De vorbă cu Ilinca Țoța, artist plastic în devenire

Un pansament de pus pe rană ‒ așa este interviul cu Ilinca Țoța, un copil de numai 19 ani, care însă dă dovadă de mai multă maturitate, înțelepciune, perseverență și jerftire de sine decât mulți din generația noastră, a adulților crescuți în „vremi mai bune”. Și, dacă vă întrebați cumva de care rană este vorba, veți înțelege, firește, că este o rană sufletească, de care suferă până la sânge toți cei deznădăjduiți, împuținați cu sufletul, întunecați cu mintea, care nu mai văd nici o nădejde în acești „tineri ai vremurilor din urmă”. Ilinca este dovada vie că Dumnezeu lucrează în orice condiții, în epoca pandemiei ca și în perioada comunismului, în era tehnologiei ca și în vremea prigoanelor creștinismului primar. Și, cu cât mai aspre timpurile, cu atât mai mult „vremea este să lucreze Domnul” Psalmul 118:126. (A.S.)

– Ilinca, ești un tânăr artist de 19 ani aflat deja la cea de-a treia expoziție personală. Te rugăm, pentru început, să ne spui câteva cuvinte despre tine.

– Am terminat Liceul „Nicolae Tonitza”, unde am studiat Artele timp de opt ani, iar acum sunt studentă în anul pregătitor la Institutul de Cultură din Sankt Petersburg, Rusia, urmând ca în 2021 să dau examenele de admitere la Academia Imperială „Ilia Repin” din Sankt Petersburg. Acum urmez online anul pregătitor şi, în acelaşi timp, sunt studentă în anul întâi la Artă sacră, în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Sunt pasionată de pictură de foarte multă vreme. Am început în clasele primare, iar în paralel m-am consultat cu diverşi iconari, precum Răzvan şi Mihaela Bădescu, care m-au susţinut extraordinar; dar și cu maicile de la Mănăstirea Diaconeşti, cu care practic am făcut primii pași. Am avut o relaţie destul de strânsă cu oameni ai Bisericii şi aşa am pătruns în lumea artelor. Sunt foarte pasionată de ceea ce fac şi respect tot ceea ce înseamnă Artă, mai ales Artă bizantină.

Am fost povăţuită să învăţ arta academică, de aceea vreau să studiez în Rusia, pentru că acolo au o şcoală de artă foarte veche, care a păstrat tradiţia. Cred cu tărie că, fără baze – anatomie, desen, expresie, veşminte – n-ai cum să ajungi mai târziu să creezi. Din păcate, doar în Rusia am văzut această rigurozitate a studiului, de aceea mi-am dorit foarte mult să ajung acolo. Așa că, prin clasa a XI-a, am început să învăţ limba rusă, iar fixarea cu adevărat o fac anul acesta, în anul pregătitor, când studiem intensiv cinci ore pe zi, şase zile pe săptămână.

– Cum ţi-ai dat seama că ai înclinaţie spre pictură?

– De mică eram destul de zvăpăiată, ca orice copil, iar la Diaconeşti, de câte ori mă duceam la maici, ele îmi spuneau: „Hai, desenează-mi şi mie o floricică! Uite, fă şi copăcelul ăsta… şi oiţa asta… şi hai să facem și-o fetiţă!”. Şi maicile, care erau formate în pictura de icoane, au văzut, uşor, uşor, că este şi ceva talent în mine, nu doar o joacă. Apoi, în clasele primare, am ajuns să lucrez cu domnul profesor Constantin Kesler care, văzând înclinaţia mea spre artă, mi-a zis: „Gata, ajunge cu celelalte preocupări! Acum trebuie să ne concentrăm pe o singură cale! Uite, eu cred că eşti potrivită pentru «Tonitza»”. Şi aşa am dat admitere şi am intrat în clasa a V-a la Liceul „Nicolae Tonitza”. Însă experienţa de acolo m-a făcut să înţeleg că nu ajunge doar talentul ‒ pentru că în clasa a V-a erau foarte mulţi copii talentaţi, care proveneau din familii de artişti şi automat aveau un talent nativ, însă după doi-trei ani deja îi vedeai cum se pierd, pentru că arta, ca orice altă înclinaţie, necesită foarte, foarte multă muncă. Or, dacă nu investeşti mii de ore în ea, nu ai cum să evoluezi.

