Medicina psihosomatică și virtuțile

Când vorbim despre cauzele bolilor, de cele mai multe ori avem în vedere factorii externi: virusuri, bacterii, microbi, o alimentație greșită etc. Însă emoțiile și starea noastră spirituală sunt cel puțin la fel de importante pentru sănătate, având adesea un rol crucial, care este tot mai mult confirmat de studiile de psihosomatică și neuroștiințe. Microbii și virusurile pot fi combătute de sistemul imunitar, în schimb afectele, emoțiile și motivațiile ne atacă din interior, unde ar trebui să dispunem de un alt tip de mijloace de apărare. Acolo, lupta o ducem cu noi înșine și, atâta timp cât nu am dobândit încă un „sistem imunitar” duhovnicesc, vom ajunge să ne sabotăm pe noi înșine, permițând emoțiilor negative să ne copleșească mental și, ulterior, și somatic. (A.G.)

Aceste intuiții și constatări au condus în ultimele decenii la o dezvoltare remarcabilă a medicinei psihosomatice, care studiază legătura dintre apariția bolilor la nivel somatic și rădăcina lor la nivel psihic și mental. Se pare că această abordare terapeutică este cea mai veche și mai firească, pornind de la premisa că gestionarea corectă a emoțiilor și a relațiilor interpersonale are un impact crucial asupra sănătății.

În acest sens, un factor deosebit de important pentru sănătate este felul cum ne raportăm la cei ce ne-au rănit: prin ranchiună și ostilitate sau, dimpotrivă, prin iertare și înțelegere. Fără doar și poate, iertarea nu-i un lucru ușor și nici nu poate fi „executată” automat, însă asumarea ei ca mod de viață poate avea multiple beneficii atât pentru cel ce iartă, cât și pentru cel iertat. Această afirmație nu o preluăm dintr-un tratat de Morală, ci este susținută cu dovezi științifice de numeroase studii. Vorbind despre efectele majore ale iertării, Robert A. Emmons, Profesor de Psihologie la Universitatea din California, recunoscut pentru studiile sale de referință despre efectele medicale ale recunoștinței și iertării, afirmă că iertarea are puterea de a aduce persoana „dintr-o stare de fragmentare într-una de integrare, ce se extinde dincolo de starea de fericire, sănătate și well-being, către un sens mai profund de coerență, integritate și unificare lăuntrică”1.

Răspunsul somatic la iertare

Iertarea, definită ca răspuns cognitiv, emoțional și comportamental la un conflict interpersonal, a fost corelată cu o stare de sănătate mentală și fizică prosperă2. Măsurată în diferite moduri, capacitatea de a ierta indică, mai întâi de toate, un afect negativ scăzut (care se definește ca experimentare a vieții într-o manieră negativă, cu tendințe de a ne manifesta negativ în relațiile interpersonale zilnice). Astfel, este firesc ca oamenii cu afect negativ scăzut să fie mai puțin predispuși la stări de anxietate și depresie. Prin urmare, nefiind dominați de stres și depresii, aceștia nu au, de regulă, obiceiuri vătămătoare, cum ar fi consumul de alcool, țigări și droguri, care cel mai adesea sunt încercări de a estompa frustrări, ranchiune și suferințe nerezolvate lăuntric. De pildă, într-un studiu3 realizat de o echipă de cercetători americani și olandezi s-a constatat, printre altele, că disponibilitatea de a ierta este asociată cu mai puțină medicație pe zi și mai puține băuturi alcoolice pe săptămână. Din punct de vedere strict fiziologic, există studii care dovedesc că dispoziția de a ierta este asociată cu niveluri normale, descrescătoare, ale hematocritului și ale numărului de celule albe din sânge4. E important de știut că hematocritul crescut este asociat, în general, cu afecțiuni pulmonare, cardiovasculare, anumite tipuri de tumori sau cu anumite afecțiuni ale măduvei osoase.

