Am început să cred în Dumnezeu acum un an. Până atunci nu puteam crede, deoarece nu aveam dovezi suficiente, iar cele puține nu erau limpezi, nu erau clare, nu erau incontestabile. De exemplu, când am scăpat teafăr și nevătămat dintr-un accident de mașină ‒ acum vreo 10 ani ‒ și am avut trei plăgi în zona feței, la milimetri distanță de centri mortali, nu am fost convins să încep să cred în Dumnezeu, căci a doua zi, tanti la care stăteam în chirie m-a aruncat pe drumuri. M-am așezat pe o țeavă de apă caldă ‒ pentru că era frig ‒ în spatele blocului și m-am gândit la asta. Nu se poate să existe Dumnezeu când până și mamele sunt lipsite de orice gingășie!”, mi-am zis. Pe urmă, țin minte, un bețiv din fața blocului ‒ dădeam târcoale, neștiind încotro s-o apuc ‒ m-a invitat alături de el și mi-a dat să beau din berea care-l ajuta să-și expulzeze piatra de la rinichi și m-a servit cu țigarete. Hei, mi-am zis, până la urmă s-ar putea ca Dumnezeu să existe, din moment ce ultimii bețivi și golani de la scară sunt mai de gașcă decât o mamă!”. Mai târziu în acea zi m-a sunat femeia pe care o iubeam și mi-a dat papucii. Faptul ce m-a determinat să reconsider existența Bunului Dumnezeu din Ceruri nu a fost despărțirea în sine ‒ , de, cui i-ar trebui un individ cu fața bandajată, care bea bere la pet cu un străin și cu pietrele lui? Doar că iubirea vieții mele nici măcar nu a vrut să mă vadă, să vadă dacă sunt teafăr.  

În fine, anii au trecut şi pot să zic, cu mâna pe inimă, sau pe locul unde ea ar trebui să bată, că, deși cu mici pauze nu am crezut în Milostivul Dumnezeu, am continuat să mă rog cu ardoare. Și era interesant. E interesant să te rogi la Dumnezeu când nu crezi, căci împuști doi iepuri deodată: în primul rând, îți păstrezi necredința. Și în al doilea, în caz că totuși există, tu te rogi. Orișicât, după cum e lesne de închipuit, majoritatea rugăciunilor necredinciosului sunt sintetizate superb în următoarea rugă: Doamne, dacă exiști, ajută-mă să cred în Tine! Ajută necredinței mele!”.  

Pot să zic, în concluzie, că am fost un ateu foarte activ. Și loial. Pentru că a fi ateu nu înseamnă a fi fără de Dumnezeu, ci Dumnezeu a fi fără de tine. Mă duceam și la Sfânta Biserică, însă doar atunci când nu era nimeni; îmi amintesc că mă furișam și mă ascundeam după o coloană, doar ca să stau acolo și să mă rog la Dumnezeu, să mă ajute să-mi păstrez măcar acestă formă activă de necredință. Pentru că e ușor să nu crezi la modul pasiv și să te scalzi în trândăvie și în ignoranță. Dar a te lupta să nu crezi implică o trudă continuă, vigilență chiar, și a te dedica îndeobște. Asta pentru a avea măcar o necredință fondată, pe care să o poți păstra dacă ar fi amenințată, exact cum credincioșii își apără credința lor adânc fundamentată. Logic, nu-i așa?  

Mă uit astăzi la semeni și nu-mi vine să cred. Nici măcar necredința nu mai e cea fost… Colegii mei muritori nici măcar nu-și dau silința să-și apere ignoranța. O necredință bazată pe ignoranță și lene și lipsă de bravie este, dacă nu imorală, nevirtuoasă în mod cert.  

Anii au tecut și îmi era tot mai greu să nu cred. Dovezile erau tot mai multe ‒ până și oamenii științei, mă refer la cei mai importanți, au ajuns să recunoască, pe rând, căși depun armele, urcă milităria la loc în pod, că nu mai au nici o putere, nici o ecuație, nici o explicație, nici un argument, și că au ajuns la capătul matematicii. Maimarii fizicieni ai cuantelor, și ei erau fermi convinși că o lume alcătuită din pixeli cu posibilități infinite nu era din satul vecin. Mai mult, adevăratul tătic al taxonomiei și clasificării speciilor, suedezul adormit Carl Linné, nu numai că scria negru pe gălbui în cărțile sale (Species Plantarum și Systema Naturae 1753) că toate animalele și plantele ‒ și chiar el însuși ‒ fuseseră creați de Bunul Dumnezeu, dar chiar avusese inspirația să citeze din Psaltire într-o carte de biologie.  

