ajuta.

Pecetluirea nu va veni pe furiş”

– Dacă ar fi trăit în vremea de astăzi Părintele Macarie, cum credeţi că ar fi privit pandemia de COVID?

– Oamenii sunt acum tulburaţi cu privire la, de exemplu, semnificația vaccinului. Se întreabă dacă acceptarea vaccinului înseamnă un compromis. Unii merg mult mai departe. A venit la mine un tânăr, zilele trecute, să ne spună că vaccinarea înseamnă pecetluire. Acestea sunt poziţii extreme, şi cred că puţini oameni sunt acum pe poziţia asta, dar oamenii cred că sunt un pic frământaţi, un pic tulburaţi cu privire la semnificaţia vaccinării, dacă nu cumva, dincolo de aspectul medical, nu are şi o semnificaţie duhovnicească.

Cu privire la asta, nu ştiu să vă spun, cu toată certitudinea, ce ar fi spus Părintele Macarie, dar pot să vă spun cum a abordat el o tulburare pe care am trăit-o şi noi într-o oarecare măsură atunci când au început în comerţ să fie inscripţionate produsele cu codul de bare, şi s-a susţinut că în codul de bare este prezent numărul 6-6-6, „numărul lui antihrist”. Şi atunci oamenii erau tulburaţi: ce atitudine trebuie să aibă? Iar Părintele Macarie îmi amintesc foarte bine cât de calm era ‒ asta pentru că tot am vorbit de calmul şi de liniştea şi de blândeţea Părintelui, izvorâte din încrederea în Dumnezeu. Era liniştit Părintele şi ne îndemna pe noi să nu ne mai agităm, să nu ne mai frământăm cu lucrurile acestea, pentru că pecetluirea nu va veni pe furiş, sufletele nu le vom pierde neştiind ce se întâmplă. Și ne spunea că, atunci când un anume act va însemna pecetluire, fiecare om va şti ce se întâmplă. Fără să urmărească neapărat zi de zi ştirile, fără să vadă care este politica internaţională, ce hotărâri iau mai-marii lumii sau nu iau, fiecare om va şti că, săvârşind acel act – că actul acela va însemna primirea unui act de identitate sau acceptarea vaccinului sau altele asemănătoare –, atunci când va veni momentul acesta al pecetluirii, fiecare om – Părintele Macarie spunea că şi un analfabet – va şti că ceea ce face este pecetluire, sau cel puţin va şti că ceea ce face este compromis. Şi soarta sufletului va depinde de acceptarea sau neacceptarea conştientă a compromisului, nu de ceea ce face un om inconştient vorbind, dacă-i păcălit.

Protopărinţii noştri au fost păcăliţi, au fost amăgiţi în Rai, şi tocmai de aceea a fost cu putinţă pocăinţa şi restaurarea lor, pe când diavolii nu au fost amăgiţi, ci au zămislit din sine răutatea, şi pentru ei nu a mai fost cu putinţă pocăinţa. Primejdia pecetluirii tocmai aceasta este: pecetluirea va însemna şi imposibilitatea, neputinţa cuiva de-a se mai pocăi. Pecetluirea va însemna o asemenea învârtoşare, o asemenea primire a compromisului, a păcatului, a răului, care nu va mai avea cu putinţă întoarcerea. Dar când omul este amăgit, el are întotdeauna putinţa să se întoarcă, să se căiască şi să se mântuiască. Și Părintele spunea să nu ne temem, să nu preocupăm exagerat de lucrurile acestea, pentru că, pe cât se discută mai mult şi pe cât ne contrazicem mai mult, pe atât ne tulburăm mai mult şi înţelegem mai puţin. Pe cât vom fi mai liniştiţi şi ne vom ruga şi ne vom vedea de viaţa noastră creştină – atenţi la ce se întâmplă, fără îndoială –, vom fi mai limpezi şi, cum spunea Părintele Macarie, în momentul acela, dacă va fi să fie un astfel de moment, noi vom hotărî să nu ne călcăm pe conştiinţă, dacă vom avea tăria să nu facem un compromis, indiferent din partea cui şi ce fel de presiuni ar veni.

