CUVIOASA GALÁKTIA DIN IRAKLIO
† 20 MAI 2021

Am avut marea și nesperata binecuvântare să o întâlnesc pe Gherondissa Galáktia în urmă cu trei ani, în iulie, când am petrecut praznicele Cuvioșilor Sofronie de la Essex și Paisie Aghioritul la picioarele ei, într-o colibuță smerită, lipită cu unul dintre pereți de biserica din sat. Soțul meu, Mircea Stanciu, suferind pe atunci de un cancer în stadiu avansat, avea o comunicare aparte cu Maica încă dinainte de-a o cunoaște, așa că, atunci când am sosit, Maica îl aștepta deja cu nerăbdare. Când a văzut-o, Mircea s-a prăbușit la picioarele ei, plângând, gest care nu-i stă în fire, dar apoi mi-a povestit că a trăit o dragoste atât de mare, încât a simțit că i se înmoaie oasele.

Plânsul pocăinței, rugăciunea isihastă și nădejdea în Dumnezeu ‒ dar, mai presus de toate, o dragoste care îți topea măruntaiele, iată, în câteva cuvinte, atmosfera din jurul maicii, care ni s-a părut atunci nespus de firească. Să o rugăm acum, cu nevrednicie, să ne trimită și nouă, păcătoșilor, o picătură din acel plâns și o scânteie din acea rugăciune. Amin. (A.S.)

Cuvioasa Galáktia s-a născut în ziua de 5 martie 1926, în satul Pómpia din preajma orașului Iraklio, capitala Cretei, primind la botez numele de Galátia, care înseamnă „Albă ca laptele”. Familia i-a oferit o pildă de viață creștinească autentică, iar aceasta a fost sămânța ce a căzut în pământul cel bun al inimii sale. Tatăl ei, Mihail Kananákis, era medicul satului ‒ un adevărat doctor fără de arginți, foarte jerfitor și sensibil la suferința aproapelui, care i-a insuflat fiicei sale o mare dragoste de oameni. Încă dinainte de a dobândi copii, a luat în casa sa doi frați orfani, lipsiți de orice ajutor, care aveau să crească apoi alături de cele patru fiice ale sale. Galátia spunea adesea despre tatăl ei: „Niciodată nu m-am mândrit că tata era medicul satului, ci că era un om adevărat și un creștin adevărat”. Iar în acea vreme, profesia de medic era cinstită în mod deosebit, medicul fiind unul dintre cei mai importanți membri ai comunității, alături de preot și învățător.

Bunicul din partea mamei a fost un preot cu viață sfântă, format în duhul isihast al monahilor de la Mănăstirea „Cuvioșii Partenie și Evmenie” din Kudumá. Este de ajuns să amintim că din această obște au făcut parte Cuvioșii Anastasie Kudumianitul1 și Evmenie Saridakis2, ucenicul Sfântului Nichifor Leprosul, ca să înțelegem moștenirea duhovnicească de care a avut parte Galátia. Părintele Nikolas, bunicul ei, a fost căsătorit numai doi ani, după care, rămas văduv, a petrecut vreme de 66 de ani în nevoință călugărească.

Dintre cele patru fiice ale vestitului doctor Kananákis din Pómpia, cea mai aleasă era Galátia, a treia la rând: deosebit de frumoasă, mereu gata să facă ascultare, cu multă bună-cuviință și un suflet nespus de milostiv. Nu judeca niciodată pe nimeni, ci le arăta tuturor bunătate și înțelegere.

Vederea Luminii nezidite

Parcursul ei duhovnicesc nu s-a datorat numai tradiției familiei ei, ci și propriilor sale alegeri și căutări. Încă din copilărie L-a dorit cu toată ființa ei pe Hristos, iar El i-a cucerit inima și Și-a făcut-o mireasă. De mică s-a dăruit rugăciunii, în care se nevoia multe ore pe zi, fără însă a trece cu vederea slujirea aproapelui. Cabinetul tatălui ei era locul ideal pentru a-i îngriji pe cei în suferință: le alina rănile, le spunea o vorbă bună, îi întărea în răbdare și le făcea milostenii într-ascuns din micile ei economii. Și în familie, Galátia era cea dintâi în toate: în gospodărie, la muncile câmpului, la adusul apei de la fântână și la ducerea medicamentelor către bolnavi. Tatăl ei, văzând-o mereu smerită, tăcută, gata de orice slujire și indiferentă la răsplăți și laude, o îmbrățișa, spunându-i cu dragoste: „Galátia, draga tatii, ridică-ți și tu capul, ca să nu se folosească de tine chiar toți! E timpul să înveți să spui «Nu»”.

