Mă simt de parcă abia acum m-am trezit dintr-un somn adânc, după o jumătate de veac de la naşterea mea. În mai puțin de o lună am pierdut patru rude foarte apropiate şi pe cel mai bun prieten de şcoală. COVID-ul şi cancerul şi-au dus lucrarea până la capăt atât de repede, încât nu s-a putut face mai nimic în nici unul din cazuri. E un sentiment foarte straniu, atunci când vezi că mor oamenii în jurul tău, ca loviţi de gloanţe, fără să mai apuce măcar să-şi ia rămas-bun. Cât despre o spovedanie totală în fața preotului nici nu mai poate fi vorba. E ca în război: ori te-ai pregătit dinainte, ori ai pierdut deja.

Moartea prietenului meu, cel mai bun prieten din copilărie şi adolescenţă, m-a zguduit însă cel mai mult. Nu atât pentru că durerea morţii, a despărţirii definitive rămâne pentru mine ceva dureros, de nedezlegat, aproape insurmontabil, ci pentru că acest om, poate cel mai bun din generaţia mea, atât ca inteligenţă și creativitate, dar și ca putere de muncă și generozitate, a murit de un cancer fulgerător, pe pământ străin, după o viaţă în care cele mai mari satisfacţii ale sale nu au fost altele decât munca feroce, nostalgia zilelor de odihnă şi părelnica mângâiere a recunoaşterii instituţionale.

Nu a ştiut ce înseamnă să ai propria familie, nici de natură nu prea a apucat să se bucure, ca să nu mai vorbim de marile idealuri ale tinereţii noastre: cultura și credinţa trăite viu. Nu a avut parte de o comunitate de prieteni adevăraţi, trăind într-o lume lipsită de valori, fără altă pespectivă decât o nouă săptămână de muncă şi dorul după weekend-ul cu masa la restaurant, după care putea dormi fără griji o zi întreagă. Atât.

Era un om despre care credeai că va muta munţii din loc prin darurile sale şi că mulţi se vor bucura de binele pe care îl va răspândi în jur. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Încă de la sfârşitul facultăţii şi-a propus să se realizeze în Occident. A plecat în ţara care tezaurizează banii lumii, pentru a fi un mare tehnolog. Și a fost. Dar, deşi a trebuit să-și reia toate studiile pentru a-i fi recunoscute, deşi a fost întotdeauna cel mai bun din toate colectivele în care a lucrat şi a inovat, totuși îmi spunea că, după cincisprezece ani, încă nu era acceptat, iar la întâlnirile din mediul profesional era tratat cu un dispreţ disimulat, chiar cu repulsie, de parcă nici nu făcea parte dintre ei. De altfel, știa că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Da, prietenul meu cel mai bun şi-a atins obiectivele iniţiale. A ajuns la vârf în domeniul pe care şi l-a ales, dar, în afara banilor, satisfacţiile lui de viaţă au rămas submediocre. Cu alte cuvinte, şi-a sacrificat tinereţea şi viaţa, muncind până la epuizare, boală şi moarte. Și pentru ce? Ba, mai mult, rudele lui nu au moştenit nimic din imensa asigurare de viaţă în care erau concentrate toate economiile lui, iar bani nu a avut niciodată destui ca să-și permită o casă în Elveţia, după treizeci de ani de muncă.

Desigur, din perspectiva lumii, acest om a fost mai mult decât împlinit: un loc social demn de invidiat de mulţi români amărâţi, restaurante la discreţie, tot timpul în delegaţii prin străinătate, fără grija copiilor şi a zilei de mâine, fără datorii în bancă, fără neliniștea că va rămâne fără bani de doctor – că doar trăia în cea mai medicalizată ţară a lumii. Atât însă că, de la depistarea bolii şi până la moarte, serviciile de sănătate nu au investit mai nimic în tratamente, scuzându-se că este prea avansat cancerul de care suferea, astfel că s-a sfârşit în mai puțin de trei luni de zile, răpus de cea mai uşoară formă de cancer pe care o poate face un bărbat.