După care, bineînţeles, am început să fiu extrem de atrasă de artă, mai ales că arta nu are niciodată un sfârşit. Adică, după ce termin o lucrare, mereu mă gândesc că se poate mai bine. Acum, când mă uit la lucrările din trecut, vreau şi mai mult ‒ știu că se poate mult mai mult! ‒ și parcă nu sunt mulţumită de ele. Cred că nemulţumirea aceasta față de tine însuți te ajută să evoluezi. Mă uit la marii maeştri, la tablourile din muzee, şi-mi dau seama cât de departe poţi ajunge. Şi, de fiecare dată când văd o lucrare, chiar dacă am mai privit-o de-o sută de ori înainte, pot să văd în ea altceva. Descoperirea aceasta se petrece odată cu maturizarea. Așa că, deşi e firesc să te plictiseşti destul de repede de anumite lucruri, în artă nu se întâmplă lucrul acesta, pentru că mereu găseşti altă cale, descoperi alte aspecte pe care înainte, cu ochi de copil, nu le vedeai. Și asta m-a ajutat să-mi continui drumul.

Pe mine m-a pasionat foarte mult să explorez. Şi consider că un artist nu trebuie să se axeze neapărat pe o singură direcţie tematică. Mai târziu îţi creezi un stil propriu, însă consider că ajungi în acel punct în momentul în care ai cunoscut cu adevărat studiul și după ce ai copiat foarte mult de la marii maeștri. Mai ales în icoană ‒ aceasta este prăpastia în care cad majoritatea artiștilor: vor să creeze, să aducă „noul”. Pe când icoana, ce înseamnă? Înseamnă să respecţi canonul, să-i urmezi pe cei vechi, care aveau o anumită trăire atunci când lucrau, un alt stil de viaţă, cu siguranţă mult mai curat decât cel pe care-l ducem noi astăzi. Şi, atâta timp cât nu faci ascultare de cei vechi şi de canoane şi de studii, n-ai cum să ajungi să faci nici creaţie. Creaţia cred că ţi-o dă, de fapt, Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin tine, și așa reuşeşti să creezi.

– Este nevoie de o stare specială atunci când pictezi icoane?

– Cu siguranţă, pentru că icoana este cu totul altceva decât arta laică. Nu poţi să asculţi orice fel de muzică şi apoi să zici: „Gata, pictez icoane!”. Dar nici să cazi în extrema cealaltă, în care începi să te plângi: „Mamă, acuma nu mai am viaţă, stau doar şi pictez icoane!”. Este nevoie de un echilibru. Atâta timp cât ai un echilibru şi o pace interioară, cred că poţi să faci absolut orice lucru așa cum trebuie. Pe când, în rest, cu o minte rătăcită nu ajungi la nimica bun.

Nu se poate fără sacrificii”

– Ai spus că, pentru a-ţi împlini visurile, e nevoie de multă muncă. Cum faci faţă?

– Eu de mică am fost foarte ambiţioasă. În clasele I-IV am făcut înot de performanţă; voiam să fiu mereu prima, şi automat sportul de performanţă îți dezvoltă spiritul competitiv. Iar ambiţia ‒ pe care unii o înţeleg ca fiind ceva rău ‒, dacă o foloseşti așa cum trebuie, te ajută foarte mult să evoluezi. Această ambiţie, pe care eu am dezvoltat-o de mică în alte domenii, am aplicat-o apoi în pictură. Când am intrat la liceu, eram foarte speriată, pentru că erau acolo foarte mulţi copii buni, cum am spus, venind din familii talentate, şi mi-a fost destul de greu la început, însă tocmai ambiţia, motivația aceasta m-a ajutat să-i depășesc.

Într-adevăr, talentul este necesar, dar, dacă nu investești timp și nu lucrezi mii de ore ‒ şi noapte, şi zi, și la școală, și-n vacanţă ‒, atunci talentul rămâne îngropat. Bineînţeles, mi-am trăit copilăria, am avut şi am foarte mulţi prieteni, însă, atâta timp cât nu investeşti şi nu faci anumite sacrificii pentru drumul pe care ți l-ai ales, nu ai cum să faci performanţă. E imposibil să devii Mozart de cum te-ai născut! Fără sudoare nu se poate.

Bine, mai aveam şi momente în care mă gândeam aşa, cu părere de rău: „Mamă, uite ce puteam să fac în timpul ăsta: să mă duc la mare, să mă duc la munte…”, dar, dacă ştiam că am de terminat o lucrare, dacă ştiam că am o expoziţie, dacă ştiam că am un concurs, păi mă mobilizam, renunţam la lucrul acela! Iar bucuria pe care ţi-o aduce reuşita este mult mai mare decât cea pe care ai fi avut-o dacă te duceai să te distrezi. Trebuie să faci şi sacrificii, nu se poate altfel.

– Ce ne poţi spune despre diferenţa între felul cum se face şcoală în Sankt Petersburg și felul cum se face şcoală în România?

