Jonathan Jackson răspunde la întrebări ale lumii de azi

Viața mea în lumea artelor a început la vârsta de unsprezece ani. De atunci am reușit să-mi făuresc o carieră la Hollywood, lucrând în domeniul filmului, al televiziunii, pe scenă, în muzică, scriind și regizând. Dar nu sunt nici unul din aceste lucruri. Nu sunt actor, deși interpretez roluri. Nu sunt muzician, deși cânt. Nu sunt ceea ce fac. Sunt un om frânt, îmbrățișat de un Dumnezeu iubitor”, mărturisește despre sine actorul, muzicianul, poetul și scriitorul Jonathan Jackson, într-una din cărțile sale.

Stăm de vorbă, așadar, cu un star hollywoodian cu totul atipic. Pentru el, „Dumnezeu este Artistul și Poetul absolut”, rugăciunea este „cea mai înaltă artă”, iar scopul principal al artistului este de a deveni el însuși „o operă de artă”, lucrând, mai întâi de toate, la propria-i mântuire. În acest sens, fiecare om este chemat să fie un artist, indiferent de profesia sa. (T.P.)

Domnule Jonathan Jackson, ce a schimbat Ortodoxia în viața dumneavoastră?

Atât de multe! Și pentru mine, și pentru familia mea, Ortodoxia este un mod de viață ‒ într-adevăr, Ortodoxia pentru noi este mai degrabă legată de viață, nu o vedem ca pe o religie. Tot ceea ce are legătură cu Hristos este personal: revelația pe care a primit-o Moise, când Dumnezeu i-a spus „Eu sunt Cel ce sunt” Ieșire 3:14, este una foarte personală. Sau cuvântul foarte profund al lui Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” Ioan 14:6, din care se vede că Ortodoxia nu-i nici sistem, nici filosofie, nici ideologie, ci relație personală. Și, după cum știm cu toții, mai ales cei care suntem căsătoriți și avem copii, relațiile sunt foarte complexe și tainice. Așa cum nu aș putea să-mi văd căsnicia ca pe-o ideologie, nici relația mea cu Hristos nu o pot vedea ca pe-o ideologie sau religie. Ortodoxia impregnează totul: felul cum privești lumea, felul cum îi vezi pe ceilalți, felul cum percepi drama cosmică a existenței noastre.

Ortodoxia ne-a schimbat foarte mult. Practic, ne-a deschis ochii ‒ de pildă, față de lumea din afara Americii, pentru că, fiind crescut în America, am avut o viziune destul de limitată. Ortodoxia ne-a deschis ochii către o istorie a creștinismului complet diferită de cea pe care o știam noi, ne-a dat o altă perspectivă de a înțelege țări ca Rusia, România etc. Chiar și Irlanda o înțelegem altfel acum, știind că, până la Schismă, a fost ortodoxă. Ortodoxia ne-a deschis ochii, cu siguranță, dezvăluindu-ne foarte multe perspective diferite.

Cum s-a schimbat relația dumneavoastră cu cei din mediile profesionale în care vă aflați? I-ați ajutat să-și deschidă ochii?

Vedeți, creștinismul american, în special cel protestant, are o anume abordare, un anume ethos în privința evanghelizării și prozelitismului, în care niciodată nu m-am simțit bine. Resimțeam o anume constrângere, o anume coerciție și manipulare. Pur și simplu, în protestantism nu m-am simțit în largul meu. În credința ortodoxă, în schimb, am găsit un echilibru minunat, un mare respect față de libertatea celuilalt. E și motivul pentru care nu am vrut să fac niciodată presiuni sau să-i influențez pe ceilalți. Dragostea noastră pentru Hristos este atât de personală, încât, atunci când vorbim despre ea, nu o putem face într-o manieră ieftină. Toate aceste lucruri atât de frumoase, de profunde și de delicate nu le poți transmite ca și cum ai vrea să-i vinzi ceva cuiva.