Da, e adevărat, din unghiul prin care lumea priveşte realitatea, prietenul meu putea fi socotit chiar fericit. Ce mai contează ce era în sufletul lui? Oricum nu ai nici o posibilitate să evaluezi obiectiv fericirea omului! Speculații şi filosofii, îmi veți spune. Poate, dar toate astea mi s-au petrecut chiar în această perioadă a istoriei noastre când, vrem sau nu s-o recunoaştem, COVID-ul a zguduit din temelii lumea în care trăim. Moartea nu mai e doar în filme, ci e vecina de peste drum sau din cealaltă cameră de spital. Teroarea a devenit astăzi un fel de-a fi al societăţii. Oamenii se îndepărtează cu frică unii de alţii şi se ascund. Peste tot pluteşte o spaimă, o ameninţare, iar lumea pare că se refugiază tot mai mult în virtual, în vis. Acolo îţi găseşti atât nesiguranţa maximă, conectat fiind la amplificatorul de frică, cât şi siguranţa că lucrurile sunt sub control, dacă asculţi cu obedienţă de ordinele venite de undeva, de sus. Pacea ta lăuntrică ajunge să fie sinonimă cu această integrare, cu urmarea precisă a indicaţiilor celor care-ţi vor binele, cu renunţarea totală la propriul discernământ, la propria-ți gândire.

E de ajuns ca ecranul să indice drumul către siguranţă şi fericire, pentru ca mulţimile, cohorte fără număr, să se îndrepte în acea direcţie, deși la capătul ei se deschide prăpastia. Dar acest lucru îl vei afla prea târziu. Genial este însă faptul că, odată asumată acestă condiţie a ascultării desăvârşite, indiferent de nivelul tău social sau intelectual, vei face ceea ce ţi se spune. Da, suntem, în general tributari proiecţiilor sociale, visurilor individuale, proiectelor de viaţă pe care societatea ni le pune înainte, însă noua epocă, inaugurată de COVID, schimbă puţin paradigma. Prietenul meu emigrat în Elveţia a fost trădat de propriile visuri de tinereţe, pe care şi le-a făurit și asumat într-o Românie postdecembristă, marcată de mirajul obsesiv al Occidentului şi de un uriaș complex de inferioritate față de acesta. Cel puţin el şi-a ales singur calea pe care a urmat-o și pe care a perseverat toată viaţa. Acum însă lucrurile se schimbă. Nu mai este vorba doar de un vis individual, de un proiect la care aderi sau nu în mod liber, ci de o ordine globală impusă aproape prin forţa armată, o ordine a proiectelor ideologice, a pasajelor logice, care îţi permit tot mai puţin alegerea. Este vorba de un vis impus, dacă vreți.

Evadarea pe verticală

Sistemul mediatic integrator la nivel social, dar şi limitator al libertății, a devenit atât de perfecţionat, încât, la nivelul unui stat, foarte puţini mai realizează că au ajuns să nu mai discute şi să nu mai aleagă decât în interiorul paradigmelor în care au fost circumscrişi mediatic. Cu alte cuvinte, orice ai alege, din dezbaterile de idei şi de programe care ți se servesc, nu faci decât să te mişti pe traiectorii prestabilite ‒ care, e drept, sunt prevăzute și cu o altă variantă, care însă te va duce în final tot acolo unde se doreşte. Visul şi convingerea că eşti liber continuă să fie alimentate atât de frică și de ameninţarea morţii, cât și de atracţia şi căutarea plăcerii.

De aceea nici nu s-a mai considerat necesar, de pildă, ca vaccinul să fie impus. „Nu-i nevoie”, şi-au spus „Stăpânii inelelor”, „tot acolo vor ajunge! Convingerea că sunt liberi îi va face şi mai docili. Vor avea tot mai mult de ales, până când vor obosi şi vor ceda singuri, iar cei care vor rămâne vor fi prea puţini ca să mai însemne ceva”. De fapt, din această ordine încâlcită a lumii actuale, a oglinzilor paralele sau a labirinturilor fără ieșire, a visurilor sau coşmarurilor care se confundă cu realitatea, nu poţi ieşi decât dacă te hotărăşti a te lepăda de toată minciuna care îţi sprijină justificările, care îţi încarcă conştiinţa. Dar nici acest lucru nu mai este chiar atât de simplu, căci nici un sistem nu-şi este sieşi suficient și, uneori, nici adevărul nu mai poate fi chiar atât de evident, mai ales atunci când îl răsfrâng în fel și chip nenumărate oglinzi ale minciunii lumii.