Astfel, multe studii științifice confirmă faptul că disponibilitatea de a ierta este invers proporțională cu înclinația către furie și ostilitate, ca trăsături psihologice dominante, ceea ce presupune mai puține emoții de furie și mai puțină interiorizare a ranchiunei, care ne umplu mintea de cogniții negative. În acest sens, Lawler și colab.5 au constatat că păstrarea în memorie și evocarea frecventă a experiențelor traumatizante, în care am fost trădați și răniți și pe care nu le-am rezolvat interior, sunt asociate, de pildă, cu o mai mare reactivitate cardiovasculară, monitorizată prin măsurători ale tensiunii arteriale diastolice și ale tensiunii arteriale medii. Pe de altă parte, Witvliet și colab.6 au constatat că disponibilitatea de a ierta este asociată cu niveluri mai scăzute ale electromiografiei (EMG) faciale, ale conductanței electrice a pielii, ale ritmului cardiac și ale presiunii arteriale, toți acești factori indicând un nivel scăzut al stresului. Astfel, în măsura în care iertarea anulează aceste stări emoționale negative ‒ sau cel puțin le diminuează ‒, putem anticipa o stare de sănătate mai bună.

Un alt aspect benefic al capacității de a ierta este legat de abilitățile sociale. Nu este nevoie de studii științifice pentru a înțelege că iertarea este esențială în dezvoltarea și menținerea unor relații sociale armonioase. La rândul lor, relațiile sociale armonioase sunt esențiale pentru echilibrul nostru emoțional7, care este direct proporțional cu sănătatea somatică. Așadar, iertarea poate acționa asupra fiziologiei noastre prin reducerea semnificativă a emoțiilor negative, a furiei și depresiei, precum și prin ameliorarea stresului.

Iertarea și sistemul nervos parasimpatic

Toate aceste efecte somatice se explică mai general prin felul în care iertarea acționează asupra sistemului nervos vegetativ. S-a constatat astfel că incapacitatea de a ierta este asociată cu o reactivitate a sistemului nervos simpatic, dat fiind că interacțiunea cu persoana pe care nu am iertat-o, amintirea și evocarea continuă a traumelor și ofenselor suferite, persistența ranchiunei, ostilitatea și chiar dorința de răzbunare sunt percepute de creier ca amenințare și pericol, deci ca stres8. Relevante în acest sens sunt studiile lui Seybold și colab.9 și Thoresen și colab.10, care au constatat că lipsa iertării acționează direct asupra reactivității simpatice, responsabilă de boli cardiovasculare și de multe alte probleme de sănătate11.

După cum se știe, sistemul nervos simpatic presupune o acțiune de tipul „Luptă sau fugi!”, care, în condiții normale, ne ajută să evităm amenințarea unui pericol, oferindu-ne un surplus de energie pentru a-l contracara. Acesta este motivul pentru care declanșează eliberarea hormonilor de stres: cortizolul și adrenalina, ceea ce determină o creștere a ritmului cardiac și a tensiunii arteriale, precum și o încetinire sau oprire a digestiei, deoarece sângele este direcționat de la organele interne înspre membre, pregătindu-ne pentru „luptă sau fugă”. Totodată, ritmul respirației crește, pentru a transporta mai rapid nutrienții și oxigenul către celule; mușchii se încordează, iar vasele de sânge de la extremități se contrag. În plus, starea simpatică diminuează toate funcțiile esențiale pentru supraviețuire, incluzând toate procesele de vindecare și recuperare ce țin de sistemul imunitar. Însă diminuarea activității sistemului imunitar permite virusurilor și bacteriilor să se dezvolte, contribuind la disbioză sau la creșterea excesivă a bacteriilor dăunătoare din intestin, la proliferarea celulelor nesănătoase, cum ar fi celulele canceroase, sau provoacă stări autoimune. Așadar, este firesc ca starea simpatică să nu dureze prea mult, pentru că, dacă se permanentizează, conduce la autodistrugerea organismului.

Ideal este ca activarea sistemului simpatic să nu ocupe mai mult de 20% din timpului zilei, deoarece procesele de vindecare și de menținere a sănătății sunt declanșate doar atunci când organismul nostru se află în starea opusă, numită starea parasimpatică a sistemului nervos autonom, adică: „Odihnește-te, digeră și vindecă-te!”, care ar trebui să acopere aproximativ 80% din durata zilei. De altfel, aproape orice boală și disfuncționalitate somatică rezultă din incapacitatea noastră de a intra în starea parasimpatică, în care sunt încetinite ritmurile organismului, permițând astfel calmarea și recuperarea după stresul prin care am trecut. Iertarea autentică reduce afectele negative, înlăturând stresul ce provocase hiperactivarea sistemului simpatic și comutând organismul în starea parasimpatică, benefică sănătății noastre fizice și mentale.

