Să-mi mângâi sufletul cu pildele din Pateric am avut adesea ocazia. Atunci când tânjeam după un cuvânt de întărire, după un model sau poate doar după o gură de aer proaspăt în mijlocul tumultului cotidian, două rânduri scrise și toate se linișteau, căpătau alt sens. Ori, mai bine-zis, căpătau sens.

Dar cum poate nu avem mereu șansa de a răsfoi paginile pline de viață ale Patericului, Dumnezeu, din marea Sa dragoste, a lăsat oameni care să umple cu viață și sfințenie zilele obișnuite. Gândurile mă poartă nu foarte departe, nici ca timp, nici ca spațiu. Fiindcă „Furnica”, așa cum o numea bunica mea pe tanti Ecaterina, a trăit până în luna februarie a acestui an, când s-a mutat la cele veșnice, în satul copilăriei mele. Era atât de mică, de fragilă, încât mă așteptam oricând să-i zăresc inima prin pieptul mărunt. Pentru că o inimă așa de mare era imposibil să încapă într-un trup ca al său fără să se vadă! Iar ea era așa, o tăcere sfântă cuprinsă într-un zâmbet blând. Ochii ei mari, luminoși, erau înconjurați de adâncituri prin care trecuse viața cu bunele și relele ei, fără să-i șteargă însă zâmbetul. Târziu i-am înțeles secretul. Zâmbea deoarece credea! Bătrânețile s-au așternut pe umerii săi mici, dar nu i-au plecat sufletul, ci doar i l-au înălțat. Avea o credință puternică, iar asta i-a dat putere să treacă peste toate neajunsurile vieții sale; și au fost destule. Deși în ultimul timp nu mai auzea aproape deloc, asta nu o împiedica să fie în fiecare duminică la biserică. Stătea smerită într-un colț, concentrată… Nu auzea, dar simțea îndestulat.

Despre credința pe care o avea în Dumnezeu am aflat cu adevărat când, acum vreo câțiva ani, unul dintre nepoții ei a murit într-un accident de mașină. Erau Sfintele Paști, iar el tocmai ce venise din străinătate. Să ating cu vreun cuvânt rana deschisă atunci în inima bunicii sale ar însemna să îndrăznesc prea mult. Sunt prea sărace vorbele, prea goale. Știu doar atât ‒ durerea ei nu a strigat, durerea ei nu L-a întrebat pe Dumnezeu: „De ce?”. Ci doar și-a continuat cuminte drumul prin ridurile din jurul ochilor ei, făcute cu mult timp înainte, de viață. La ceva timp după cele întâmplate, i-a făcut o vizită bunicii mele și, venind vorba despre nepotul ei, rememorez cum a spus că, dacă aceasta a fost voia lui Dumnezeu, ea nu se poate decât ruga pentru ca nepotul ei să se mântuiască. Și plângea, curat, cuminte, fără disperare. Ochii ei luminoși păreau acum faruri înconjurate de ape. Iată ce model al îmbrățișării depline a voii Lui!

Și poate că acesta ar fi un exemplu suficient pentru a-i contura chipul de Pateric, dar înălțimea ei nu se oprește aici. Știind-o mereu senină, veselă, am întrebat-o pe bunica mea despre viața ei. O astfel de pace credeam că nu poate fi decât rezultatul unei vieți liniștite. Însă povestea „Furnicii” avea să fie departe de clasica definiție a liniștii. După ce s-a căsătorit, nu au trecut nici câțiva ani și au fost voci în sat care spuneau că soțul ei o înșală. Profund rănită de cele auzite, dar păstrând nădejdea că lucrurile sunt altfel decât i-au fost povestite, hotărăște să se convingă singură. Și, din nefericire, de această dată, realitatea urma cursul vorbelor. Când bunica mea a întrebat-o ce-a făcut atunci, răspunsul a fost unul din înălțimi: „Am mers acasă, am plâns mult, mult… dar de-atunci am luat poziția mutului. O vorbă nu i-am zis despre asta în toată viața mea”.

Toată durerea și-a cuibărit-o în inimă și în tăcere, făcând din ea prilej de sfințire. Sigur, gândirea noastră modernă ar condamna această poziție pe care, poate, ar vedea-o lipsită de curaj; câți dintre noi însă au această tărie de a-și tăinui durerea, de a nu o striga și a o arunca în obrazul celui ce ne-a rănit? Dacă în cazul suferinței avem două soluții, așa cum spunea un Părinte, adică să ne răstignim pe noi sau să-l răstignim pe aproapele nostru, iată cum tanti Ecaterina a ales, fără să clipească, propria răstignire.

Și încă merge mai departe. Ani după ce soțul ei a murit, când bunica mea încerca să-l condamne pentru ceea ce făcuse, ea a răspuns repede: „Te rog, nu spune nimic rău de el, fiindcă încă trăiește! Trăiește în pâinea pe care o mănânc în fiecare zi, pentru că din pensia lui este!”. Iată, Pateric scris pe plaiurile noastre natale, cu lacrimi și noblețe. Ce inimă a avut această femeie ca mai întâi să strângă fiecare rană în inima sa, fără a cere socoteală, iar apoi să-i fie recunoscătoare celui ce a rănit-o! Acestea sunt podoabele care o făceau atât de frumoasă și la bătrânețe. Acum înțeleg! Credința, nădejdea, dragostea, iertarea, răbdarea. Acum înțeleg de ce tot satul a venit la înmormântarea ei, pentru că oamenii frumoși, oamenii sfințiți transmit o mireasmă atât de plăcută, încât vrei să fii mereu în preajma lor, așa cum frumos zice duhovnicul meu. Iar ea a făcut asta în toată viața ei, și se pare că și după…

Sfințenia pare grea, departe, poate și pentru că o regăsim cel mai des în cărți, cred însă că, având ochii inimii îndreptați mai des către ceilalți și nu doar către noi, putem descoperi un adevărat Pateric aici și acum, în tot zgomotul vieții contemporane. Iar tanti Ecaterina, mâna de om pe care și la 80 de ani o vedeam urcată în pomi pentru a-i curăța sau a le culege rodul, luminând inima oricui prin zâmbetul și pacea ei, rămâne pentru mine un adevărat chip de Pateric.

Mihaela Dumitru

Focșani

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii iunie 2021

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa/iulie 2021