Acum aproximativ un an, după cum vă povesteam, am ajuns disperat pe treptele unei Sfinte Biserici, m-am târât până la ușă și am intrat. Era duminică. Se desfășura Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Biserica era arhiplină, n-am putut să avansez mai mult de pridvor. Stăteam acolo ca sardinele și, când am auzit Părintele glăsuind, am izbucnit în hohote de plâns. Era singurul preot în care aveam încredere, pentru că, în urmă cu cinci ani, datorită unui concurs de împrejurări (amoros) din care ieșisem câștigător, mă spovedisem la dânsul și chiar mă trimisese să mă împărtășesc, fără nici un canon. Deși am căzut cumplit încă cinci ani, îmi pusese palma în cap și simțisem Sfântul Duh, ca niște valuri de mângâiere în tot corpul, până spre creștet. Era foarte bătrân, ne văzusem de câteva ori în urmă cu atâția ani, și totuși nădăjduiam că e singura și ultima mea șansă să scap de ceva foarte urât, care se zbătea în mine și în jurul meu.  

După slujbă am stat la miruit, apoi m-am dus la ușa altarului înaintea altora, să văd dacă mai rămâne, căci îmi era frică că are să plece, iar eu voi fi nevoit să înfrunt singur nesimțita noapte ce mă aștepta la capătul zilei. Dar iată că iese supărat și mă ia la ture: Ce faci, domʼle, te bagi în față? Stai la rând!”.  

M-am așezat la rând liniștit. Apoi vreo treizeci de muritori încăpățânați s-au culcat la mochetă brusc. I-am imitat. Părintele a început să recite o serie de rugăciuni, și iarăși am udat mocheta, corpul mi se zdruncina și, oricât aș fi încercat, nu puteam să nu mă fac de râs. Uitați-vă la el, parcă îi auzeam, ditamai omuʼ! Nu a vrut cu binele, l-a adus urâtul la popă!”.  

Aparent, am fost lăsat ultimul. Am așteptat vreo două ore. Mai plângând, mai suspinând, mai oftând. Apoi îmi aud numele. Mă ridic drepți, în stare de șoc. Un tip cu ochelari și băiatul lui de mână se duce la ușa altarului. Răsuflu ușurat. Era doar un tiz…  

Dacă nu mă înșel, tipul se plângea de nevastă-sa, că nu se mai înțelege cu ea. Același scenariu. Oricum, s-au perindat mulți, cu tot soiul de probleme. De la foarte mici la foarte mari. Toți plecau de sub patrafir fericiți, mulțumiți, optimiști. De parcă avea acolo un dispozitiv care ștergea memoria, iar oamenii uitau de griji, de supărări, de probleme. Pac! Tizul meu, brusc, își dă seama că, până la urmă, are o soție de gașcă, doar că el e prea egocentrat.  

A venit unul la un moment dat și Părintele i-a adus ceva de mâncare. Vreau ceva dulce!”, a cârtit el. Apoi bătrânul se întoarce tăcut în altar și, după ceva vreme, revine cu doi pumni de bomboane. Era ca la Urgențe. Urgențe duhovnicești. Îi rezolva pe toți. Altul cerșea o mașină de spălat. Credeam că visez.  

 N-aveți o mașină de spălat? mă întreabă.  

Dau din cap buimac. O cucoană aude și zice că are ea, dar n-are cine s-o ducă. Îl întreabă pe Părinte: Știți pe cineva care… Da, sunați mâine! Următorul!”. Priveam uluit.  

Apoi mă strigă din nou. Îmi ridic capul ca o căprioară care aude foșnete prin frunziș. Scuze, îmi zice tizul meu, v-am luat-o înainte. Mă cheamă la fel…”.  

Am plecat de acolo fericit, mulțumit, optimist. Eram sigur că e o minune. Că nu avea cum sămi țină minte numele.  

 Iertați-mă că v-am bruscat la început! îmi zice blând.  

