Suntem speriați că ne putem îmbolnăvi și căutăm încontinuu leacuri și tratamente. Prea puțin ne gândim că și sufletele noastre sunt bolnave, foarte bolnave. Din fericire, există leacuri din belșug, eficiente și sigure, pentru toată lumea: legătura continuă cu Hristos prin rugăciune și Sfintele Taine. Despre toate acestea ne va vorbi fostul fotbalist internațional Mihai Neșu. Drama lui a mișcat multe suflete. În primăvara anului 2011 s-a accidentat în timpul unui antrenament la echipa olandeză Utrecht, fracturându-și o vertebră cervicală. Cu toate că-și va petrece toată viața într-un scaun cu rotile, Mihai este mai liber sufletește decât mulți dintre noi, cei ce suntem sănătoși doar trupește. (R.T.)

– Domnule Mihai Neșu, luna aceasta se împlinesc zece ani de la accident. Vă rugăm să ne spuneți cum a fost viaţa dumneavoastră până în acel moment? Ce idealuri aveaţi? Cum era relaţia cu Dumnezeu?

– Viaţa mea înainte de accident a fost la fel ca viaţa majorităţii tinerilor. Aveam multe vise, îmi doream să câştig mulţi bani şi să pot să-mi cumpăr tot ce vreau. Cu Dumnezeu nu aveam nici o relaţie. Știam că există Dumnezeu, mai mi-aduceam aminte din când în când de El, chiar mi-era teamă să fac unele lucruri de frica lui Dumnezeu. Și, de multe ori, când aveam nevoie de ceva, mă rugam Lui să mă ajute. Dar cred că nu era o relaţie corectă şi sănătoasă.

După accident, am avut o perioadă în care nu puteam accepta noua situaţie şi asta m-a dus la deznădejde. Nu mai vedeam nimic bun în viața mea, nici în prezent şi nici în viitor. Atunci am început să caut ajutor la fel de fel de oameni, în fel de fel de locuri, dar am văzut că nimic nu se schimbă. Și atunci tot la Dumnezeu am apelat, aşa cum făceam înainte de accident, dar acum am apelat altfel, rugându‑L să mă facă să înţeleg ce-i cu viaţa asta, ce semnificație au asemenea evenimente, care e rostul lor şi cum putem trăi mai departe într-o situaţie ca a mea. Am căutat foarte mult, am avut foarte multe întrebări, am discutat cu prieteni, cu preoţi, cu călugări, am căutat răspunsuri pe la mai multe credinţe şi adunări… După vreo doi ani de căutări, am ajuns la concluzia că Ortodoxia este credinţa adevărată, care deţine reţeta corectă de însănătoşire a sufletului. Şi astfel, în anul 2013, în ziua de Ignat, am decis să mă botez ortodox, şi ca ortodox să mă lupt cu problema mea, să mă vindec cât de cât şi să pot accepta noua situaţie.

Pe parcurs, mi-am dat seama mai mult ce înseamnă ocrotirea lui Dumnezeu şi viaţa împreună cu Dumnezeu şi, în cele din urmă, ce este viaţa şi care-i scopul omului pe pământ.

– Aţi aflat răspunsuri la întrebările pe care le aveaţi?

– Da, în primul am aflat că Ortodoxia este credinţa adevărată, care nu s-a schimbat de atâtea veacuri, și în care, prin Iisus Hristos și prin Sfinții Apostoli, ni s-a transmis reţeta de vindecare a sufletului. Vindecarea aceasta, care se află doar în credinţa ortodoxă, se face prin Tainele Bisericii și prin relaţia cu un duhovnic, care poate să-i dea fiecărui suflet tratamentul potrivit.

După aceea, am început să am o oarecare activitate duhovnicească – încercam să mă spovedesc cât mai des, să mă împărtăşesc cât mai des, să fac şi Taina Sfântului Maslu, să merg la Liturghie cât mai des. La început nu am citit prea mult, iar ce citeam, nu înţelegeam, dar uşor, uşor, am înţeles că un astfel de accident, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate deveni o binecuvântare pentru scopul real al vieţii noastre pe pământ, şi anume mântuirea, bucuria veşnică, asemănarea cu Dumnezeu după har.

