Părintele Dan Damaschin de la biserica Maternității „Cuza Vodă” din Iași 

Este capabil să mute şi munţii din loc cȃnd este vorba de ajutorarea fraţilor noştri greu ȋncercaţi, pe lângă care trecem de multe ori nepăsători, pentru că Părintele Dan Damaschin cunoaște, din proprie experienţă, că dragostea pentru aproapele se vădeşte nu din vorbe, ci din fapte. Încă de la ȋnceputurile slujirii sale şi-a dorit să aline durerea celor aflaţi ȋn nevoi, iar Dumnezeu l-a ajutat ca, pȃnă ȋn prezent, să ridice zeci de case şi să sprijine material mii de familii sărace ȋn fiecare lună. Cum reuşeşte astfel de minuni? Răspunsul Părintelui Dan Damaschin ne va face să fim mai cu luareaminte la milostenie. Căci, așa cum spunea Sfȃntul Ioan Gură de Aur, una dintre cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi”. (R.T.) 

 

– Părinte Dan Damaschin, lumea vă cunoaște din proiectele de caritate pe care le derulați de ani de zileVă rugăm să vă întoarcețîn timp și să vă amintiți cum s-a născut această dorință a sfinției voastre de a-i ajuta pe cei aflațîn nevoi.  

– Dorința de a-i ajuta pe cei aflați în nevoi în această viață nu este una care să fi apărut la un moment zero. Este una care crește odată cu creșterea noastră pe o anumită cale în relația cu Dumnezeu și care capătă contur, aș spune, pe măsură ce te dedici și te jertfești mai mult pentru durerile celorlalți.  

Să mă întorc în timp? Au trecut, iată, 24 de ani de preoție. Nu mi-a fost ușor în primele zile de pastorație în mediul rural, în sate sărăcăcioase, cu oameni copleșiți de lipsuri. Nu mi-a fost ușor și am zis repede atunci că nu poți propovădui cuvântul lui Dumnezeu unui om care efectiv flămânzește sau tremură de frig decât dacă, mai întâi de toate, nu încerci să-i iei povara pe care o are. Și, pentru că eram absolvent de studii medicale la bază, din primele zile în care am ajuns în comunitate ca preot, deși eram un copil pe atunci – 22 de ani neîmpliniți –, i-am propus primarului din acea vreme să avem în comunitate un punct farmaceutic, deși naveam asemenea competență, ca absolvent de liceu sanitar cu specializare de asistent medical. Îcele din urmă, în accept cu primăria, am deschis în casa parohială un punct farmaceutic și medical de urgență, unde oamenii îndurerați, cu boli, cu necazuri, veneau la ușa preotului paroh, la miez de noapte, șîmi solicitau ajutorul pentru a le oferi un medicament sau a le administra o injecție, pe care nimeni altcineva nu putea să o facă în zonă 

Acesta a fost începutul. Însă, din momentul în care a luat foc prima casă a unui enoriaș al meu, de-atunci n-am putut sta indiferent la necazurile celor din jur. Așa că, în acei primi ani de preoție, am tras cât am putut de mult de autorități, de oameni, și pentru a schimba mentalitatea aceasta în care cei săraci și oropsiți erau așa pentru că alții ar fi responsabili de starea lor, iar statul e obligat să se implice. Am lucrat la această idee zi și noapte, vrând să arăt că nu statul, ci noi avem responsabilitatea să ajutăm, astfel încât, în foarte scurt timp, în biserica noastră nu mai erau doar oameni care să vândă lumânări sau dascăli la stranăci erau copii care veneau cu drag la bisericăștiind că biserica este casa lor, unde găseau, pe lângă o rugăciune pe care cu siguranță ei o înțelegeau mult mai bine decât noi, adulții, găseau și ceva de mâncare și un loc în care uitau de dureri. Organizam și excursii, activități recreative, ca să mai uite de necazuri.  

Întâmplarea ‒ sau lucrarea lui Dumnezeu ‒ face ca una din cele mai greu încercate familii de atunci, cu un tată alcoolic, cu vreo șapte copii, să ajungă acum cel mai mare sprijin pentru comunitate. Ani de zile acei copii, crescând pe lângă bisericăavând posibilitatea dea pleca să lucreze în afara țăriiau devenit, la rândul lor, oameni de bază ai comunității, pentru că, prin afacerile pe care și le-au deschis, peste ani, efectiv susțin biserica locală și o bună parte din activitățile economice ale satului unde am fost preot în primii ani ‒ în Podolenii de Sus, comuna Cozmești, județul Iași. Ceva mai târziu mam mutat la Cozia, un loc foarte frumos, dar tot cu oameni încercațcu multe lipsuri. Și acolo m-am gândit cădoar aducând copiii aproape de biserică, alături de viața liturgică în mod real, voi putea să am cu adevărat un sens al misiunii mele, fapt pentru care m-am luptat ‒ la propriu! ‒ cu multe cutume, cu multe rânduieli tradiționale”Șîn acest fel s-a umplut biserica de copii, iar casa parohială a devenit un adevărat cămin culturalȘcoala ‒ un atelier permanent de lucru cu revista parohiei, cu serbările parohiei, spre disperarea unor profesori, dar care au înțeles, în cele din urmă, că aveau nevoie de copii puși pe un făgaș bun 

