Părintele Josiah Trenham

Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini” Matei 9:37, ne amintește Părintele Josiah Trenham acest cuvânt al Mântuitorului atât de actual astăzi, când omul, epuizat de experiențele lui în afara lui Dumnezeu, își caută cu disperare ieșirea din criză. Ne arată că Biserica noastră este apostolică nu numai prin continuitatea de la Apostoli până la noi, ci și prin viața și lucrarea apostolică cu care suntem datori cu toții. Ne amintește însă că la treptele înalte se ajunge doar parcurgându-le pe cele de jos, așa cum unitatea la nivel macro nu se atinge decât dacă ea există la nivel micro.

Părintele Josiah este parohul Bisericii „Sfântul Apostol Andrei” din Riverside, California, doctor în Patrologie, fondatorul și directorul Editurii „Patristic Nectar”, autor prolific, cu o experiență de 25 de ani de apostolat în rândul poporului american. (T.P.)

Părinte Josiah, trăim vremuri în care Ortodoxia se confruntă cu o mare provocare ‒ actuala criză medicală ‒, care însă poate fi privită și ca o șansă de trezire duhovnicească. Suntem oare pregătiți să răspundem pe măsură?

Cred, într-adevăr, că este o oportunitate unică pentru Biserică ‒ dacă prin „oportunitate” înțelegem a privi lumea prin ochii lui Hristos. Domnul nostru vede întreaga lume ca pe un lan gata de seceriș, și la fel ar trebui s-o vedem și noi. Aceasta Își dorește Domnul, să aducă la Sine toate sufletele, să le tămăduiască și să le mântuiască. Noi suntem indiferenți față de acea parte a lumii care nu este ortodoxă, dar Hristos nu este indiferent, dimpotrivă, ne îndeamnă să facem ucenici și să botezăm toate neamurile cf. Matei 28:19, să-i ajutăm pe oameni să se curățească lăuntric prin harul Său, spre slava Sa, învățându-i să păzească toate câte ne-a poruncit El, ca să restaurăm demnitatea ființei umane. Aceasta este „agenda” apostolică a Bisericii.

Momentul istoric pe care îl parcurgem este un bun prilej pentru noi, un moment unic, căci, după o jumătate de veac de imoralitate furibundă, în care totul s-a făcut în numele așa-zisei libertăți, ajungându-se la cele mai mari rate de sinucidere și depresie, la cel mai mare faliment al familiei cunoscut vreodată în Apus, „holdele” sunt coapte. Și vorbesc despre Apus, pentru că aceasta este lumea mea; nu mă pot pronunța despre Europa de Est, despre Asia sau Africa, deși sunt interesat de aceste țări. Apusul este obosit și epuizat. Mulți s-au hrănit cu hrana pe care le-a servit-o secularismul și s-au vătămat cumplit.

Dacă Biserica s-ar îngriji să-i ajute câtuși de puțin pe acești oameni, ar face o lucrare uriașă, pentru că lumea devine tot mai întunecată și, chiar dacă noi nu suntem atât de luminoși pe cât ar trebui, totuși, chiar și o mică lumină poate străluci atunci când este foarte întuneric. Da, avem acum o mare șansă! La hirotonia mea, Părintele meu duhovnicesc, Mitropolitul Vasilie al Wichitei, din Patriarhia Antiohiei, mi-a spus: „Părinte, în aceste vremuri, dacă inima ta e râvnitoare pentru cei din afara Bisericii, singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să ții deschisă ușa la biserică, iar oamenii vor veni singuri la tine!”. Acest cuvânt arată cât de disperată este situația în Apus. Desigur, nu voia să-mi spună că nu-i nevoie să ies în întâmpinarea oamenilor, dar în Apus secerișul este atât de mult, încât bisericile ortodoxe cresc de la sine. Chiar trebuie să faci eforturi mari pentru a opri înflorirea unei comunități ortodoxe! Desigur, sunt multe comunități ortodoxe care mor, iar acest lucru arată cât suntem noi de indiferenți în predarea credinței altor oameni, cât suntem de indiferenți față de cei care nu seamănă cu noi sau nu vorbesc asemenea nouă. E trist, e o adevărată catastrofă, o totală trădare a identității noastre!