La început nu eram foarte conştiincios cu viaţa duhovnicească, dar prin 2014 am mai avut o problemă foarte mare de sănătate şi, după ce am fost internat vreo două săptămâni la Terapie Intensivă, în mine s-a aprins o dorinţă mai mare de-a mă apropia de Dumnezeu decât la accident, fiindcă am simţit atunci că sunt mai aproape de a muri într-un moment nepotrivit. Şi, după ce mi-am revenit din problema respectivă de sănătate, m-am hotărât să-mi schimb și mai mult viaţa şi să fiu mult mai conştiincios din punct de vedere duhovnicesc. De atunci, mă tot străduiesc să-mi îmbunătăţesc firea, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Simt că Dumnezeu are un plan minunat cu mine”

– Aţi spus că suferinţa poate fi o binecuvântare. Simţiţi pe propria piele acest lucru?

– Acum, după aproximativ şapte ani de când lucrurile s-au schimbat în mod minunat în viaţa mea şi o grămadă de oameni au ales să stea în jurul meu şi să mă ajute ‒ majoritatea fac parte şi din Fundaţia pe care am înființat-o în timpul perioadei mele de depresie ‒, toate lucrurile acestea m-au făcut să simt că Dumnezeu are un plan minunat cu mine. Prin accidentul meu şi prin activitatea de la Fundație, pot să le fiu de folos copiilor cu dizabilităţi ‒ și, când simţi că le eşti de folos celor din jur, primeşti o bucurie mare. Când ajută Dumnezeu şi mai fac progrese, când îi vezi cum lucrează, când îi vezi cum au ei mereu o stare de spirit aşa de bună, indiferent de problemele lor de sănătate – mult mai mari ca ale mele –, lucrul acesta îţi dă şi ţie o putere şi o nădejde, şi-I mulţumești lui Dumnezeu că te-a binecuvântat cu acest accident.

Chiar dacă în primii patru-cinci ani nu vedeam nimic bun în viitorul meu, nu mă vedeam făcând nimic de folos, acum sunt foarte fericit cu viaţa mea şi mi se pare că-i mai frumos decât înainte de accident. Viaţa mea, în aceste condiţii, este o mare binecuvântare. Dumnezeu mă iubeşte şi are grijă de mine, şi trebuie să fiu şi eu aşa cum mă vrea El.

– Aţi cunoscut oameni cu suferinţe mai mari decât a dumneavoastră?

– Da, mulţi. În primul rând, copiii de la Fundaţie, pe care-i întâlnesc zilnic, au suferinţe fizice mult mai mari decât mine, dar cred că sufleteşte ei sunt mai sănătoşi decât noi toţi. Sunt nişte îngeri în trupurile acestea ale lor mici şi bolnave, iar noi, prin faptul că-i ajutăm şi-i sprijinim, putem şi noi să ne mântuim.

Bineînţeles că în primii ani mi se părea că suferinţa mea este cea mai mare şi că nici unui om nu i se poate întâmpla ceva mai rău decât ce am trăit eu. Dar acum, în ultima perioadă, mărturisesc că nu am de ce să mă plâng. Și văd în jurul meu oameni care sunt sănătoşi, poate, din punct de vedere fizic, dar sunt foarte nefericiţi din punct de vedere sufletesc. Și e greu să-i îmbărbătezi, nu prea reuşeşti, nimic nu ajută, și atunci îţi dai seama că între deznădejde şi nădejde este un fel de prăpastie pe care singur nu poţi s-o treci. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu poţi să ieși din prăpăstie. Când mă gândesc cât de negativ eram în primii ani de la accident şi ce binecuvântare de la Dumnezeu trăiesc eu acum, îmi dau seama că nu prin puterea mea am reuşit să-mi schimb starea de spirit, ci Dumnezeu a făcut totul, prin puterea Lui.