Era prea demult, ne văzusem de prea puține ori, era mult prea bătrân! Am mers și am chibzuit la asta. L-am mai vizitat de câteva ori, nu mi-a mai dat voie să mă împărtășesc, și totuși a știut cam tot ce gândesc și ce ascund. Îmi era tot mai clar că e clarvăzător. O pățiseră mulți, îl considerau Sfânt. Ceea ce era o minune. Oare aveam ceea ce se chema noroc? Dar, tot rugându-mă seara și dimineața, mi-am dat seama că marea minune nu consta în faptul că era sau nu clarvăzător. Marea minune era în cum se descurca la urgențele duhovnicești, ore în șir, cu tot felul de nebuni. Ba venea o babă care îl obliga să se roage pentru putoarea de nepoțel să ia examenul neînvățând, ba venea vreo divă care făcuse Italia mulți ani și ajunsese în pragul disperării, ba venea câte unul cu mari înrâuriri demonice, care înjura în biserică, ba le băga alimente și bani prin traiste și buzunare, ba chiar odată am văzut acolo un om disperat, care țipa că e singur și că vrea și el o soție șiun loc de muncă, că e foarte bolnav, și striga spre icoane, că de ce nu-l ajută Maica Domnului să fie sănătos și să aibă și el o familie. Iar bătrânul chirurg duhovnicesc îl privea blând și cu dragoste, iar ochii lui ardeau de lumină.  

Am urmărit apoi viața Părintelui Arsenie Boca, despre care nu știam aproape nimic, (doar că era alb-negru și era pe brelocuri și magneți de frigider), cu deamănuntul și l-am iubit instantaneu, așa că m-am rugat mult lui, să mă ajute măcar să apuc să mă mai împărtășesc odată. În câteva luni m-am lăsat de fumat (după vreo 15 ani), de băut (beam de la 8 ani, eram beat cam zilnic), de înjurat (eram buruienos), de mințit, de orice formă (cu fapta) a desfrânării (eram spurcat cumplit din tinerețe de toți dracii cărnii) și am început să țin post și să mă lupt cu sevrajul, cu amintirile, cu poftele, cu obișnuințele, zi după zi după zi după zi. Nu pot să zic că a fost foarte greu. De fapt, a fost chiar ușor. 

Încă nu am primit dezlegare să mă împărtășesc. Vă scriu această mică povestioară cât mai sincer pot și, mai presus de a fi mărturie, este o chibzuială. Căci, dând în urmă foile de aventuri prin care am plimbat sadic acest suflet, am ajuns la concluzia următoare: Credința nu ia naștere din multele dovezi, limpezi, clare și incontestabile. Mama preascumpei Credințe nu e Dovada, cum tatăl ei nu este Minunea. Mama adevărată este, poate, Jertfa, iar tatăl de sânge ‒ cine altul decât Truda. Să crezi în Dumnezeu nu e o chestiune de efort mental sau de pasivitate. No să ajungi niciodată singur la concluzia că Dumnezeu există, oricât de inteligent ai fi. Cum niciodată n-o să te curentezi la mașina de spălat și o să începi să crezi.  

Ortodoxia este o chestiune de elevație a minții și de finețe a simțirii. Ortodoxia este, îndeosebi, lucru de delicatețe a firii. Credința cere mai întâi un act de curaj, de bravie. Iar, mai apoi, cere muncă. A crede în Dumnezeu, iarăși, nu-ți ajută la nimic, dacă nu trăiești conform acestei credințe. Căci un om care crede în Dumnezeu se comportă ca atare, iar oamenii din juru-i se vor mira și vor vedea un om cu adevărat liber. Plăcut este Domnului bărbatul care merge dezrobit de patimi, iar lumea se va teme de el.  

Cred că, și este părerea mea umilă, credința se dă celor ce o doresc mai presus de orice.  

 *** 

 Este fascinant faptul că a crede nu stă doar în a crede. Cu credinţa nu se sfârşeşte credința. Nu este un act consumat. Ci abia începe. Am crezut tot timpul că a crede este sfârșitul drumului. Dar minunat lucru și grozav constat că este, de fapt, doar începutul, căci omului nu i se cere decât buna voință și nădejdea; iar credința sa va să fie desăvârșită de Cel întru Care se crede și întru Care se nădăjduiește și întru Care credința noastră își găsește cuib. 

 Cosmin Cârciova 

Miercurea Ciuc 

Premiul I la concursul de  

eseuri al lunii mai 2020 

Foto: Dușan Hadnadjev

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa/ Aprilie 2021

APRILIE 2021