Eu aş vrea cumva să întăresc ceea ce mi-a rămas de la Părintele Macarie și aş folosi exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul, despre care se spune că, în momentul în care şi-a dat mărturia lui, rămăsese cumva singur, adică tronurile apostolice ‒ la un moment dat chiar şi al Romei, al Constantinopolului şi al Alexandriei ‒ erau căzute în erezie, şi sfântul refuzase comuniunea cu întâi-stătătorii lor. Patriarhia Constantinopolului a trimis o delegaţie din care făcea parte şi un episcop, ca să-l îndemne pe Sfântul Maxim să intre în comuniune cu Biserica. Pentru că acum toţi erau în comuniune, dar erau în comuniune în erezie. Şi de ce vreau să dau acest exemplu, ce mi-a rămas mie foarte limpede în minte? Că Sfântului Maxim nu i s-a putut reproşa nici măcar un cuvânt de jignire sau de defăimare la adresa mai-marilor Bisericii acelui timp sau la adresa împăratului. Sigur că s-au folosit de o viclenie, pentru că au vrut să-l acuze de lezmaiestate, dar nu s-a găsit nici un martor ‒ doar martori mincinoşi, despre care s-a dovedit că erau mincinoşi ‒, nici un martor care să probeze faptul că ar fi atins autoritatea împăratului sau a patriarhului prin defăimare sau ironie. Dar refuza cu fermitate intrarea în comuniune. Şi argumentul lui acesta a fost, când încercau să-l convingă să intre în comuniune: „Nu pot să-mi calc pe conştiinţă! Simt că, făcând ceea ce spuneţi voi, calc credincioşia faţă de mărturia Părinţilor noştri, lucru pe care mi-l asum eu personal. Vreau să păstrez credincioşia faţă de Părinţii noştri şi de aceea nu pot să intru în comuniune cu voi”. Cumva, ceva de felul acesta spunea şi Părintele Macarie, că fiecare va hotărî foarte personal într-un astfel de moment, fiecare va simţi că, acceptând un anume lucru, face un compromis, şi de el va depinde dacă va accepta compromisul din frică, din interes sau din alte motive, sau nu va accepta compromisul.

Deși mă lungesc cu răspunsul, vă spun că, în sprijinul acestor cuvinte, Părintele Macarie povestea şi o întâmplare pe care a trăit-o el ca duhovnic. Spunea că odată a venit la el o femeie care foarte mulţi ani a practicat magia albă. Era convinsă că lucrează cu spirite bune, ca să ajute oamenii, iar oamenii veneau la ea cu tot felul de probleme. Și, la un moment dat, acele spirite cu care lucra i-au spus foarte deschis femeii: „Noi nu suntem ceea ce crezi tu. Noi suntem diavoli şi vrem să colaborezi cu noi conştient!”. În momentul acela, femeia s-a speriat, şi atunci a ajuns la Părintele Macarie. Şi Părintele Macarie spunea: „Vedeţi? Diavolii nu puteau să-i câştige sufletul cu totul, pentru că era naivă. Ea chiar credea că lucrează cu spirite bune. Ei voiau un acord conştient din partea ei”.

Ne gândim la ea acum, că poate diavolii contau că obţin acest acord conştient, pentru că ea deja era, să zicem, celebră, avea avantaje materiale, bani, şi se gândeau probabil diavolii că este atât de înaintată pe calea asta, încât, pentru avantajele pe care le are, va accepta compromisul. Dar ea, în simplitatea ei, s-a speriat, şi-a dat seama că este în pericol, a alergat la duhovnic şi s-a eliberat de acel rău. De aceea, Părintele Macarie întărea cumva că diavolii nu au folos din ceea ce noi facem naiv sau inconştient. Nu zicem că nu este primejdios, pentru că şi naivităţile ne pot duce în situaţii primejdioase, dar sufletul se pierde prin ceea ce facem liber şi conştient, asta afectează soarta lui veşnică.

O viaţă sfântă”

– Care era învăţătura Părintelui Macarie despre monahism?