Sunt deja 16 ani de când am părăsit această comunitate ruralăși acum sunt bucuros că atât biserica de acolo, cât șcentrul social pe care l-am înălțat de la zero sunt pline de tineri ‒ tineri care nu sunt alții decât copiii cu care, la vremea respectivăîmi cheltuiam tot timpul pe care un om al Bisericii îl poate avea la dispoziție în afara slujbelor. Știu că, atunci când am plecat din parohie, am plecat cu gândul că voi merge undeva unde voi avea mai mult timp pentru familia mea, pentru copiii meiMam gândit că, venind la Iași, la biserica maternității „Cuza Vodă” și având un program fix de spital,  atunci, în mod normal, după ce sună ceasul, nu voi mai putea fi reținut de altă chestiune. Însă de ceea ce ți-e frică nu scapi și, în mod serios, venind în Iașși rămas fără copiii din sate, cu care îmi trăiam viața așa frumos, liturgic, am regăsit aici, îmamele care stăteau zilnic la ușa bisericii, acel izvor de har, de unde, puțin câte puțin implicându-te, simți efectiv că te adapi cu sete, și te revigorează 

Au venit mame la ușa bisericii, au cerut ori scutece, ori lapte praf, așa că, din biserică, am plecat la casele lor. Acolo am găsit fie o casă dărăpănată, fie mulți copii flămânziși ne-am întors apoi cu saci de haine, cu portbagaje de alimente; pentru că acea casă se prăbușea, am venit cu materiale, cu oameni, și așa am ajuns ca, după cincisprezece ani de drumuri, după cincisprezece ani de discuții lungi și de îmbrățișări și de asumare a greutății fiecărei mame, să avem în jurul nostru peste 8.500 de copii și vreo 1.500 de mame, în bună parte singure. Avem, dacă mă gândesc bine acum, o sută una locuințe ridicate de la zero, cu tot cu Centrul Veronica” – dacă Centrul Veronica, cu 31 de cabinete medicale, poate fi numit locuință ‒, dintre care, în clipa de față, sunt două internate, patru centre maternale, această clinică medicală pe care vrem s-o vedem finalizatășmulte altelePe lângă acestea, avem și miile de copii care s-au născut, deși mamele sau familia lor nu doreau să se nască ‒ să-i ajute Dumnezeu pe fiecare, după al lor nume.   

„Nu voi accepta să se mai repete o asemenea tragedie”  

 Care este rostul Centrului pentru mame Veronica 

– Să ne gândim că, zilnic, din numărul de nașteri din județul Iași, treizeci de copii se nasc numai la noi în maternitate, iar din acele treizeci de mame, vă imaginați că, undeva, un procentaj de 25% sunt cazuri sociale. Și toate aceste mame, pentru că nu au o soluție la problemele materiale, apelează la capela maternității, unde eu și armata de voluntari le stăm la dispoziție. Avem armată de oameni, avem o escadrilă de mașini care pleacă cu mama, cu alimentul, cu lemnul, cu scutecelul, cu copilul bolnav dintr-o parte în alta a județului Iaș‒ și chiar dintr-o parte în alta a Moldovei, căci sunt mame care vin aici de peste tot, Iașul fiind singurul centru medical mai serios din Moldova. O mamă bolnavă din Galați tot la Iași ajunge. Și aceste mame, cum spuneam, odată ajunse acasă, după ce le rezolvăm problemele primare cu care se confruntă, vor veni la Iași pentru controale, pentru analize, cu copilașii bolnăviori, și noi, pe lângă grijile acestea materiale pe care mama le are, trebuie să facem față și altor provocări, deloc simple, cum sunt problemele de sănătate. Am bătut la ușa multor medici, multor cabinete medicale de analize, investigații, și ne-am propus ca, într-o bună zi, să avem un loc al nostru, unde mama să nu mai fie lăsată pe hol să aștepte până când pacientul, care și-a plătit consultația cu banii săi, va elibera cabinetul. Sau până când Casa de asigurări va reuși să-i plătească o investigație mai complexă, cum este RMN-ul sau CT-ul, cu care, vremnu vrem, ne intersectăm când avem anumite probleme de sănătate.  