Odată, în adolescență, Galátia i-a răspuns nepotrivit tatălui ei, mâhnindu-l. Fata s-a spovedit apoi Părintelui Nikolaos, bunicul ei, care a mustrat-o aspru. Tânăra Galátia nu-și mai putea găsi liniștea. Îngenunchiată în camera ei, vărsa lacrimi de pocăință, rugându-L sfâșietor pe Sfântul Duh să o ierte. Și, într-o zi, pe când sufletul îi ardea în iadul pocăinței, ochilor ei sufletești li s-a arătat Lumina cea nezidită a Învierii. Într-o clipită, pe neașteptate, aflându-se în pivniță după treburi, o flacără alb-albăstruie, plină de bună mireasmă și răcoare, s-a pogorât din cer și a pătruns lin, cu pace, înlăuntrul ei, deschizându-i orizonturile duhovnicești și lărgindu-i inima. A simțit atunci cum păcatele i se spulberă ca frunzele uscate împrăștiate de vânt. Inima Galátiei, zdrobită de pocăință, a fost cuprinsă de focul Dragostei dumnezeiești, care nu a mai părăsit-o niciodată. Dumnezeu i-a dat să guste din dulceața Raiului, chemând-o la nevoința Crucii, singura ce călăuzește pe calea către Înviere. I s-a deschis atunci fântâna inimii adânci, după cum însăși mărturisește, și astfel a început să se apropie de cele cerești. După această minunată vedere a hotărât să I se dăruiască pe deplin lui Hristos.

Deși nu a fost căsătorită, a avut slujire de mamă încă de foarte tânără, asumându-și întru totul îngrijirea unei nepoate, Antonia, fiica uneia dintre surorile ei. Antonia se născuse cu Sindromul Down și, pentru că de mică o iubea foarte mult pe mătușa Galátia și se simțea în siguranță în preajma ei, până la urmă întreaga familie a fost de acord ca fetița să fie crescută de ea. Micuța Antonia avea o sănătate foarte fragilă și nu putea vorbi, așa că, nemaiștiind cum să o ajute, Galátia i-a cerut ajutorul Arhanghelului Mihail, căruia i-a trimis o mică danie la vestita mănăstire închinată lui din insula Sími. A pus banii și pomelnicul într-o sticlă, a pecetluit-o și a aruncat-o în mare, încredințată fiind că Arhanghelul îi va purta de grijă. Mica ei jertfă a fost purtată de valuri drept la destinație, primind răspuns de la mănăstire, după care, a doua zi, micuța Antonia a început să vorbească. De atunci, legătura ei cu Arhanghelul a rămas pe viață una foarte apropiată și directă, adeverită de nenumăratele minuni de fiecare zi. Nu după multă vreme, a mai aruncat în mare o sticlă cu bani către o bisericuță în ruine dintr-un sat îndepărtat, aflat în sud-vestul Cretei, care și aceasta a ajuns cu bine la destinație. Minunea a prilejuit înnoirea și redeschiderea bisericuței.

Prietenia cu Arhanghelul

Arhanghelul Mihail își arăta mereu bunăvoința față de această tânără cu petrecere îngerească. Odată, pe când părinții făceau asupra ei presiuni să se căsătorească, Galátia, fugind și închizându-se în cameră, a luat în brațe icoana Arhanghelului și l-a rugat sfâșietor să facă ceva pentru a le zădărnici planul. Și de data aceasta intervenția Arhanghelului a fost neîntârziată. Casa s-a cutremurat din temelii, ușile s-au trântit de perete și un vuiet cumplit i-a pus pe fugă pe pețitori. Evlaviosul ei tată a înțeles atunci că nu avea rost să-i mai vorbească despre măritiș, înțelegând că, pentru ea, era o adevărată mucenicie.

Patruzeci de ani încheiați a îngrijit-o pe Antonia. Și nu era deloc ușor să crești un copil cu un astfel de handicap, care nici nu era al tău, dar Galátia se socotea o privilegiată, pentru că, alături de Antonia, inima ei a învățat să devină tot mai simțitoare. A trecut prin multe încercări din pricina bietei copile, care mai făcea stricăciuni prin sat sau se purta nepotrivit cu oamenii. Atunci Galátia era ocărâtă, luată peste picior și multe bârfe circulau pe seama ei din pricina aceasta. Maica spunea adeseori: „Crucea mi-o cunosc numai eu și Dumnezeu, Care pe toate le știe”. Ea însă le arăta dragoste tuturor, nu ținea minte răul și niciodată nu s-a auzit din gura ei vreun cuvânt de nemulțumire sau de cârtire împotriva cuiva.