– Diferenţa stă în raportarea la muncă, în primul rând. La ei, dacă zic: „Măi, avem şase zile pe săptămână în care facem rusă”, asta înseamnă că facem rusă! Nu contează că te doare burta, că te doare capul, că n-ai chef ‒ nu, tată! Vii, te concentrezi și faci rusă! Poţi să fii la pământ cu toate, mort de somn, epuizat ‒ te mobilizezi și-ţi faci orele, trebuie să-ţi impui lucrul acesta, pentru că știi că, dacă ai pierdut o lecţie, n-ai cum să mergi mai departe. Trebuie să fii prezent la fiecare oră ca să înţelegi.

De ce am vrut eu să studiez la ruşi? Pentru că Academia aceasta este considerată cea mai bună facultate de Artă academică din lume. Profesorii de acum au fost instruiţi şi li s-a predat la fel cum se preda și acum o sută de ani. Există o tradiție, ceea ce înseamnă că la ei modelele au fost nu „stânga şi dreapta”, ci s-au dus în muzee, au avut Rembrandt, au avut Repin, i-au avut pe toţi marii artişti… La noi, bate vântul prin muzee; la ei, n-ai loc să arunci un ac! Mai este important și faptul că ei şi-au crescut profesorii, în sensul că un student, după ce termină la ei, tot la ei vrea să profeseze, pentru că e captivat de cât de bine este făcut programul. La noi, de exemplu, vine şi-ţi pozează femeia de serviciu şi secretara; ei au ditamai mansarda plină cu modele, plină cu haine pentru modele ‒ adică au cu totul altă raportare la artă. Dacă eşti artist la ei înseamnă că ai o profesie cu adevărat demnă, pe când la noi, artistul este văzut ca un muritor de foame. Cam asta este diferenţa şi asta m-a atras, m-a captivat.

– De ce crezi că este importantă tradiţia?

– Tradiţia este importantă pentru că noul, practic, ce face? Noul actual, asta este problema, vrea să şteargă ce e în trecut. Și de ce este important trecutul? Pentru că, de exemplu, dacă vorbim despre icoană, eu sunt 100% convinsă că iconarii de acum sute de ani erau sfinţi. Aveau altă viaţă, alte trăiri; pictau sfinţii pentru că-i vedeau în faţa lor sau, dacă nu-i vedeau, li se arătau. Deci era altfel raportarea la sfinţi. Pe când noi, ce vedem? Cred că oamenii care văd acum sfinţi sunt foarte puţini, pentru că nu mai avem trăirea de dinainte. Şi cred că, atâta timp cât ţii cont de cei de dinainte şi de ceea ce vedeau ei, ai repere mult, mult mai profunde şi mai adevărate şi mai apropiate de realitate decât ceea ce facem noi acum. Atâta timp cât noi stăm şi inventăm sfinţii şi inventăm icoanele, ca să aducem, vezi Doamne, „noul” în icoană, aceasta este cea mai mare greșeală, pentru că te depărtează de adevăratul sens al icoanei.

În primul rând, dragostea”

Iar dacă vorbim despre artă ‒ da, acum se face artă abstractă, iar noi suntem marii artişti care aduc noutatea… Bineînţeles că pe marii artişti contemporani, care stropesc pânze, dacă-i pui să facă o mână, nu ţi-o fac, pentru că nu ştiu. Ei „ard” etapele. Picasso a ajuns să facă lucrările pe care le-a făcut la sfârşitul vieţii după ce el, la 14 ani, a lucrat artă academică riguroasă; dacă se caută tablourile lui Picasso de la 14-18 ani, se găsesc lucrări de artă academică. Deci omul cunoştea foarte bine trecutul ca să ajungă să lucreze ce-a lucrat mai târziu, ceea ce înseamnă că a parcurs toate aceste etape, nu le-a „ars”. Pe când noi, ce facem? Vrem să ajungem direct la Picasso de la 60 de ani, nu la Picasso de la începuturi, fără să vedem tot ce-a făcut el ca să ajungă acolo.

Aceasta cred că este problema noastră, faptul că vrem să fim apreciaţi de oameni şi văzuţi în lume ca fiind extraordinari, fără să avem, de fapt, baza pe care trebuie să o punem ca să ajungem acolo. E ca şi cum am construi o casă fără să-i facem fundaţie, vrând să-i punem direct acoperişul. Or, asta nu se poate. Adică şi în icoană trebuie să înveţi înainte anatomie, culoare, studiu, veşminte, trebuie să înveţi să faci draperii, trebuie să înveţi să faci compoziţii, case, clădiri, animale, plante ‒ câte şi mai câte ai într-o icoană! ‒ până să ajungi să faci o icoană finală. Pe când noi vrem să facem direct icoana, s-o vindem, să ne luăm banii, să fim fericiţi! Dar nu-i deloc aşa. Este nevoie cu adevărat de-o muncă titanică. Dacă vrei să faci performanţă în absolut orice domeniu, trebuie să ai cunoaştere şi multă, multă muncă.