Iar dacă vorbim într-un mediu creștin autentic, ce te faci cu mamele care vin la Iașși află că sunt gravide, iar cabinetele cele mai bine plasate, până la maternitate, le îndrumă spre avort, unde, cu puțin efort financiar, „problema se rezolvă”. Atunci, am dorit să avem un loc unde mama să fie respectată și, cam de doi ani, avem un cabinet ginecologic, unde orice mamă neasigurată sau fără bani poate veni la orice oră și beneficia de toată atenția necesară șîngrijirea specializată: investigații lunare și tot ceea ce este nevoie pentru ca mama să se simtă bine pe timpul sarcinii.  

De curând, am dat drumul și unui cabinet de chimioterapie, pentru că sunt foarte mulți copii bolnavi care se nasc la noi în maternitate. Dacă părinții au bani și-și permit tratamente de recuperare în clinici private, bun! Dacă nu, copilul acela e sortit să rămână cu mari sechele sau să moară cât mai repede, pentru că părinții nu-și permit tratamentele. În decembrie anul trecut am întâlnit o mamă bolnavă de cancer, cu cinci copii, care, pentru că nu a avut bani și nu a avut cine să o țină de mânuță și să o ducă pe la medici la vremea când se mai putea face ceva pentru a o salva, a murit efectiv din cauza indiferenței noastre, aș putea spune eu, a tuturor, lăsând pe drumuri cinci copii mult prea devreme. Și, chiar dacă între timp am reușit să rezolvăm toate problemele copiilor ‒ am pus repede mâna să le facem o casă; am căutat un asistent maternal, o femeie pe care o plătim ca să stea cu copiii în casăcare trebuie să le țină loc și de tată, și de mamă, pentru că tatăldin păcate, se pricepe mai mult la animale decât la copii ‒, am zis că nu voi mai accepta vreodată ca, cel puțin în Iași, aici, unde mă mândresc cu aceste mame, să se mai repete o asemenea tragedie 

Așa am luat decizia să înființăm un centru medico-social, unde mama să fie tratată cu respect, pentru că este o mamăeroină și, pe lângă investigații medicale de specialitate, să primească și o masă caldă în cantina socială, pentru că mamele vin de pe drum, obosite, epuizate, șsunt lăsate să rabde de foame o zi întreagă prin spitale, până ce eventual vom găsi spații de cazare peste noapte, sau, dacă se pune problema, să plătim asigurări, ca să nu se mai repete o astfel de tragedie. Din mila lui Dumnezeu, am găsit oameni cu suflet mare, care ne-au dat sprijin imediat în durerea și necazul nostru; alți oameni au văzut, în durerea și necazul lor, șansa de a redeveni oameni, și astfel am intrat în posesia unui spațiu care va găzdui această instituție medico-socială, pe care urmează să o amenajăîn lunile următoare și să o autorizăm, astfel încât, cel târziu din toamnă, să le oferim mamelor această modalitate de a-șîntreține sănătatea, așa cum se cade pentru astfel de persoane.   

O zi de lucru aproape normală  

– Câți copii beneficiază anual de ajutorul Asociației „Glasul Vieții”?  

– În momentul de față, proiectele noastre cele mai ample sunt „Grăuntele de muștar”, care se derulează în septembrie, când îmbrăcăm copiii pentru școală; „Grăuntele de iubire”, de Crăciun, când îmbrăcăm copiii pentru Crăciun și sezonul de iarnă; și „Grăuntele de Lumină” de Paște, când copiii primesc haine șîncălțăminte pentru sezonul cald și pentru sărbătorile pascale. La ultima campanie de Crăciun au fost îmbrăcațîn biserica noastră șprin Asociația „Glasul Vieții”, care contabilizează aceste eforturi, 8.462 de copii ‒ copii care, în afară de aceste pachete punctuale, pentru școală, Crăciun și Paște, sunt susținuți de noi permanent. Mamele lor vin cel puțin o dată pe lună în bisericuța noastră, vinerea, pentru a lua cele trebuincioase, în sensul că cei mici primesc scutecele și lapte praf, iar cei mari, alimente și, sigur, sprijin pentru a-și putea susține familia ‒ plata facturilor și alte cheltuieli.  