După mine, Ortodoxia le permite occidentalilor să aibă o altă perspectivă asupra lui Hristos, pentru că mulți dintre ei au respins tot felul de forme de fundamentalism, dar și un soi de credință legalistă, care ne vine pe filiera Bisericii Romano-Catolice. Cred că Ortodoxia le oferă occidentalilor o altă viziune asupra lui Hristos, o viziune proaspătă și nouă. Și ceea ce este uimitor e că acest Hristos din Biserica Ortodoxă reprezintă credința originară ‒ nu este ceva nou, „fabricat” de oameni. Pentru lumea apuseană, Ortodoxia aduce o viziune nouă și, totodată, viziunea originară despre Hristos.

Hristos este totul și în toți”

Cum au reacționat colegii dumneavoastră când v-ați exprimat recunoștința față de monahii din Sfântul Munte, la decernarea premiilor „Emmy” din 2012?

Cei mai mulți cunoscuți de-ai mei ‒ dar, ce tot spun? ‒ aproape toți cunoscuții mei nu știau nimic, nu auziseră în viața lor de Sfântul Munte Athos, ceea ce e de mirare, dacă ne gândim cât de important este Sfântul Munte pentru lumea ortodoxă. Într-adevăr, nimeni nu avea habar despre ce vorbesc, așa că m-au bombardat cu întrebările: „Cine sunt monahii din Sfântul Munte? Ce tot spui?”. Dar nu a fost decât multă curiozitate, căci aceste lucruri, în Hollywood, sunt întotdeauna un pic amestecate când vine vorba de Hristos. Hollywood-ul nu este locul unde să se poată vorbi cu ușurință despre Hristos.

De-a lungul anilor însă, declarația mea a stârnit niște discuții foarte interesante. De altfel, mă simt foarte în largul meu când vorbesc despre Hristos și credința mea, pentru că, încă din tinerețe, am păstrat în inimă un minunat verset din Scriptură, care spune: „Hristos este totul și în toți” Coloseni 3:11. Astfel, cred că orice om poartă înlăuntrul său chipul lui Hristos, indiferent dacă el este sau nu conștient de lucrul acesta. Mă simt în largul meu și pentru că nu vreau să conving pe nimeni de nimic, iar aceasta este o binecuvântare a credinței mele ortodoxe. Desigur, fiind atât de deschis, mă confrunt și cu reversul, atunci când vorbesc cu oameni care nu împărtășesc Vestea cea Bună, nici Frumusețea Care este Hristos. În America predomină mai degrabă cealaltă direcție, care e rezultatul unei evanghelizări fundamentaliste timp de zeci de ani, din cauza căreia oamenii nici nu mai vor să audă de creștinism. Cred că este extrem de important să pășim cu grijă și cu mult respect atunci când le vorbim celorlalți, să le arătăm mai degrabă că toți avem nevoie unii de alții în această călătorie spre mântuire. În loc să-l abordezi pe celălalt în ideea că vrei să-l mântuiești, mai degrabă lasă-te călăuzit de sentimentul că putem să ne mântuim împreună.

De unde vă trageți această însuflare duhovnicească? Nu o întâlnim prea des în culturile tradițional ortodoxe.

Fiecare cultură are o istorie diferită. Am lucrat în România vreme de trei luni și jumătate la un film, cu mult înainte de-a descoperi Ortodoxia, așa că am aflat câte ceva despre istoria acestor locuri. Cred că țara voastră încă suferă de consecințele psihologice și spirituale ale comunismului. Probabil că este nevoie de mult timp pentru a scăpa de astfel de traume. În plus, în momentul de față există în lume o mare presiune a secularismului și occidentalizării, care vor ca religia în general, și Ortodoxia în special să pară ceva înapoiat și opresiv. Noi, ortodocșii, ducem o luptă duhovnicească extrem de personală, dar, pe de altă parte, din păcate, reducem uneori Ortodoxia la simple ritualuri și tradiții, care, din păcate, nu înseamnă mai nimic. Ne oferă, e drept, o anume experiență culturală, dar care nu te preschimbă lăuntric, lucru care nu are absolut nici o legătură cu Ortodoxia. Este, așadar, o luptă pe care o avem de dat fiecare, altfel credința noastră își pierde orice vlagă.