Cum răspundem la această provocare?”

De aceea cred că, dincolo de structura banală a culturii seculare, de golul imens produs de lipsa de sens și de incapacitatea ei de a crea ceva care să satisfacă nevoia de sens a spiritului uman, dincolo de toate acestea, „criza COVID” a scos la iveală toate punctele slabe ale secularismului. A pus mai pregnant în fața omului marea problemă a morții, la care secularismul nu are răspuns. Iar apariția unui vaccin nu este în nici un caz un răspuns. Nici unul dintre liderii politici nu a fost în stare să ofere în această criză o soluție reală la problema morții, printr-o abordare transcendentă. Nu au făcut decât să recurgă la un verbalism secular, extrem de nesatisfăcător pentru oameni.

Însă realitatea morții, pe care oamenii nu o pot evita, rămâne nerezolvată. În Apus, de zeci de ani, evităm confruntarea cu moartea. Oamenii mor singuri, departe de casele și familiile lor; mulți nici nu au parte de înmormântări sau, dacă are loc ceremonia înmormântării, trupurile lor nu sunt acolo, iar aceste așa-zise înmormântări sunt numite „celebrări ale vieții”. E tragic, absolut tragic! Mulți sunt arși în crematorii, iar cenușa lor e împrăștiată te miri unde. Nu mai rămâne nici o mărturie permanentă a umanității și a trecerii lor prin lume.

Dincolo de acest gol critic provocat de amenințarea morții, ne confruntăm și cu apariția grotescă a tiraniei. Când oamenii se simt presați și neputincioși, când nu mai au nici un răspuns, cea mai simplă reacție este tirania. În felul acesta, autoritățile încearcă să controleze o situație care le-a scăpat de sub control. Tocmai acest lucru i-a speriat pe oameni: faptul că, vreme de mai bine de un an, li s-a tot spus că nu-și pot părăsi casele, că nu pot merge la locurile lor de muncă și astfel nu le pot oferi cele necesare familiilor lor ‒ acestea sunt decizii radicale, care te obligă și pe tine să iei anumite decizii.

Cum am răspuns noi, ortodocșii, la această provocare? Iată, de pildă, eu lucrez în această parohie de 25 de ani ‒ este o parohie mare, deschisă către lumea din afară, foarte prietenoasă cu străinii. Motivul este faptul că enoriașii înșiși au fost la un moment dat niște străini, niște outsider-i, așa că sunt sensibili cu cei din afară. Avem și o echipă de cateheți dedicați, cu experiență, iar procesul de catehizare este foarte detaliat. De regulă, avem în jur de 20-25 de catehumeni anual. În timpul COVID-ului însă, fără să facem absolut nimic în plus, numărul catehumenilor a urcat la 72! Cred că acest simplu fapt spune multe, cel puțin pentru realitatea noastră din Sudul Californiei. A fost o mișcare absolut neobișnuită, în timp ce noi nu am făcut nimic special; am continuat pur și simplu să trăim normal.

În plus, situația aceasta scoate la iveală temeliile șubrede ale formelor eretice și schismatice de creștinism de care e plină regiunea noastră, dintre care multe sunt profund afectate de o viziune non-sacramentală, gnostică asupra lumii. Multe dintre aceste denominațiuni și-au închis bisericile. Luni la rând nu au funcționat decât pe internet, de parcă comuniunea personală, față către față, nu ar fi necesară în credința creștină! Sau de parcă ne-am putea închina lui Dumnezeu fără să primim Tainele în mod simțit! Cred că și acesta a fost un factor, nu doar amenințarea morții, ci și faptul că au ieșit la iveală aceste temelii șubrede și neputința acestor comunități religioase de a se confrunta cu moartea.