Singura soluţie rămâne, după cum observa şi Părintele Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii”, evadarea pe verticală, credinţa în Cele de Sus. Totul, absolut totul, în sistemul concentraţionar al statului dictatorial, al lumii în general, te va lega cu firele nevăzute ale durerii şi plăcerii, înrobindu-te până la moarte. Numai Dumnezeu poate să lumineze sensurile, numai El poate să ne ridice, puţin câte puţin, deasupra lucrurilor, pentru a înţelege cum sunt, de fapt, pentru a vedea adevărata lor poziționare. Am cunoscut oameni aflaţi la margini cu totul diferite ale lumii – în Arizona Părintelui Efrem şi în Sfântul Munte Athos, în Danemarca lui „Hamlet” şi în Kenia continentului întunecat de cultura magiei – și cu toţii gândeau la fel realitatea. Se înţelegeau din priviri şi nu aveau nevoie să discute despre temeiurile pregătirii pentru așa-zisa „Apocalipsă”, ci despre însemnătatea vitală a Rugăciunii inimii, a descoperirii Cuvântului Hristos în inima noastră. Cu toţii erau ucenicii lui Hristos, oameni ai lui Dumnezeu ce căutau Calea în fiecare respiraţie a inimii, prin chemarea Numelui lui Iisus.

De fapt, mult mai târziu am înţeles că ceea ce m-a răvășit cu totul în această moarte a prietenului meu nu a fost altceva decât faptul că, în afara unei dureri emoţionale fireşti, psihologice, plecarea lui nu a zguduit și nu a trezit pe nimeni la realitate. Am fost, fără să vreau, martorul unei morţi ca oricare alta, moartea unuia dintre personajele principale de la televizor, şi nu moartea „prietenului meu Enkidu” ‒ acea moarte care pune în criză valorile sau non-valorile lumii noastre, pentru a ne deştepta cu privirea fixată către cealaltă lume, către viaţa veşnică. Experienţa acestei morţi m-a făcut să realizez, mai concret ca niciodată, că, încetul cu încetul, lumea în care trăim alunecă în așa măsură în zona unui vis fără perspective, a nimicului, încât nici măcar moartea celui de lângă noi nu mai are puterea să ne trezească la viaţă, înainte de propria noastră moarte. Ai sentimentul că Titanicul acestei lumi se scufundă în adâncul mării, iar lumea continuă să danseze, absorbită, în marile lui saloane, să joace ruleta norocului sau să se distreze, bând ultimul pahar, în timp ce întunericul şi moartea se aştern tăcute peste toţi, fără ca ei măcar să priceapă că au murit deja.

Vor veni vremuri foarte grele nu peste mult timp. Poate că vom fi constrânși la cedări de conştiinţă, poate vom fi nevoiți să ne înfrânăm mai presus de puterile noastre firești, dar nimic din toate acestea nu va fi atât de grav ca uitarea de sine, complacerea în visare şi plăcere sau obedienţa gratuită în faţa comandamentelor idelogice ale lumii. Nimic nu va putea fi atât de grav ca renunţarea la propria raţiune, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, şi ca autoamăgirea că suntem pe calea cea bună. Prin această renunțare nu vom mai avea nici o şansă de salvare, nici o nădejde în scăparea Bunului Dumnezeu, pentru că, prin confortabila uitare de sine, ne-am lepădat de El.

Dacă însă, în mijlocul furtunilor de controverse, de sugestii, de ordine şi ameninţări, vom găsi răgazul să-L căutăm clipă de clipă în oglinda inimii pe Hristos, nu vom scăpa de greu, e drept, dar Îi vom putea mulţumi lui Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru aceste greutăți și necazuri, şi vom fi chiar bucuroşi că nu mai suntem lăsaţi să ne zbatem atât de mult pentru cele ale lumii, fiind închişi sau limitaţi în mişcări, fără ca asupritorii noștri să-şi dea măcar seama că astfel ne-au deschis porţile către cea mai fericită vreme a vieţii noastre, când vom trăi numai prin şi pentru Hristos.

Haideţi să păşim de pe acum pe acest drum, scuturându-ne de visele televizuale ale ideologiei lumii acesteia, să înaintăm cât mai mult pe drumul trezviei ‒ poate cu durere, dar și cu bucuria că vom putea vedea lumea şi lucrurile aşa cum sunt. Cu încredințarea că nu suntem singuri, cu nădejdea că viaţa noatră nu a trecut în zadar, lăsând în urma noastră un mare gol, nu neapărat în comunitatea în care am trăit, ci în firea umanităţii pe care asumat-o Hristos, odată cu moartea şi învierea Sa.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Februarie 2021

Foto: The Ascetic Experience

FEBRUARIE 2021