Îmi place mult rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe și al grăirii în deșert nu mi-l da mie…”. Toate acestea ‒ „trândăvia”, „grija de multe”, „grăirea în deșert” ‒ sunt probleme serioase, care pătrund mult prea ușor în viața noastră. Pentru a le face față avem nevoie de pilde, de ajutor. De aceea Sfinții contemporani sunt atât de importanți: Sfântul Porfirie, Sfântul Paisie, Sfântul Siluan, Sfântul Sofronie de la Essex, Sfântul Iosif Isihastul… Dumnezeu ne-a dat acești luminători pentru a ne păstra o puternică însuflare. Dar și noi avem propria noastră răspundere. Nu o putem lăsa numai pe seama preoților și monahilor.

Dumnezeu estepur și simplu”

Ce înseamnă să fii artist?

Cred că există o diferență între a face artă și a fi artist. Unii oamenii se nasc cu un anume temperament, cu o anume neliniște și, poate, cu o anume sensibilitate și vulnerabilitate. Cred că, pentru a fi artist, trebuie să simți nevoia să fii artist ‒ cumva ca o forță lăuntrică ce te constrânge să fii artist, aproape că nu poți supraviețui altfel. Dacă ești scriitor, trebuie să scrii. Dacă ești pictor, trebuie să pictezi. Dacă ești cântăreț, trebuie să cânți. E foarte greu să exprimi aceste lucruri, pentru că ele sunt sădite în sufletul omului. E ca și cum ai întreba o mamă ce înseamnă să fii mamă. E un lucru greu de pus în cuvinte, pentru că are o atât de mare putere. Ceea ce este cel mai aproape de noi este și cel mai greu de văzut și cel mai greu de descris.

Acesta este motivul pentru care în Biserica noastră există tradiția teologiei apofatice, tocmai pentru că Dumnezeu este ‒ pur și simplu, El este mai real decât tot ce vedem și atingem! Și, pentru că este atât de aproape de noi, uneori e greu de văzut și greu de pus în cuvinte. Astfel, domeniul de existență al artistului este cumva foarte aproape de natura existenței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Artistul absolut, El este Creatorul. De ce a creat? De ce suntem aici?

Mi-am intitulat cartea „Taina artei”1, tocmai pentru că, în ultimă instanță, arta ne transcende, este o taină. Cred că a fi artist înseamnă să încerci să exprimi ceea ce nu poate fi exprimat. Este răspunsul cel mai aproape de adevăr.

Scrieți în această carte că adevăratele opere de artă nu sunt creațiile ca atare, ci sufletele oamenilor care le receptează, dar și sufletul artistului care le naște…

Da, acesta este un lucru foarte important pentru mine, pentru că am văzut atâtea exemple de artiști care au creat mari opere de artă, dar care, adesea, și-au neglijat sufletul. Au neglijat această continuă creare și cultivare a propriului lor suflet. Nu cred că trebuie neapărat să existe o fractură între viața artistului și creația artistică în sine. De altfel, Hristos a venit să tămăduiască rupturile, dezbinările, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mă pasionează acest lucru, de aceea am scris despre sfânta nebunie, pentru că mult prea adesea vedem cealaltă versiune, a nebuniei artistice, care se manifestă distructiv și nihilist. După mine, Sfinții sunt cel mai bun exemplu de nebunie sfântă.

Într-unul din cântecele dumneavoastră vorbiți despre „Revoluția inimii”. De unde începe această revoluție și care îi este scopul?