Știți, pentru noi, ortodocșii, fiecare zi este legată de moarte. Ne străduim permanent să avem pomenirea morții. Părinții Bisericii ne-au învățat că nu putem petrece cum se cuvine o zi dacă nu o socotim ca fiind cea de pe urmă zi a vieții noastre. Astfel, pentru noi, gândul la moarte este a șasea treaptă a „Scării” Sfântului Ioan Scărarul ‒ atât este de important! Pomenirea morții ține de o viață duhovnicească elementară, dar această nevoință nu este împărtășită de alte forme de creștinism, deosebire care a ieșit în evidență și mai mult în timpul crizei medicale generate de COVID.

Ucenici la Școala lui Hristos

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre lucrarea misionară pe care o desfășurați. Cum realizați, practic vorbind, catehizarea catehumenilor? În țările tradițional ortodoxe, din păcate, la ora actuală există o mare lipsă în catehizare. Chiar dacă suntem botezați, cei mai mulți suntem departe de etosul ortodox…

Mă bucur că mi-ați pus această întrebare. Sunt de acord că trebuie să avem această problematizare și să găsim și răspunsuri adecvate pentru ea. Catehizarea nu se referă doar la împlinirea chemării Mântuitorului de a cuceri lumea și de a o învăța. Amintiți-vă că atunci când a dat această poruncă, Domnul a spus: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, după care a adăugat: „învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” Matei 29:19-20. Așadar, Domnul rânduiește ca învățarea să continue și după botez! De fapt, unul din cuvintele pe care le folosim pentru a-l numi pe următorul lui Hristos este cel de „ucenic”, adică cel ce stă la picioarele învățătorului său și învață neîncetat. Prin urmare, orice creștin este un ucenic, orice om botezat a intrat în Școala lui Hristos. Desigur, Biserica este mult mai mult decât o școală, dar nu este mai puțin decât o școală ‒ și, din păcate, mulți ortodocși nu-și iau deloc în serios rolul de ucenici la Școala lui Hristos.

Așadar, catehismul trebuie să aibă un dublu scop: unul de a aduce oamenii în Biserică, prin propovăduire și pregătire pentru botez, iar celălalt, de a hrăni duhovnicește creștinii, așa încât să poată duce mai departe viața pe care o vedem la Apostoli. În „Faptele Apostolilor” se spune că primele comunități creștine „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” Fapte 2:42 ‒ acestea patru sunt miezul viețuirii creștine. Dacă abandonăm credința față de învățăturile Apostolilor, nu mai putem săvârși nici Liturghia. Nu există Ortodoxie fără Liturghie, nu există Ortodoxie fără rugăciune, nu există Ortodoxie fără comuniune și nu există Ortodoxie fără învățătură.

Drumul pe care l-am urmat în parohia noastră a fost de a întemeia încă de la început o școală catehetică sub ocrotirea Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubesc foarte mult. Astfel, în fiecare miercuri seară avem o întâlnire catehetică ‒ de regulă, după-amiezele de miercuri încep cu Paraclisul Maicii Domnului în biserică, apoi doamnele ne servesc o cină, după care, în sala de conferințe, le țin un cuvânt de aproape o oră, după care avem 10-15 minute pentru întrebări și răspunsuri. Și facem acest lucru de zeci de ani, iar tematica variază: tâlcuirea Sfintei Scripturi, studiul istoriei Bisericii, aspecte ale cultului, probleme ale lumii contemporane, chestiuni morale etc.

Dragostea, ultimul argument

Credeți că lipsa de unitate dintre noi, ortodocșii, mai ales în diaspora, poate fi o piatră de poticnire pentru cei ce ar dori să se convertească?

Nu există în inima mea durere mai mare decât aceasta pentru Biserică, și nu este doar o problemă a diasporei, ci una mai generală în Ortodoxia de azi. Uneori, când îmi exprim amărăciunea față de această situație, mi se răspunde: „Ei, nu-ți mai bate capul, lucrurile se vor rezolva de la sine!”. Nu există însă nici o prorocie și nici o asigurare „din oficiu” a Mântuitorului că ortodocșilor li se vor rezolva problemele de la sine și că niciodată nu va lipsi dragostea dintre ei. Dacă noi vrem să fim păcătoși, dacă noi vrem să fim indiferenți față de aproapele nostru, dacă noi vrem să continuăm să smintim lumea care este cu ochii pe noi, dacă noi vrem să continuăm să facem greșeli, vom fi cu adevărat o sminteală pentru lume prin dezbinarea noastră. Iar Hristos nu poate face nimic împotriva voii noastre.

