Care este soluţia pentru situaţia în care ne aflăm? Noi, creştinii, spunem că pocăinţa. Auzim în jurul nostru: „Trebuie să ne pocăim” sau: „Ne trebuie pocăinţă”. Cum să ne descurcăm cu astfel de îndemnuri cvasiimpersonale? Ele nu ne implică decât la grămadă. Şi, la grămadă, e mai uşor. Dar care „noi”? Cum „să ne pocăim”? Şi inflaţia aceasta de „trebuie”! Eu însumi mă ascund înapoia lui „trebuie” şi a lui „noi”, nevrând să-l deconspir pe tâlharul nepocăit din mine. Exerciţiul trecerii de la „noi” la „eu”, de la „noi suntem vinovaţi” la „eu am greşit şi greşesc în tot ceasul” mi-e cu totul străin. Trag de timp şi ticluiesc moduri de a-L înşela până şi pe Dumnezeu.

Căci, iată, Dumnezeu strigă la mine să mă trezesc, iar mie nici prin cap nu-mi trece să-L aud. O fac pe prostul şi hoinăresc prin vie străină. Intru solist în corul celor care se tot uită în stânga şi-n dreapta, oftând cu amar: „Pocăinţă nu avem. Trebuie să ne pocăim”. Via mea e la pământ, iar eu zic: „Las’ că încă-i bine!”. Cine e vinovat pentru starea de criză în care ne aflăm? „Noi suntem vinovaţi”. Răspunsul îmi stă pe limbă. E circul lumii! Dar mie-mi place circul. În jurul meu se prăbuşeşte totul, iar eu fac ce-am făcut o viaţă întreagă: acrobaţii, circăreală. Pocăinţa mi-e vorbă, nu faptă. Niciodată nu l-am înghiţit pe vameş, dar mereu i-am făcut fariseului cu ochiul. Cine sunt eu, habar n-ai tu – un fanfaron, o sperietoare de ciori. Creştin versat, am o imagine publică ireproşabilă, pe care o vântur şmechereşte prin faţa tuturor neghiobilor, dar lăuntrul e viermănos. Inima mi-e lama cu care-i tai venele celui de lângă mine, la cea mai mică greşeală. Nu cunosc dialogul cu Domnul decât din cărţi, dar exclam teatral în momente-cheie: „Ce ştiţi voi!”.

Peste mine se rostogolesc zile pline de noapte, în care nu se întrevede nici o scăpare, iar eu, în nepocăinţa mea, încă mai vorbesc despre pocăinţă. Nu mișc un deget, ci, de sus, scuip peste oricine-mi cere schimbarea. De ce-aș fi altfel, dacă mă simt așa de bine cu mine? Și totuși, zilele acestea mi-au venit în minte toţi nebunii oraşului meu. I-am iubit pentru sinceritatea lor. Acum nu mai sunt. Îi tot caut şi nu-i aflu. Unul a murit de ciroză acum câţiva ani. Obişnuiam să-l întreb una, alta. L-am întâlnit odată în staţia de tramvai de la Polivalentă. Era speriat şi se uita cu groază la mine. S-a apropiat nepermis de mult, încât mi-am zis că, dacă mai înaintează un pas, îl pocnesc. Dar stafia aceea deşirată, cu burta umflată de ciroză, s-a oprit la timp. Voia să-mi spună ceva. „Ce-ai păţit, tăticu’?”, îl abordez eu precaut. „Ştii că iadul s-a mărit?”, îmi zice. Avea pupilele vii şi ceva mi-a dat de înţeles că nu minte. M-am cutremurat. „Acum încap mult mai multe suflete acolo”. Mi-am tot repetat că nu-i decât un nebun. Dar am plecat tare îngândurat. Nici nu m-am mai urcat în tramvai. Îmi stricase ziua.

A trecut atâta timp, şi abia acum pricep că nebunul m-a ajutat să mă văd fără mască. Mi-a dat o temă pentru acasă. Am înţeles atunci un lucru. Cu mine nu merge cu duhul blândeţii. E nevoie de-o palmă puternică pentru a ieşi din lâncezeala unei vieţi duplicitare. Iar Dumnezeu ştie ce-mi trebuie şi-mi dă Egiptul, ca să frângă cerbicia evreului din mine. Şi, iată, zilele rele sunt. Zac în robie, înfulec găleţi de carne şi muncesc peste program. N-am timp de pocăinţă, deşi mi s-a dat. Cum să se poarte Dumnezeu cu un astfel de om? Să-l menajeze? Sau, mai degrabă, să-i biciuiască straşnic curvita planificare a vieţii?

Deşi văd că, dacă nu mă pocăiesc, nimic nu înaintează în ţara asta urgisită, totuşi amân. Întotdeauna am altceva mai urgent de făcut. De pildă, să mă tânguiesc mai întâi că în România nu se poate clădi nimic, că se distruge, că se fură, că ni se colonizează ţărişoara. Văd fundătura în care am ajuns, dar, pervers, îi dau semnificaţia care-mi convine. De vină suntem „noi” ‒ adică ceilalţi: politicienii corupţi, conducătorii vânduţi, „serviciile” care fac jocuri străine de interesele poporului, ierarhii şi preoţii care sunt departe de chipul vieţuirii în Hristos. „Noi suntem de vină”, adică tu, soţul meu, pe care abia-l aştept să vină de la serviciu ca să-l iau la ture. Tu, soţia mea, căreia îi reproşez interminabilele situaţii pe care nu sunt în stare să le rezolv. Tu, colegul meu de serviciu, cu care stau în birou ca-ntr-o celulă, respirându-mi aerul şi călcându-mă pe nervi cu gesturile, replicile şi frustrările tale. În această imensitate de „noi”, eu devin insignifiant. Vina mea este abolită.