– Care credeţi că sunt cele mai mari nenorociri pe care le poate avea cineva în viaţă?

– Cred că cea mai mare nenorocire e lipsa unei relaţii a omului cu Dumnezeu, lipsa dorinței de a parcurge viaţa alături de Dumnezeu şi de a-I cere mereu ajutorul. Am observat și pe pielea mea că viaţa alături de Dumnezeu, cerându-I mereu sfat, prin rugăciune sau prin relaţia cu duhovnicul, sau prin discuțiile cu Părinţii sfinţi, când mai ajung pe la o mănăstire, această relaţie cu Dumnezeu şi strădania noastră de a-I face pe plac lui Dumnezeu şi de a ne îmbunătăţi viața, de a reuși să fim mereu mai buni, chiar dacă e greu, este cel mai bun lucru din viața unui om. Lipsa dorinţei de a fi mai bun şi de a avea o relaţie cu Dumnezeu eu cred că-i cea mai mare nenorocire.

Am un mare regret, că până la treizeci de ani nu m-a interesat mai deloc să caut ce înseamnă Dumnezeu şi ce scop are viaţa noastră. Şi aş dori ca cei ce citesc interviul acesta să mă ia drept exemplu negativ pentru prima parte a vieţii mele şi să vadă că în orice situaţie, chiar şi în situaţii atât de rele ca a mea, Dumnezeu poate să schimbe viaţa unui om în bine.

– Ne-aţi mărturisit că vă spovediţi şi vă împărtăşiţi des. Ne puteţi spune de ce faceţi acest lucru şi care sunt roadele de care v-ați bucurat?

– Mi-am dat seama că deasa Spovedanie şi deasa Împărtășanie mă ajută să-mi micşorez anumite deprinderi rele, anumite păcate pe care eu le tot repetam şi n-aveam puterea să mi le schimb prin propriile forțe şi atunci, spovedindu-le des şi împărtăşindu-mă, puterea lor s-a mai uşurat şi reuşeam din când în când să le evit. Dar bineînţeles că o perioadă de deasă spovedanie şi împărtăşanie nu ne face dintr-odată sfinţi, fiindcă parcursul acesta spre îmbunătăţire duhovnicească şi spre sfinţenie durează toată viaţa. Avem atâtea exemple de sfinţi care s-au luptat până în ultima clipă cu patimile. Pe mine mă ajută foarte mult acest lucru şi mă bucur că Părintele meu duhovnic are posibilitatea să mă spovedească atât de des şi îmi dă şi binecuvântare să mă împărtăşesc.

– Ce le-aţi spune despre bucuria întâlnirii cu Domnul în Taina Sfintei Împărtășanii celor care nu se împărtăşesc des, pentru a-i convinge?

– Păi, să convingi un om e greu. Nici Dumnezeu nu convinge oamenii. Numai le arată ce-i bine, după care trebuie să se convingă ei singuri, ca să nu fie obligaţi de nimeni să facă nimic. Ceea ce pot să le spun este că după Sfânta Împărtășanie omul se simte liber, nu mai are ‒ sau ar trebui să nu mai aibă ‒ nici o nelinişte, nici o frustrare, nici o frică, fiindcă atunci el este nou, din punct de vedere sufletesc i s-au şters toate păcatele. Practic, când te spovedeşti și te împărtăşeşti, începi viaţa de la capăt, curat, şi Îl ai în tine pe Hristos, Care este ca un medicament în trupul tău şi în sufletul tău, care curăţă tot ce nu era cum trebuie.

Din punctul meu de vedere, merită. E ca şi cum am fi bolnavi, am avea o răceală şi nu vrem să ne luăm medicamente, ca să ne vindecăm – fac o paralelă, poate nu cea mai potrivită, dar, având în vedere că Sfânta Împărtășanie are şi rol de medicament pentru suflet, poate în felul acesta mă fac mai bine înțeles.

Ce rost are să te tot plângi atâta?”