Domnul nostru S-a rugat cu atâta durere Tatălui pentru unitatea ucenicilor cf. Ioan 17, și tocmai această unitate este mărturia adevărului credinței noastre. Dragostea pe care o avem unul față de altul este argumentul ultim pentru a-i câștiga pe oameni la credință. Putem să avem Adevărul – și nu mă îndoiesc de asta! –, dar, dacă la baza lui nu stă dragostea, nu vom putea face nimic pentru Împărăția lui Dumnezeu. Menirea noastră e să vestim Adevărul în duhul dragostei. Atâta timp cât noi nu ne iubim unul pe altul, nici un episcop al Bisericii nu poate să ne dea asigurări că Hristos poate lucra pentru unirea noastră. Toți știm că este greșită această dezbinare, dar ne complacem foarte confortabil în această greșeală și ne împăcăm la fel de confortabil cu această sminteală, pentru că dragostea noastră s-a stins. De multe ori mi-aș fi dorit să le pot șopti la ureche episcopilor experiențele pe care le-am avut ca preot, când începeam catehizarea cu oameni care pur și simplu se îndrăgosteau de Ortodoxie, dar care, aflând de scandalurile dezbinării dintre noi, lăsau baltă totul.

Cine va da socoteală pentru ei? Eu, cu siguranță, voi da, alături de toți clericii Bisericii care puteau face ceva pentru a schimba lucrurile, dar n-au făcut-o. Cred că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru această turmă pierdută. E o chestiune care ține de mântuirea sau pierderea unor suflete, nu este doar una canonică. E o chestiune care ține de dragoste, de credincioșia față de Hristos, de grija față de această lume și, cu siguranță, este vădită în toate țările occidentale. Dezbinarea dintre noi iese la iveală atâta timp cât preferăm să insistăm pe particularitățile noastre naționale și istorice, decât pe punctele comune. Mai mult, după Sinodul din Creta, dezbinarea aceasta a fost vădită în întreaga lume, iar noi nu facem decât să ascundem problema sub preș. Lumea însă și-a creat impresia că singurul lucru care ne interesează este puterea seculară și luptele dintre noi. Nici în momentul de față nu avem o mărturie comună înaintea lumii.

Se poate schimba această situație? Desigur că se poate schimba rapid în bine. Nu avem nevoie decât de dragoste, de curaj și de credință față de Biserică pentru a pune în aplicare toate acestea. Și, ca să fiu mai ușor de înțeles, o să vă dau un exemplu. La nivel micro, parohiile care cresc sunt cele în care credincioșii au dragoste între ei. Acesta este primul lucru pe care îl vede cineva care vine dinafară. Eu le spun enoriașilor mei: „Dacă vrei ca parohia noastră să fie puternică și să crească, fii credincios soției și iubește-ți copiii!”. Dacă faci aceste lucruri, care sunt atât de rare în lumea noastră, cei care vor veni se vor simți atât de bine, vor fi atât de mișcați, încât își vor deschide inimile în fața lui Dumnezeu. Dar și opusul este la fel de adevărat. Dacă ajungi într-o parohie unde există conflicte, invidii și certuri, în care oamenii divorțează, îți mai vine să rămâi? Bineînțeles că nu! Luați acest model și aplicați-l la scară largă. Unde veți plasa relațiile interortodoxe în acest context? Este Ortodoxia o familie plină de dragoste ‒ sau una care se scufundă sub povara neînțelegerilor și certurilor, ca o familie aflată în pragul divorțului?

(va urma)

Interviu realizat de

Tatiana Petrache

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/August 2021

Foto: The Ascetic Experience

Revista August 2021