E mare lumea aceasta în care trăim și parcă mă înspăimântă cât de puțin mai arde. Ne-am stins rând pe rând și ne-am depărtat de Lumină, așa cum se îndepărtează pământul nostru de soare, iarna. Înghețul inimilor nu se mai odihnește în Lumină, nici ea pare că nu-l mai îmbracă, căci nu e vrednic. Am ajuns ca buzele lui Iuda, dând ultima sărutare vicleană. Am ajuns absenți ca tâlharul de-a stânga, ce, stând lângă Hristos, nu s-a aprins de dor. Suntem fariseii pălmuitori ai veacului acestuia, și mincinoși, și hulitori, și vameși lacomi, și epigonii fără inimă și minte. Suntem vasalii atâtor patimi care ne-au devenit valori. Avem atâta toamnă în oase, și-atâta frig în noi… Ne zgribulim cu inima cimpoi de îndoială, sub streșini de iluzii, menite să ne-aducă o fericire imediată. Nu avem pic de pocăință, nici plecare și nici lacrimi. Suntem marionete dirijate într-o ordine câinească, mușcând din frați și din părinți, purtând în colți, spre nicăieri, destinele crude ale copiilor noștri. Scrâșnim în măsele sufletele lor, le mestecăm lacom și le pierdem printre noi curente „educative”, la fel de șubrede ca zborul unei păsări în bătaia vântului. Ei ‒ mici și fragezi; noi ‒ mici și-atât.

Nu vreau să mor așa ca mortul ce mai moare înc-o dată. Nu vreau să-mi cresc copilul ca pe-un mort, de mâna mea murind. Nu vreau ca soarta noastră să fie moarte pe vecie, ci Înviere și Lumină. Aș vrea să-mi plâng la Cer amarul, iar lacrimile mele să plouă tot pământul, căci nu vreau să mai ling mocirla vieții fără de Hristos. Prin Învierea Lui am dobândit Lumină. Cu ea vreau să se-aprindă candela din piept, și de-acum încolo să o țin nestinsă, să mă încălzesc, să mă topesc, să mă despoi de „eu” și să trăiesc.

Căușul palmei Lui, străpuns de ale mele cuie bătute fără milă, să mă primească și să mă țină blând, până dospesc. Și coasta Lui să-mi fie amintirea unui trecut trăit în nefiresc. Iar Crucea să îmi fie bucurie și armă tare pentru mine și pentru copilul pe care, din milostivirea Lui, îl cresc.

E pandemie… și s-a închis din nou Golgota pentru pelerini, iar la Mormântul Lui nu vine nimeni, doar candelele noastre pot să ardă în inimi un dor nebun de Dumnezeu.

E pandemie… și totuși vița și-a dat roada, iar de te uiți în zare, ogorul galben s-a cules. Strugurii s-au zdrobit și mustul clocotește, se pregătește vinul mult-dorit. Un vin ales! Și grâul s-a făcut făină, și pâinea-i coaptă pentru Cină. Glasuri de clopote răsună cu putere. Mielul e gata, Jerfa Lui ‒ Lumină.

E mare lumea aceasta în care trăim și mă întărește gândul că numai El, în candela din piept, o poate birui și-o poate îmblânzi.

Bianca Sârbu
București

Locul I la concursul de eseuri

al lunii octombrie 2020

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa/Noiembrie 2020

NOIEMBRIE 2020