Un început

Dar vine şi ziua când îmi mut privirea din afară spre înăuntru. Văd, în sfârşit, că în via mea nu este viaţă. Este uscată şi fără rod. Egiptul mă stăpâneşte. Vin asupra mea atâtea rele, atâtea nenorociri. Dar acum le primesc. Ştiu că le merit. Uneori mă tulbur, mă umplu de tot acest amar şi strig deznădăjduit. Atunci le pun pe toate înaintea Lui. Gândurile şi tristeţile mele, dezamăgirile, rănile şi insultele, bolile şi neputinţele, pe toate le aşez înaintea Celui ce dă viaţă. Nu ştiu să apuc pocăinţa altfel. Dar e un început. Lucrez în via mea. O fac hotărât, ca să-L silesc pe Dumnezeu să vină şi să Se roage El în mine, dând la o parte piatra de pe mormântul inimii mele nepocăite.

Dar nu trece mult şi din nou mă clatin. Domnul îmi cere iarăși schimbare. Schimbarea inimii mele. Iar în mine creşte cerbicia evreilor. În România şi în lume sunt semne că mai e încă puţină vreme pentru pocăinţă. Iar eu o scald. Se tot bate apa-n piuă că au trecut mai bine de trei decenii de la Revoluţie, iar România nu s-a schimbat prea mult. Tot comunistă a rămas. Cu mentalităţi învechite atât în politică, cât şi în Biserică. Şi-atunci văd şi eu lucrurile aşa cum le vede toată lumea: „Ne pocăim cum putem şi noi”. Duhul căldicel al acestor ani irosiţi a pătruns în mintea mea, dictându-mi ritmul şi calitatea pocăinţei. Eu însumi lâncezesc, asemenea societăţii. Bolnavul acesta naţional hălăduieşte în gesturile mele obosite, plictisite. Toată năruirea mea este atât de tristă. Iar tragic este că aştept un gest exterior. Îndreptăţirea de sine mă otrăveşte. Domnul îmi cere să mă pocăiesc, adică să renunţ la nădejdile cele omeneşti şi să primesc harul Sfântului Duh. Iar eu Îi cer să înţeleagă că doar atâta pot. Sunt acelaşi circar care ştie când să se tăvălească înaintea Lui. În rest, îmi văd de-ale mele.

Cam aici mă situez. Discut şi eu despre implicaţiile apocaliptice ale crizei actuale, analizez pe toate părţile, îmi tot dau cu părerea. Încă nu înţeleg cât e de cumplit că Domnul a îngăduit să vină peste mine şi peste întreaga omenire cătuşa aceasta. Aştept în continuare ca ei, cei mari, să se pocăiască, chiar să-şi ceară iertare public şi s-o luăm de la capăt cu alţi oameni. Am gândit că ei sunt vinovaţi că nu ne recunoc valorile, nu le promovează, nu se deschid către Părinţii cei duhovniceşti, marii Părinţi nerecunoscuţi, calomniaţi, ponegriţi. Şi iată că a venit şi plata. Atâta împotrivire, atâta refuz au dus aici.

Dar pocăinţa nu începe aşa. Nu cu vorbe se face curat în Templu. Trebuie să curgă multă sudoare până când peştera de tâlhari îmi va fi casă de rugăciune. Şi, recunosc, doar biciul mă mai scutură de socotelile mele parşive de samsar. Dar nici biciul nu se găsește așa de ușor. Îmi amintesc de Geta, nebuna. A murit şi ea. Când voiam o radiografie sinceră, mă duceam s-o caut, şi-mi spunea public cât de nenorocit sunt. N-o suportam de fiecare dată, şi atunci o ocoleam. În faţa ei, se făcea praf imaginea mea de om căruia nu i se poate reproşa nimic. Eram doar un ticălos, un netrebnic. A trecut atâta vreme de când Geta n-a mai lovit cu biciul în duhul meu căldicel, în fariseismul cu care mă fâţâi prin biserică şi prin lume. Unde sunt nebunii de altădată ai oraşului?

A rămas ca eu să rememorez lecţiile primite odinioară. Iadul e tot mai hulpav. Temniţele lui mă aşteaptă, iar eu mă fac că lucrez. Nu mai sunt decât eu în faţa lui Dumnezeu. De-acum înainte, pun totul la picioarele Lui. Nu mai vreau să vin cu soluţii care îmi irosesc timpul şi energia. Sunt hotărât să renunţ la viaţa de circar, de şmecheraş nepocăit. Lovesc singur cu biciul în chipul sulemenit de creştin onorabil. Fratelui meu îi cer sincer iertare. Şi ceva în mine – şi în jur – se schimbă. Pocăinţa mea atrage harul, care lucrează reglând situaţii complicate, relaţii deteriorate. Tot ceea ce credeam eu că pot rezolva prin justificare era doar o himeră. Recunosc că sunt păcătos şi pun înaintea Domnului situaţia complicată cu care mă confrunt. Şi primesc o altă deschidere. Nu mai e nimic impersonal. Dispare acel „trebuie să ne pocăim” şi intervine Hristos, Care vede pocăinţa mea. România are în acest moment o singură opţiune: eu să mă pocăiesc, eu să lucrez pocăinţa. Restul e pierdere de timp.

Sergiu Ciocârlan

 

Foto: The Ascetic Experience

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Martie 2021

 

MARTIE 2021