În urmă cu șaptesprezece ani, un fluturaș decupat din soare și scăldat prin curcubeu a venit și s-a așezat timid și abătut în palma mea. Mi-am ținut respirația ca să nu-l sperii, minunându-mă de delicatețea lui. Vraja n-a ținut mult, pentru că mi-a oftat cu glas stins că are „gânduri negre” și că ar vrea „să dispară”. Mi-am dorit să-mi fi testat rezistența la farse și să fi izbucnit în hohote, arătându-mă cu degetul imediat ce mă va vedea că o iau în serios. Dar nu a fost așa ușor.

Niciodată nu mai văzusem un amestec atât de ciudat de gingășie, inocență și tristețe depresivă. Își dorea să o pot ajuta. Îmi doream să pot face asta. Dar nu-i deloc ușor să repari un fluturaș care nu-și mai vede minunăția și orbește față de frumusețile florilor din lume. Nu mai făcusem asta. Am simțit că trebuie să anesteziez cu empatie pură, să operez cu bisturiul sincerității și să pun alifii de har. Am început prin a o întreba cine este cel care a prăvălit acel munte de tristețe peste ea. Mi-a povestit că este cel de-al doilea copil al unor părinți care iubeau furtunos și devastator, mai ales dacă te așezai nepotrivit față de acest ciclon. Erau pionieri în parenting-ul mioritic și defrișau ceea ce părea a fi jungla nepăsării față de copiii generațiilor anterioare de părinți, folosind, pe post de târnăcoape și de topoare… propriii copii! Se concurau cu alți părinți să investească în educația și formarea lor. Obligatoriu meditație la română și la mate. Neapărat meditație și la engleză și informatică, pentru că „sunt de viitor”. Și, ca nu cumva latura artistică să rămână nedezvoltată, trebuie să facem și vioară sau pian la Școala de muzică! Apoi, desigur, pentru mens sana in corpore sano, avem nevoie de cursuri de înot, tenis sau echitație. Adăugați și cinci-șase ore pe zi cursurile de la școală! Mărșăluia mai ceva decât un mercenar din Legiunea franceză.

Extenuat, fluturașul nostru a început să nu mai facă față. Moțăia la engleză, nu-și făcea temele le meditație la mate, nu progresa la vioară, îi scădeau notele la școală… Și atunci, părinții au băgat-o în „ședință”, au țipat, i-au reproșat că: „Tu nu vezi cât facem pentru tine?! Ai idee câți bani se duc pe fundul tău?! Mai făcea cineva pentru noi așa ceva!…” etc. etc. Prăbușită sufletește de-o vină de care nu se simțea responsabilă, abia a reușit să-i roage să o elibereze măcar de una-două îndatoriri pe care nu le considera atât de importante. Măcar de Școala de muzică. Atunci a fost pironită de două perechi de ochi în care sclipirile tăioase de reproș s-au transformat în foc disprețuitor și acuzator:

Niciodată nu vei fi ca sora ta!

Și atunci cerul ‒ și așa șubred ‒ de deasupra copilăriei ei s-a prăbușit cu tot Universul în capul său.

Am simțit, după o mare indignare, nevoia și impulsul de a-i arăta partea plină a paharului ei: casa mare și călduroasă, toate cele necesare, lipsa de griji, și faptul că tornada de sentimente haotice a părinților e un fel de iubire prost aplicată. Cele spuse de mine aveau parcă un ton de clișeu și de comentariu de pe tușă. Fluturașul nici nu mă privea. A trebuit să plusez și să-i povestesc realitatea infernală a unei familii cunoscute de mine, în care copiii trăiau în frig, foame și mizerie, în abuzurile fizice și psihice generate de un tată căruia nu-i plăcea munca, ci alcoolul și distracția. Detaliile dure pe care i le-am dezvăluit au făcut-o să-și pironească ochii ei, înlăcrimați de mila lor, în ochii mei, parcă întrebându-mă cum de este posibil așa ceva în zilele noastre.

Se înseninase treptat. Părea că suferința ei dispăruse. Că uitase de ea. Că nu se putea compara cu aceste vieți chinuite. Am profitat de faptul că m-a învrednicit cu privirea și i-am vorbit de la suflet la suflet, confesându-mă că, atunci când aveam discuții aprinse cu ai mei, la vârsta ei și după, când mi se părea că nu sunt înțeles, că nu le pasă, că sunt exagerați etc., cel mai „negru” gând pe care l-am avut a fost să fug de acasă și să nu mă mai întorc niciodată. Ca să nu pară că o instig, i-am spus că nu am făcut asta, că timpul a trecut și a trebuit să plec la studii, iar viața s-a schimbat mult și m-a maturizat accelerat.

Nici măcar nu se gândise că peste patru-cinci ani avea să fie studentă, departe de casă. S-a simțit atât de ușurată, de parcă era deja acolo! Ne-am despărțit mulțumiți amândoi. Eu, de ceea ce oferisem, ea, de ceea ce primise. Și-a scris părerile într-o agendă, ca orice fluturaș de clasa a opta, și mi-a dat să citesc, pentru că totul se încheia cu cuvintele:

Mulțumesc! Mi-ați savat viața în acea zi!

Aș vrea din tot sufletul ca povestea mea să se fi terminat aici. Dar, într-o noapte, atunci când fluturii de zi nu pot gândi limpede și nici nu pot vedea să zboare, fluturașul meu și-a târât suferința urcând sugestiv într-un turn înalt, vrând ca zborul ei să împietrească la mare înălțime, suspendat deasupra nedreptății, într-un protest cufundat în tăcerea plină de reproș a morții la cincisprezece ani.

Din păcate, fluturașul meu nu a supra-viețuit. A refuzat și să mai viețuiască sau să sub-viețuiască. A ales să evadeze și să non-viețuiască, fără să știe că nu mai poți deveni nimic, că viața odată primită nu o mai poți da înapoi.

Sunt un salvator nepriceput, pentru că nu i-am salvat viața decât „…în acea zi!”

Dumnezeu să o ierte!

Fluturașul are un nume cu care va trăi veșnic în inima mea. Corina.

George Olteanu

Schitu-Golești, Argeș

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii aprilie 2021

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa/iunie 2021

Foto: Terralyx Dreamstime.com