Care este „iertarea terapeutică”?

Așadar, iertarea are efecte medicale benefice, având și un rol esențial în dezvoltarea relațiilor interpersonale armonioase, responsabile de ceea ce în mod convențional numim „fericire” și „împlinire în viață”. Este însă suficient să spun din gură un simplu „Iartă-mă!”? Pentru L.G. Jones, „iertarea terapeutică” nu este doar „un cuvânt, o acțiune sau un sentiment, ci mai degrabă un mod de viață, care impune cultivarea caracterului în acest sens, prin disciplină, practică și timp”12.

În momentul de față, nu există un consens în definirea iertării din punct de vedere psihologic și medical, în schimb, există mai mult consens legat de ceea ce nu este „iertarea terapeutică” și cum se manifestă incapacitatea de a ierta. Astfel, „iertarea „terapeutică” nu înseamnă doar să-ți ceri scuze, să te disculpi, să te justifici, să acorzi la rândul tău iertarea sau să te împaci cu cineva în mod formal. Desigur, în funcție de context, aceste procese intrapsihice sunt absolut necesare, însă adevărata iertare presupune un proces interpersonal complex, ce depășește experiențele comune ale iertării13. Este un demers interior în măsură să conducă la diminuarea, și chiar anularea emoțiilor, motivațiilor, comportamentelor și cognițiilor negative bazate pe resentimente14 15.

Vorbind despre „iertarea terapeutică”, Dr. Everett L. Worthington Jr., psiholog clinician și Profesor de Psihologie la Universitatea din Virginia, Statele Unite, specialist în efectele iertării și, în general, ale virtuților, dar și ale spiritualității și religiei în practica psihologiei clinice, constată că există două tipuri de iertare: iertarea decizională, care presupune doar hotărârea de a-ți controla comportamentul față de cel ce te-a rănit, și iertarea emoțională, care este mult mai cuprinzătoare, incluzând o multitudine de aspecte, printre care schimbarea cogniției, a emoțiilor și a motivației16 și necesită flexibilitate cognitivă17 și empatie18. Acest ultim tip de iertare presupune capacitatea de a empatiza cu perspectiva celorlalți și de a conștientiza faptul că oamenii sunt personalități complexe, ce reunesc deopotrivă trăsături pozitive și negative19.

Astfel, starea de „iertare terapeutică” este definită în primul rând prin diminuarea gândurilor, a sentimentelor și acțiunilor negative față de cei care ne-au rănit, iar în al doilea rând, prin creșterea sentimentelor pozitive, cum ar fi acceptarea și compasiunea. Ca trăsătură psihologică definitorie, iertarea reprezintă un mod complex de a fi în lume și cuprinde, la rândul ei, două aspecte: niveluri scăzute de afect negativ (adică lipsa depresiei și a stresului), precum și un sentiment mai profund al unui sens și scop în viață, ce determină o stare existențială de bine, relații interpersonale mai bune și o mai bună dezvoltare personală, prin acceptarea de sine, integrarea socială și autonomie personală.

Astfel, simpla abandonare a dreptului, considerat „firesc”, de a ne mânia sau, mai mult, de a acumula resentimente și ranchiună atunci când am fost nedreptățiți prezintă atât de multe beneficii pentru propria noastră stare de sănătate sufletească și trupească, încât disponibilitatea de a ierta, deși în sine este un gest altruist, este cea mai „interesată” alegere posibilă.

Ana Gheorghiu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/iunie 2021

Foto: Mukhina1 Dreamstime.com

1 Emmons, R. A. (2000). Personality and forgiveness. In M. E. McCullough, K. I. Pargament, & C. E. Thoresen (Eds.), Forgiveness: Theory, research, and practice (pp. 156–178). New York: Guilford Press, p. 171.

2 Thoresen, C. E., Luskin, F., and Harris, A. H. S. (1998). Science and forgiveness interventions: Reflections and recommendations. In Worthington, E. L. (Ed.), Dimensions of Forgiveness, Templeton Foundation, Philadelphia, pp. 163–192.