Vă spuneam că am studiat istoria Rusiei. Cântecul acesta a apărut în contextul reflectării asupra Revoluției Ruse și asupra numeroaselor revoluții pe care le-a cunoscut omenirea. Exista în mine această tensiune, simțeam că nu politica este răspunsul. Nici una dintre revoluții nu a adus pace pe pământ și, mai mult ca sigur, nu ne-a schimbat inimile. Resimt cu putere această tensiune lăuntrică, văd în fața ochilor lumea obsedată de politică și de ceea ce Dr. Timothy Patitsas2 numește „mesianism politic”. Este evident că în secolul XX a existat foarte mult mesianism politic, dar îl vedem și în zilele noastre ‒ și nu știm ce ne mai așteaptă de-aici înainte.

Atunci când credința în Dumnezeu este eliminată din cultură, e firesc să apară un gol pe care, în momentul de față, îl umplu ideologiile politice. Sunt foarte neliniștit din această cauză, pentru că am văzut de-a lungul istoriei unde duc aceste lucruri. Unul dintre motivele pentru care îl iubesc atât de mult pe Dostoievski este că, în „nebunia” lui artistică, a prorocit ce avea să se întâmple în Rusia, pornind de la evoluțiile sociale și culturale din Rusia secolului XIX.

Hristos este foarte accesibil!”

Revoluția inimii” presupune, așadar, nevoia de-a ne concentra mai puțin pe mișcările politice și mai mult pe transfigurarea propriilor noastre suflete. Jordan Peterson a articulat foarte profund această idee și sunt perfect de acord cu el, afirmând că revoluția, schimbarea trebuie să înceapă de la fiecare în parte. Asta spune cântecul meu și, în plus, am vrut să introduc într-o piesă rock o idee despre ce a însemnat Revoluția Rusă, pentru că în Occident nu se prea vorbește despre aceste lucruri.

Este periculos atunci când ne deconectăm de la istorie. Politica îi dezbină atât de mult pe oameni! Simt o mare apăsare sufletească văzând cât de mult se învrăjbește lumea din motive politice. Nu-mi doresc să-i văd pe oameni oferindu-i politicii credința și loialitatea care I se cuvin numai Tatălui ceresc. Nu vreau să văd acest transfer către ideologie, ea nu poate avea decât un final brutal, urât și mort. Să nu uităm că promisiunile revoluțiilor diferă drastic de ceea se întâmplă după!

Din aceste frământări s-a născut „Revoluția inimii”, care privește cu nădejde mai degrabă către Muntele Taborului. Aceasta este „revoluția inimii” de care avem nevoie, în contrast cu toate revoluțiile sociale și politice care ni se oferă. Să ne gândim la Sfântul Serafim din Sarov, de pildă. De această bunătate avem nevoie, de această noblețe, de această părtășie intimă cu Hristos… Sigur, este un pic de nebunie în asta. Să nu-l uităm nici pe Prințul Mîșkin din „Idiotul” lui Dostoievski, pe care toți îl credeau un naiv și-un nebun!

Dar Sfântul Iosif Isihastul, pe care l-ați interpretat în documentarul produs de Sfânta Mănăstire Vatoped, nu a fost tot un „revoluționar al inimii”?

Sfântul Iosif Isihastul este exemplul perfect pentru această „revoluție a inimii”. Sunt atât de multe taine în viața lui: a părăsit lumea, s-a dus în Sfântul Munte, a postit, s-a rugat și L-a căutat pe Dumnezeu cu toată ființa lui. În ochii lumii, astfel de lucruri par neobișnuite și fără sens, dar e incredibil felul în care, plecând din mijlocul oamenilor, s-a exilat pe sine din lume, desprinzându-se de ea. Însă, atunci când a primit harul și s-a unit cu Dumnezeu, a dobândit dragostea și rugăciunea pentru întreaga lume. Este un mare paradox și o mare taină faptul că, dobândind pomenirea morții și luându-și în serios viața duhovnicească, prin pocăință, prihănire de sine și depărtare de lume, prin harul Duhului Sfânt a dobândit o și mai mare comuniune cu lumea, a devenit mai uman. Cu cât ești mai legat de lume, cu atât ești mai puțin uman. Cu cât oamenii se contopesc cu lumea, pierzându-și identitatea și reducându-se la simple numere, cu atât se tratează unii pe alții mai inuman.