– Părintele Macarie a fost, dacă pot să spun așa, necăjit să vadă că monahismul nostru îşi revine greu. El spunea că monahismul nostru a ieşit de sub regimul comunist abia supravieţuind. Şi spunea că nu crede că va mai trăi să vadă monahismul revenindu-şi măcar aşa cum era când a intrat el în monahism. Îl numea „un monahism de capul lui”. Poate că nu ne cade bine cuvântul Părintelui Macarie, dar el așa spunea. Pentru că aşa era şi educaţia atunci: copiii care veneau la mănăstire erau deja formaţi în felul acesta; un monahism în care tăierea voii, ascultarea, paza binecuvântării – temeiurile vieţii călugăreşti! – erau păzite cu sfinţenie. Şi erau păzite natural, organic, nu ca disciplină, pentru că nu era vorba de o disciplină. Ci copiii aşa veneau la mănăstire, cu conştiinţa faptului că Dumnezeu lucrează prin părinţii lor sau prin mai-marii lor în mănăstire. Nu intrau cu mintea în tot felul de încâlcituri, cum intrăm noi acum: că stareţul e după Sfinţii Părinţi sau nu e după Sfinţii Părinţi, că ne învaţă cum trebuie sau nu ne învaţă cum trebuie ‒ era o credinţă simplă şi curată şi, după credinţa lor, simţeau manifestarea lucrării lui Dumnezeu în viaţa lor.

– Cum au fost ultimele zile ale Părintelui?

– Părintele a făcut nişte accidente vasculare și asta l-a invalidat fizic, încet, încet. Nu a mai putut să slujească, a rămas la chilie. În ultimele zile, Părinţii care slujeau atunci la mănăstire i-au făcut Sfântul Maslu câteva zile la rând, l-au împărtăşit în fiecare zi, iar sfârşitul lui a fost cu pace. Puţin înainte de sfârşitul lui, îmi aduc aminte cum Părintele Macarie îi povestea Maicii Tomaida, ucenica lui de chilie, că va pleca în curând, pentru că l-a vizitat Bunelu’. Spunea: „Maică, nu mai sunt un copil acuma. Pot să deosebesc un vis de realitate. N-a fost vis, a fost Bunelu’!”. Părintele era deja la pat. Și de ce spunea Părintele Macarie că n-a fost vis? Aşa cum, atunci când vine cineva, aduce o mică boare, un mic curent de aer, aşa a fost când l-a văzut pe Bunelu’. A simţit adierea unei veniri, a unei prezenţe dintr-o altă lume. Bunicul era luminos, era bucuros. L-a privit zâmbind şi a dispărut. Și a zis Părintele: „În curând voi pleca”, şi aşa a fost. Părintele s-a sfârşit cu noi lângă el, citindu-i rugăciuni.

  • La întrebarea: „Cum să ne mântuim?”, ce răspundea Părintele?

– Asta o spunea fiecăruia în parte, pentru că fiecare om este o mântuire. Şi Părintele avea astfel de cuvinte care se adresau unui om foarte personal. Dar sigur că avea şi cuvinte care se referă la modul mai general, la situaţiile de acum şi la felul cum să ne mântuim în lumea aceasta şi, până la urmă, spunea lucruri foarte simple. Părintele Macarie insista foarte mult să ne redobândim credinţa, să nu trăim cu iluzia că avem o credinţă. Credinţa noastră e foarte cerebrală, foarte raţională, iar el, în satul în care s-a născut, a trăit credinţa aceasta firească, aşa cum îţi este respiraţia. Chiar el spunea că viaţa pe care a cunoscut-o el în satul în care s-a născut şi a trăit şi a copilărit, aşa o numea – şi el nu folosea cu uşurinţă cuvintele: o viaţă sfântă. Părintele Macarie nu era cu romantisme, cu păşunisme; era un ţăran simplu. Aşa i-a rămas lui întipărită în suflet: o viaţă sfântă.

Și, pentru că vă spuneam că nu folosea cu uşurinţă cuvintele, mi-aduc aminte că odată, discutând cu cineva ‒ eu eram de faţă ‒, a pomenit despre învăţătura Părintelui Cleopa despre felul împărtăşirii, că sunt mai multe feluri de a ne împărtăşi. Şi l-a numit pe Părintele Cleopa „un Părinte sfânt”. După ce a spus cuvântul, s-a oprit. A avut un moment, aşa, ca omul care stă puțin, cercetează ce a spus şi apoi confirmă. Cu atâta atenţie folosea un cuvânt! Nu se grăbea să caracterizeze cu uşurinţă o situaţie. Numea „o viaţă sfântă” viaţa pe care a cunoscut-o el la ţară şi insista foarte mult să ne redobândim acea credinţă.

Interviu realizat de Anca Stanciu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/Septembrie 2021

Revista Septembrie 2021