Dimpreună cu ridicarea acestei cruci grele s-a îngrijit și de lucrarea inimii, printr-o viață de nevoință aspră, cu rugăciune neîncetată, metanii nenumărate, cercetarea Scripturilor și a Sfinților Părinți și împlinirea poruncilor lui Hristos. Mergea adesea la biserică, ajungând dimineața devreme, înainte de venirea preotului. Se spovedea regulat, după o cercetare amănunțită a conștiinței, și se împărtășea foarte des cu Preacuratele Taine. Ținea posturi aspre și vorbea foarte puțin.

Socotea că vremea rugăciunii este cel mai însemnat răstimp al zilei și cea mai mare lucrare. Prin rugăciune ajunsese la adevărata comuniune cu ceilalți și se bucura de prietenia cea nemincinoasă și statornică pe care numai Dumnezeu și Sfinții ți-o pot dărui. Avea o rugăciune atât de puternică, încât uneori, în timpul Dumnezeieștii Liturghii, copilașii din biserică o vedeau strălucind în Lumină, înălțată o palmă de la pământ și înconjurată de cetele îngerești. Despre rugăciunea ei, Cuviosul Anastasie de la Mănăstirea Kudumá spunea: „Am văzut rugăciunea Maicii Galáktia și m-am spăimântat!”. De aceea, ori de câte ori o întâlneau, atât el, cât și Cuviosul Nil Aghiofaranghitul se plecau înaintea ei și-i sărutau mâna, ca unei adevărate maici duhovnicești. La fel făceau și ierarhii care veneau să o viziteze, printre care se numără Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktei, Mitropolitul Serafim al Pireului, Mitropolitul Hrisostom al Trifiliei și Olimpiei, Mitropolitul Ioil al Edesei și Mitropolitul Neofit al Morfosului.

Maica Domnului

nu-și calcă cuvântul”

Îi iubea pe toți, dar mai cu seamă pe săraci și pe oropsiți, pe bolnavi și pe cei cu diverse handicapuri, pe călători și străini, pe copii și bătrâni, încărcându-i pe toți cu darurile dragostei sale. Când lua salariul, îl împărțea imediat săracilor, spunând: „Am făcut o înțelegere cu Maica Domnului: eu să-mi golesc casa, iar ea să-mi trimită tot ce-mi este de trebuință ca să-mi pot duce zilele. Uneori mai întârzie, ca să mă pună la încercare, dar eu sunt liniștită, pentru că știu că oricum va veni. Și, într-adevăr, după câteva zile, iată că sosește! Maica Domnului nu-și calcă cuvântul”.

Dăruia tot și primea înzecit înapoi, dăruind din nou mai departe. Nu oprea nimic pentru sine. Odată avea nevoie de 250 de euro pentru a achita o datorie și a rugat-o în taină pe Maica Domnului să-i facă rost de ei, însă banii întârziau, așa că Galátia se ruga stăruitor la icoană: „Maica Domnului, știi că nu-mi pierd nădejdea și că nu va trece zi să nu te implor, până mi-i vei trimite, dar să nu întârzii!”. Și chiar înainte de data scadentă a primit un cec de la o cunoștință din Atena, care până atunci nu-i mai trimisese niciodată ajutor. De altfel, a fost prima și ultima oară când a primit ceva de la acea persoană. Astfel, lăsându-se în grija lui Dumnezeu, își petrecea viața fără stres, plină de pace și de bucurie.

Într-un an s-a îngrijit să dăruiască la tot satul și oricărui musafir al ei câte un „Acatist al Bunei Vestiri”. Spunea că „Acatistul Bunei Vestiri” este cea mai puternică rugăciune către Maica Domnului și ar trebui să-l citim în fiecare zi cu evlavie, iar după aceea să-i vorbim simplu Maicii Domnului despre problemele noastre.

În fiecare zi, la 5 dimineața îi aștepta pe gunoieri cu dulciuri, fursecuri și cafea, spunând: „Sărmanii oameni! Sunt binecuvântați, pentru că muncesc cinstit, îngropați în gunoaie, ca să poată pune o pâine pe masă!”. Și ei o iubeau mult. Unul dintre ei i-a fost ca un fiu, ajutându-l și îndrumându-l să-și pună viața în rânduială, să se spovedească și să se însoare, devenind un bun creștin. Când unul dintre copiii lui a căzut într-o groapă cu var și și-a pierdut vederea, sărmanul om a venit deznădăjduit la bătrâna Galátia. Ea însă i-a dat curaj, spunându-i să nu se teamă, căci copilul se va face bine și va putea să vadă ca mai înainte. Și, cu adevărat, s-a tămăduit cu rugăciunile ei, după mărturia părinților.

