Aflu zilele trecute că o operă de artă realizată de un artist digital pe nume Pak a fost vândută la prestigioasa casă de licitații Sothebyʼs cu 1.36 milioane de dolari. Opera se intitulează „Pixelul” și reprezintă, nici mai mult, nici mai puțin, decât un pătrățel gri pe un fond alb.

A-nnebunit lumea, maică!”, oftez eu, apoi simt cum mă cuprinde furia. O mie de gânduri mi se învolburează în cap: ce se putea face cu banii ăștia, câți săraci ar fi putut să trăiască din ei, câți bolnavi ar fi avut tratamentul asigurat și, poate, unii ar fi fost salvați de la moarte. Da, iată, vânzarea aceasta arată ultima treaptă de degradare la care ne-a dus consumerismul și snobismul, pragul cel mai de jos al dezumanizării, lipsa oricărei deschideri către frumos și sens, sau cel puțin către celălalt. Radiografia lumii contemporane, care arată fix așa: gri, în formă de (cap) pătrat. Și, brusc, mă opresc din tiradă. Totul căpătase o semnificație. Pak este un geniu, un adevărat vizionar. Pixelul lui este cu adevărat imaginea lumii noastre, noua celulă care ne pulsează în venă, noul nostru dumnezeu, dumnezeul digital. Noua noastră inimă ‒ gri, în formă de pătrat ‒ care bate digitalizat. Marginea doririlor noastre, Pixelul, cel la care ne zboară mintea în timpul rugăciunii noastre pixeladate. Cel ce ne umple existențele, cel ce ne hrănește neliniștea, cel ce nu ne lasă să dormim în timpul nopților, cel după care tânjim cu sete.

Câți dintre noi ar trece testul propus de Părintele Teofan de la Nera? „M-am testat şi ne-am testat cu cei mai apropiaţi ai mei, care sunt lucrurile pe care le facem din toată inima”, mărturisește Părintele. Răspunsul e tragic: „noi facem de multe ori, din toată inima, orice altceva numai rugăciune nu, şi ne dăruim cu toată inima uneia sau alteia dintre activităţile noastre zilnice, navigării pe internet, accesării a tot felul de site-uri, împrăştierilor”. Ne întoarcem, așadar, la atotputernicul și omniprezentul Pixel. Diagnosticul nu e greu de pus: „Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” Luca 12:34. Și unde e inima voastră, acolo este și Dumnezeul vostru.

Căci inima aceasta nu-i un organ oarecare. Spun Sfinții Părinți că e pragul către o altă lume, lumea duhovnicească. Mai spun că dincolo de inima de carne bate, tăcut, o altă inimă, iar această altă inimă are viața ei proprie. Dincolo de inima de carne sălășluiește „omul cel tainic al inimii” I Petru 3:4, cel ce însetează după Dumnezeu și se hrănește, ca-n poveste, doar cu cele cerești. Nimic din cele materiale nu-l satisface. El caută, neobosit, doar „Pâinea cea vie, care s-a pogorât din Cer” Ioan 6:51. Este o gură flămândă după Necreat. Iar dacă în această gură flămândă vom îndesa, știu eu, mâncare, bani, avere, lucruri pământești, ba chiar și lucruri virtuale ‒ bunăoară, Pixelul lui Pak ‒, omul nostru cel tainic va muri, încet-încet. De foame, de lipsuri, asfixiat de nelucrarea noastră.

Aici se ascunde o taină. Cu ce ne hrănim, aceea și suntem. Căci hrana este o împărtășire, o primire în trupul nostru a unor elemente exterioare nouă, pe care le asimilăm și devin, astfel, parte din noi, până în ultima fibră. Hristos ne spune lucrul acesta imediat după minunea înmulțirii pâinilor, când arată că sunt două feluri de mâncare cu care ne putem hrăni: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din Cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare” Ioan 6:26-27, 49-50. Și care este pâinea aceasta de care ne spune Hristos? „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din Cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” Ioan 6:51.

Cu alte cuvinte, mâncând Trupul lui Hristos, ne unim cu Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” Ioan 6:56. Firea noastră cea omenească și creată se unește, în Hristos, cu firea Lui cea dumnezeiască și necreată. Aceasta este mântuirea, și în afara ei nu poate exista o altă mântuire. Căci „nu poate trup și sânge să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, nici cele stricăcioase să moștenească cele nestricăcioase” I Corinteni 15:50. De aceea, încă din această viață, „trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” I Corinteni 15:53 . Și cum vom face aceasta, de vreme ce între cele create și cele necreate este o prăpastie de netrecut? Singura noastră punte este Hristos, în Care s-au unit creatul și necreatul. Împărtășindu-ne de Hristos, ne unim cu cele necreate în însuși trupul nostru.

Paștele nostru cel de toate zilele

Dar simpla împărtășire de Hristos nu ne mântuiește. Ne avertizează Apostolul: „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” I Corinteni 11:29-30. „Cu nevrednicie”, pe care mulți îl tâlcuiesc prost și de aceea nu se mai împărtășesc, se traduce, simplu, prin „nepocăință”. Spune Apostolul în continuare: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” I Corinteni 11:31. Iar pocăința este o taină ce se întinde dincolo de Taina Spovedaniei, în viața noastră de zi cu zi, în care, de ne vom cerceta stricăciunea din noi și o vom pune înaintea Domnului, față în față cu nestricăciunea Lui, Domnul o va tămădui, o va șterge, va lua de pe umerii noștri povara ei creată, îmbrăcându-ne în necreat. „Iar când acest stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” I Corinteni 15:55 .

Această unire cu cele necreate, în harul lui Dumnezeu, este adevărata noastră trecere de la moarte la viață, ieșirea din robia Egiptului și trecerea Mării Roșii. Acesta este Paștele nostru cel de toate zilele, nu doar din ziua Paștelui, pe care o trăim an de an cu fast exterior, dar cu aceeași moarte lăuntrică. „Adevărat, adevărat zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” Ioan 6:54. Acesta este „leacul nemuririi” care ni se oferă liturghie de liturghie ‒ nu gratuit, „căci ați fost cumpărați cu preț” I Corinteni 6:20, și nu cu orice fel de preț, ci cu preț de sânge. Sânge ni se cere și nouă, ca să luăm duh: mai multă nevoință, mai multă rugăciune, mai multă lepădare de „idolii neamurilor”, făcuți de „mâini omenești”, morți, asemenea celor „ce se încred în ei” cf. Psalmul 113:12,16. Mai puțină unire cu zeul Pixel și mai multă unire cu Dumnezeul Hristos. „Căci Hristos, Paştele nostru, S-a jertfit pentru noi. De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului” I Corinteni 5:8.

Hristos, Paştele nostru, Cel ce ne trece de la moarte la viață, stă la ușă și bate. Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să ne apropiem.

Anca Stanciu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Mai 2021