În tot acest timp, oamenii noștri din biserică, voluntarii și puținii angajați pe care-i avem la asociație nu fac altceva decât să ducă tot ceea ce adunăîn biserică: lemne, alimente și haine către aceste familii. Da, în clipa de față, 8.462 de copii primesc ajutor și probabil că, la o medie de șase copii pe familie, undeva la 1.500 de mame sunt sprijinite pentru a-și crește copiii. Ce-i cu acești copii? Sunt copii care au, în medie, șase-șapte frați acasă, sunt copii care provin din familii monoparentale, în sensul că fie unul din părinți este decedat, fie amândoi, și stau cu bunicii; fie un părinte este plecat în afara țării și nu s-a mai întors, sau amândoi, și rămân în grija vecinilor sau bunicilor; fie familia lor trece prin drame mari, cum ar fi cazul copiilor Veronicăi, cu un cancer sau o altfel de mare încercare, știu eule-a luat foc casa… Și atunci, concentrăm resursele noastre către aceste familii. Frumos este că aceste familii ajutate în momente grele nu-și mai pun problema de avortastfel încât orice efort al nostru este binecuvântat de Dumnezeu și ne bucurăacum de acești copii și noi, și familiile lor 

– Suntețtot timpul pe drumuri, împărțiți haine, alimente... Cum decurge o zi din viața sfinției voastre?  

– O zi din viața mea și a bisericii Maternității Cuza Vodă și a Asociației „Glasul Vieții” începe undeva la șase fără ceva, dimineața, când plecăm spre biserică. La 7 este Sfânta Liturghie, pe care o săvârșim zilnic, eșîncă doi-trei preoți, ucenici de-ai mei, care au crescut pe lângă noi. Un preot slujește Liturghia, ceilalți doi-trei îi pomenesc pe donatorii care ne sprijină în această activitate – și nu sunt puțini! Apoi, în jurul orei opt șjumătateîncepem distribuția sacilor noi, care apar peste noapte – grupurile de Whatsapp fac o treabă minunatăÎn acest fel, suntem permanent la dispoziția mamelor și copiilordar și a donatorilor. Începem dimineața cu urgențele: mame cu risc mare de avort, catastrofe, drame mari apărute peste noapte – o casă care a luat foc, un copil sau o mamă care a ajuns la spital, încercăm să vedem aceste cazuri, lucru care consumă foarte, foarte multă energie. Am acum cazul unei mame – Dumnezeu să ne ajute! – cu care lupt de două săptămâni pentru a o ține aproape de biserică și ași alunga gândurile negre cu privire la copilul din pântece; treipatru oameni pe zi sunt lângă ea pentru a o sprijini. Este o muncă uriașă să te lupți cu duhul acesta al morții. Îți consumă toată energia.  

Așadar, așîncepe ziua. După Liturghie mă așez frumos în strană și începem ședințde lucru: ne consultăm cu privire la lucrarea pe care o avem de făcut, fie că vorbim de șantiere, fie că vorbim de internat, fie că vorbim de partea medico-socială, fie că vorbim de acte – că avem munți de acte la aceste sute de case! – fie că vorbim de probleme efectiv juridice, fie că vorbim de probleme financiare. Ne sună oamenii, comunicăm prin multe de căi: prin telefon, mesagerie, Whatsapp, Facebooke-mail  am îmbătrânit numărând câte canale noi de comunicare apar, care sunt foarte, foarte epuizante. Pentru aceasta, eu și cei de lângă mine încercăm să le deslușim și să-i răspundem fiecărui om la provocarea pe care o lanseazășcelor care au nevoie, și celor care vor să ajute, toată biserica e plină cu oameni care năvălesc, efectiv, cu durerea sau cu bucuria lor. Și trebuie să le stai la dispoziție cât poți.  

Undeva, în jurul prânzului, când crezi că a trecut o oră, vezi că este deja ora unu, douăși-ți aduci aminte că trebuia să iei și tu un prânz și efectiv bei un borșapoi pleci pe teren, să vezi ce se mai întâmplă la depozit, la un șantier, la un centru... De regulă, revii în biserică pe la 4-5, când oamenii ies de la serviciu și vor să mai stea de vorbă cu tine în bisericăpână pe la 5-6. La ora 5 sâmbăta începem Vecernia; la ora 6 după-amiază, miercurea și vinerea facem Sfântul Maslu, și ajung acasă după ora 7-8, când deschid telefonul șțin legătura cu oamenii până spre ora 10Acesta este programul de luni până duminică, să știți, dar îl facem cu mare bucurie, spre disperarea soției și a copiilor, care așteaptă și ei puțin timp de la noi. Dar, cât putem, îl oferim. Lucrăcu aceeași râvnă, cu aceeași dragoste, cu același zel, cu aceeași dorință de a face bine la biserică 

Cam așa stau lucrurile la mine, într-o zi de lucru aproape normală, cu puține schimbări, pe ici, pe colo: vara, când merg la mare în tabără cu mai bine de două sute de copii, sau când medicul de familie mă obligă să plec neapărat la tratament o săptămână la Covasna, că: „Aveți tensiune, aveți diabet și trebuie să faceți niște băi!.  

(

 Interviu realizat de  

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Aprilie 2021

APRILIE 2021