– În luna mai, anul acesta, ai avut o expoziţie la Mogoşoaia. Ce ne poţi spune despre ea?

– Aceasta este a treia expoziţie personală pe care am avut-o. Era nesperat să ajung să expun aici, la Palatul Mogoşoaia, pentru că ştiu prea bine ce loc încărcat de istorie este. O consider o oportunitate extraordinară şi vreau să mulţumesc atât Palatului, cât şi curatorului Mădălina Mirea, care mi-a făcut posibilă această expunere.

Expoziţia conţine mai multe studii, atât anatomie, cât şi portrete, iar în sala mare a fost expusă central lucrarea mea „Procesiune în Lavra Turnului”, în care este reprezentat Vlad Ţepeş cu suita domnească. Ceea ce vreau să subliniez cu această lucrare, fiind atât de mare, de aproape 2 pe 3 metri, este că am început-o la 17 ani și cumva, muncind atât de mult la ea, am trecut prin foarte multe provocări, atât tematice, cât şi artistice şi istorice. Deci pot spune că reprezintă o evoluţie a mea, un parcurs, o maturizare. Şi lucrarea aceasta mi-e foarte dragă, bineînţeles, pentru că am lucrat atât de mult şi am investit atât de mult în ea şi mă bucur că am avut posibilitatea să o expun într-un loc atât de frumos şi încărcat de atât de multă istorie.

– Vii dintr-o familie cu şapte copii. Cum este să creşti într-o familie atât de numeroasă?

– Este foarte frumos și, totodată, extraordinar de greu, dar, cum spuneam, fără trudă şi sudoare n-ai cum să faci nimica bun! Eu îmi dau seama că, fără frații mei, nu aş fi putut să ajung unde sunt acum. Majoritatea oamenilor stau şi se gândesc: „Ai şapte copii… Păi, n-ai cum să te ocupi de toţi şi să-i ajuţi să-şi urmeze drumul în viață”. Ei bine, eu cred că se poate, pentru că noi ne ajutăm foarte mult unii pe alţii, acum, că suntem mari. Creştem împreună, ne maturizăm împreună, gândim împreună, suntem pasionaţi de lucruri diferite şi învăţăm unii de la alţii. Toate se leagă şi, atâta timp cât un copil creşte cu un frate mai mare ‒ sau cu un frate mai mic! ‒, bineînţeles că se maturizează. De-atâtea ori am auzit de părinţi care cumpără tot felul de animăluţe pentru copii, adică, vezi Doamne, să-i maturizăm, să înveţe ce înseamnă responsabilitatea! Păi, ce, un căţeluş e ca un bebeluş? Normal că altfel te maturizezi spălând un copilaş, jucându-te cu el, învăţându-l să vorbească.

E aşa o bucurie să-i vezi cum cresc – de exemplu, când mă uit la surioarele mele mai mici şi văd ce performanţe extraordinare au în muzică, nici nu pot să descriu cât de mare îmi este bucuria să le aud cântând, să le văd cum câştigă premii la concursuri… Când frații mei au o reușită e ca şi cum aş avea eu o reuşită! Şi sigur că m-a ajutat foarte mult să fim împreună, chiar dacă este mai greu, fiind mai mulţi, numai că și bucuriile sunt pe măsură. Cu cât te străduieşti mai mult şi cu cât lucrezi mai mult, cu atât şi bucuriile sunt mai mari. Şi îmi dau seama că, fără ei, n-aş fi avut cum să fac tot ceea ce fac acum.

– Ce contribuie cel mai mult la unitatea familiei?

– În primul rând, dragostea. Fiind o familie, automat ne iubim mai mult decât orice şi asta ne uneşte. Fiecare dintre noi este diferit și în felul acesta ne completăm. Probabil mulţi gândesc că, într-o familie cu mai mulți copii, toţi trebuie să semene, pentru că sunt fraţi. Or, nu-i aşa! Fratele meu mai mare termină acum Dreptul, eu sunt pe zona artistică, fetele sunt pe partea muzicală, adică fiecare are altă direcţie, nu e ca și cum: „A, familia voastră are neapărat trăsătura asta sau înclinaţia asta sau profesia asta pe care o urmează, ca să-i unească”, nu! Eu cred că ceea ce ne unește este dragostea dintre noi.

(…)

Interviu realizat de

Ioana Maxim

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/iunie 2021