Îi era foarte milă de cei cu handicapuri mentale și i se rupea inima atunci când vedea că oamenii îi batjocoresc. Îi numea „oastea cea aleasă a Împăratului Hristos”, spunând: „Guvernanții îi cinstesc cu medalii și pensii pe răniții de război. Închipuie-ți cum îi cinstește «guvernul» lui Hristos pe cei ce au venit răniți în această lume!”. Se îngrijea până și de pușcăriașii cu condamnări grele, ajutându-i să se slobozească din lanțurile păcatelor și patimilor, ca să dobândească libertatea lăuntrică. Până la adânci bătrâneți a dat cu mână largă săracilor. Era deja înaintată în vârstă, operată la ambele picioare, dar în fiecare zi pregătea de mâncare pentru bătrânii singuri și bolnavi de prin vecini.

Iată vasul inimii tale!”

Pentru marea ei milostenie, cu puțin înainte de sfârșit, au cercetat-o cei șapte arhangheli care duc la cer rugăciunile sfinților, mărturisește Părintele Antonie Frangákis, cel ce avea să-i stea alături în ultimii douăzeci de ani de viață. I s-au prezentat, așadar, toți arhanghelii, pe nume: Mihail, Gavriil, Uriil, Rafail, Fanail, Thanail, Varahiil. Uriil chiar i-a spus că el e cel ce păzește abisul. Și-au ridicat săbiile și „i-au dat onorul”, apoi au condus-o la un palat cu totul și cu totul din aur. „Acesta este locașul tău ceresc!”, i-au spus arhanghelii. În mijloc era un vas tot de aur, din care se revărsa o apă cristalină. I-a întrebat: „Ce este acesta?”. „E vasul inimii tale”, i-au răspuns. „Din el se revarsă curăția, tăcerea, smerenia ta și milosteniile tale”.

De multe ori se preda unei tânguiri adânci, lovindu-și fața și ocărându-se pe sine: „Curvo! Hoațo! Lepădăturo! Nenorocito!”. Se întrista când era lăudată de oameni, socotind că în felul acesta o nedreptățeau, și se prihănea pe sine fără cruțare. Se bucura când era judecată, pentru că astfel avea prilejul să se îndrepte și să-și reașeze întreaga lucrare duhovnicească. Pentru fiecare om avea un cuvânt bun și o îndreptățire. Nici faptele cele mai grave nu le păstra în minte, ci tăcea și mai degrabă se ruga pentru cei în cauză. „Înaintea lui Dumnezeu sunt cea mai vrednică de osândă și nu am dreptul să judec pe nimeni!”. De aceea, în ultima parte a vieții spunea adesea: „Sunt plină de păcate și nădăjduiesc numai în mila lui Dumnezeu, pentru că am îmbătrânit fără să dobândesc lucrarea faptelor bune. Dar pentru judecata aproapelui voi da seamă înaintea lui Dumnezeu”.

Nici un gând de slavă deșartă nu-și avea loc în sufletul ei, căci își vedea cu adevărat starea de cădere, stricăciunea și nestatornicia. Se simțea mai rea decât toți oamenii, le săruta mâna tuturor și le cerea iertare. Și nu o făcea dintr-o falsă smerenie, ci conștientă de propria ei nimicnicie, simțind că-i lipsesc încă multe, că nu este cea care ar fi putut și ar fi trebuit să fie și considerându-se vinovată pentru tot răul din lume.

Spunea adesea: „Înlăuntrul inimii văd ce este Dumnezeu și ce sunt eu. Dumnezeu este totul, iar eu sunt nimic. Dar Îi mulțumesc pentru că-mi arată în ce hal sunt și-mi dă vreme de pocăință. Trăiesc în fiecare zi taina Dragostei Lui. Îmi dăruiește tot ce-I cer, nu-mi refuză nimic, deși sunt un copil neascultător al Lui. Dumnezeu e ca un copil Căruia eu Îi trimit bilețele cu rugăminți. Îmi poartă atât de mult de grijă, încât nu mai pot îndura Dragostea Lui! Și totuși, ar fi trebuit să-mi dea să beau apă din canalizările New York-ului, pentru că ale satului meu sunt curate”.

(va urma)

Material realizat
de Tatiana Petrache

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/iulie 2021

1 Vezi articolul „Gheronda Anastasie din Creta – un chip patristic al zilelor noastre” din „Familia Ortodoxă” (nr. 119/decembrie 2018).

2Vezi articolul „Mare este Crucea, mare și Învierea” din „Familia Ortodoxă” (nr. 148/mai 2021).