În Sfântul Munte, unde am avut binecuvântarea să merg de câteva ori, unul din lucrurile care au avut cel mai puternic impact asupra mea a fost lumina de pe chipurile monahilor. N-am mai văzut nicăieri chipuri și ochi atât de curați, atât de luminoși, atât de vii! Iar monahii erau plini de umor și de bucurie! Întâlnirea aceasta mi-a confirmat de ce, într-adevăr, voiau copiii să vină la Hristos. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă Hristos era o persoană „religioasă” rece și rigidă. De vreme ce copiii voiau să vină la El înseamnă că trebuie să fi simțit în preajma Lui o asemenea bucurie și lumină, la fel cum poți vedea în Sfântul Munte!

Apropierea de Hristos trebuie să ne facă mai umani, mai accesibili. Lumea de azi, negreșit, asta vrea să trăiască. O religie rece și moartă, care se mișcă la un nivel rațional și e interesată doar de propria-i pietate, într-un mod egoist și narcisist, cred că este o ofensă adusă lui Dumnezeu Însuși. Când eram foarte tânăr, cineva mi-a spus ceva care m-a marcat, mi-a spus că Hristos nu a zis niciodată un cuvânt aspru cuiva aflat la ananghie. Le-a vorbit cu asprime doar celor care se îndreptățeau pe ei înșiși.

Hristos este foarte accesibil, foarte accesibil! Mă gândesc la femeia cu alabastrul de mir ‒ ce imagine uimitoare! Așa trebuie să fim și noi față de lume: asemenea lui Hristos Care a primit-o pe femeie, nu să ne instalăm într-o atitudine „religioasă” rigidă și rece. Acest lucru nu-i atrage pe oameni la Frumusețe.

Poate o fi ceva de folos în această singurătate”

Ați afirmat de curând că mesajul Sfântului Iosif Isihastul este foarte actual pentru criza pandemică prin care trecem.

Într-adevăr, Cuviosul Iosif a ales de bună voie un anume mod de viață, s-a retras în singurătate, în isihie și în rugăciune. Pentru foarte mulți dintre noi, odată cu această pandemie globală, viața a devenit mai izolată și mai însingurată. La noi nu se întâmplă de bunăvoie, dar poate deveni de bunăvoie. Aceasta este o mare taină a Crucii, iar Hristos ne îndeamnă să ne luăm propria cruce. În fața tuturor acestor lucruri care vin peste noi, avem posibilitatea de-a le primi și de-a le îngădui să ne schimbe în mai bine. Este nevoie să dăm un sens suferinței, să o lăsăm să ne transfigureze! Aceasta este taina Crucii: faptul că Hristos ia de bunăvoie asupra Sa păcatele lumii.

La fel și Gheron Iosif, de bunăvoie a ales să trăiască în singurătate și rugăciune. Și acum, odată cu pandemia, ni s-a dat această șansă: putem să ne împotrivim, să ne aruncăm crucea și să vrem cu încăpățânare ca lucrurile să fie altfel ‒ sau putem, de bunăvoie, să ne primim crucea și să spunem: „Poate o fi ceva de folos pentru sufletul meu în această singurătate, poate o fi ceva în această liniște și în această mai multă rugăciune, de care și eu, și familia mea avem atâta nevoie”.

Desigur, trebuie să fim foarte atenți, pentru că se poate manifesta și reversul: depresia, deznădejdea, izolarea. Aceste restricții însă, dacă le primim de bunăvoie, pot fi curățitoare pentru noi.

(va urma)

Material realizat de

Tatiana Petrache

 

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Decembrie 2020

Foto: Ekklisiaonline.gr

1 Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu”, trad. Dragoș Dâscă, editura Doxologia, 2016.

2 Timothy Patitsas, Ethics of Beauty, St. Nicholas Press, 2019.

Decembrie 2020