– Ne-aţi spus că în primul an v-a fost foarte greu să duceți această luptă şi au fost Părinţi care v-au ajutat să înţelegeţi rostul suferinţei. Care au fost cele mai importante sfaturi care v-au dat putere?

– La prima mea vizită în Athos, când eram într‑o perioadă destul de neliniştită a vieţii mele, un Părinte sfânt mi-a zis patru lucruri pe care atunci nu aveam capacitatea să le înţeleg, dar pe parcurs am început să mă lupt, să le pun în practică. Și am observat că, atunci când reuşesc, îmi dau o bucurie mare şi o linişte și o libertate din toate punctele de vedere. Aceste sfaturi sunt: să am tot timpul răbdare, să-L am tot timpul cel mai bun prieten pe Hristos, să am duhovnic şi să ascult de el. După aceea am primit și alte sfaturi. A mai fost unul care a avut efect miraculos asupra mea, tot în perioada în care eram foarte neliniştit şi mă plângeam foarte mult de situaţia mea, şi atunci Părintele mi-a zis ‒ nu dur, cu drag, dar aşa, mai serios: „Ce rost are să te tot plângi atâta? Ce-ai de câştigat?”. La prima vedere, sunt nişte cuvinte banale, dar pentru sufletul meu au avut o putere miraculoasă, pentru că, după ce am plecat atunci din Sfântul Munte, nu prea am mai simţit nevoia să mă plâng. Parcă mi-a curăţat această rea deprindere de a face o tragedie din situaţia mea, plângându-mi de milă tot timpul. Am primit multe sfaturi, dar acestea au fost pentru mine temelia pentru tot ce a urmat.

– Din experienţa dumneavoastră de viaţă, după atâţia ani de suferinţă, ce sfaturi le-aţi da celor care se plâng de greutăţile care-i apasă?

– Într-un fel, îi înţeleg, pentru că şi eu mă plângeam, dar sfatul e acelaşi pe care l-am primit şi eu: să aibă răbdare, să-L aibă cel mai bun prieten pe Hristos, să aibă duhovnic şi să asculte de el. Dar e foarte greu să îndeplinim aceste patru sfaturi. Şi mie mi-e foarte greu, dar mă străduiesc şi, atunci când reuşesc, simt o mare bucurie, aşa cum am zis, simt o libertate maximă, ca şi cum nu m-ar mai ţine nimic. Chiar dacă-s ţintuit într-un scaun cu rotile şi corpul meu nu poate să se mişte, mi se pare că sunt liber de orice problemă.

Cred că acestea sunt nişte sfaturi pe care merită să ne străduim să le punem în practică în orice situaţie, dar în special atunci când suntem deznădăjduiți. Fiindcă viaţa aşa e ea, cu bucurie și cu tristeţe, și atunci trebuie să avem un sprijin, iar sprijinul este Hristos, Cel ce ne ajută să trecem peste momentele grele, să vedem lumina în orice întuneric, să avem răbdare şi să mergem mai departe.

– Dacă vorbim despre starea dumneavoastră de sănătate, cum a evoluat? În ce stadiu eraţi după accident şi în ce stadiu sunteţi acum?

– Imediat după accident am avut incapacitate respiratorie, respiram doar prin aparate şi nu mişcam nimic, numai capul, iar acum, după zece ani, respir singur – ceea ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit cam la două, trei săptămâni după accident; mişc mâna dreaptă binişor, pot să conduc scaunul electric cu ea; pot să mănânc singur acum, de ceva timp, cu mâna dreaptă şi pot să mişc un pic şi mâna stângă, dar nu prea pot să fac lucruri importante cu ea, numai pot să o mişc. Cam asta-i! În rest, mă bucur că sunt ferit de răni, de escare, de infecţii urinare şi de alte lucruri care pot apărea în situaţia mea, fiindcă în primii ani am avut şi astfel de probleme, iar acum, dacă nu le am şi pot să-mi fac activităţile mele zilnice, pentru mine este o mare bucurie.

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

 

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Mai 2021