3 https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0167876008000093?via%3Dihub

4 Seybold, K. S., Hill, P. C., Neumann, J. K., and Chi, D. S. (2001). Physiological and psychological correlates of forgiveness. J. Psychol. Christianity 20: 250–259.

5 Lawler, K. A., Younger, J. W., Piferi, R. L., Billington, E., Jobe, R., Edmondson, K., and Jones, W. H. (2003). A change of heart: Cardiovascular correlates of forgiveness in response to interpersonal conflict. J. Behav. Med. 26: 373–393.

6 Witvliet, C. V. (2001). Forgiveness and health: Review and reflections on a matter of faith, feelings, and physiology. J. Psychol. Theol. 29: 212–224.

7 Reis, H. T. (2001). Relationship experiences and emotional wellbeing. In Ryff, C. D., and Singer, B.H. (Eds.), Emotion, Social Relationships, and Health, Oxford University Press, Oxford, UK, pp. 57–85.

8 Witvliet, C. V. (2001). Forgiveness and health: Review and reflections on a matter of faith, feelings, and physiology. J. Psychol.Theol. 29: 212–224.

9 Seybold, K. S., Hill, P. C., Neumann, J. K., and Chi, D. S. (2001). Physiological and psychological correlates of forgiveness. J. Psychol. Christianity 20: 250–259.

10 Thoresen, C. E., Harris, A. H. S., and Luskin, F. (2000). Forgiveness and health: An unanswered question. In McCullough, M. E., Pargament, K. I., and Thoresen, C. E. (Eds.), Forgiveness: Theory, Research, and Practice, Guilford Press, New York, pp. 254–280.

11 Cacioppo, J. T., Berntson, G. G.,Malarkey, W. B., Kiecolt-Glaser, J. K., Sheridan, J. F., Poehlmann, K. M., Burleson, M. H., Ernst, J. M., Hawkley, L. C., and Glaser, R. (1998). Autonomic, neuroendocrine, and immune responses to psychological stress: The reactivity hypothesis. Ann. New York Acad. Sci. 840: 664–673. Light, K. C., Girdler, S. S., Sherwood, A., Bragdon, E. E., Brownley, K. A., West, S. G., and Hinderliter, A. L. (1999). High stress responsivity predicts later blood pressure only in combination with positive family history and high life stress. Hypertension 33: 1458–1464. Lovallo,W. R., and Gerin,W. (2003). Psychophysiological reactivity: Mechanisms and pathways to cardiovascular disease. Psychosom.Med. 65: 36–45.

12 Jones, L. G. (1995). Embodying forgiveness: a theological analysis. Grand Rapids, MI: Eerdmans Publishing Company, pp. xii-xiii.

13 Worthington, E. L. Jr. (Ed.). (2005a). Handbook of forgiveness. New York: Brunner-Routledge.

14 Worthington, E. L. Jr. (2005b). More questions about forgiveness: Research agenda for 2005–2015. In E. L. Worthington Jr. (Ed.), Handbook of forgiveness (pp. 557–574). New York: Brunner-Routledge.

15 Mullet, E., Neto, F., & Riviere, S. (2005). Personality and its effects on resentment, revenge, and forgiveness and on self-forgiveness. In E. L. Worthington Jr. (Ed.), Handbook of forgiveness (pp. 159–182). New York: Brunner-Routledge.

16 Worthington, E. L. Jr. (2005b). More questions about forgiveness: Research agenda for 2005–2015. In E. L. Worthington Jr. (Ed.), Handbook of forgiveness (pp. 557–574). New York: Brunner-Routledge.

17 Flanigan, B. (1998). Forgivers and the unforgiveable. In Enright, R. D., and North, J. (Eds.), Exploring Forgiveness, University of Wisconsin Press, Madison, WI, pp. 95–105.

18 McCullough, M. E. (2000). Forgiveness as human strength: Theory, measurement, and links to well-being. J. Soc. Clin. Psychol.19: 43–55.

19 Horwitz, L. (2005). The capacity to forgive: intrapsychic and developmental perspectives. Journal of the American Psychoanalytic Association, 53, 485–511.