John Gabriel Corcoran este un irlandez adevărat: temperamental, tenace, foarte sincer și deosebit de prietenos. Și un pic poet, deși este specialist în Științe Economice. Sinceritatea, în primul rând față de el însuși, nu i-a îngăduit să se mulțumească în viață cu false soluții, iar tenacitatea i-a dat forța să meargă mai departe în căutarea Adevărului, care nu a fost nici scurtă, nici facilă. Provine dintr-o familie tradițională catolică, în tinerețe a îmbrățișat activismul marxist, ajungând în cele  din urmă să primească botezul ortodox.

Acum face parte din comunitatea ortodoxă românească din Limerick (Galway) și are ca duhovnic un preot român. (T.P.

Domnule John Gabriel Corcoran, ați avut un parcurs impresionant până la intrarea în Biserica Ortodoxă, trecând prin credința catolică și ateismul marxist. Să începem cu începutul: vorbiți-ne despre experiența dumneavoastră din copilărie și adolescență. Aveați vreo legătură cu Dumnezeu?

Pe când eram încă la o vârstă fragedă, părinții mei s-au mutat în Anglia. Ca mulți irlandezi, au emigrat în Londra pentru un trai mai bun. Am fost educat într-o comunitate irlandeză de imigranți din estul Londrei și pot spune că, în multe privințe, am fost profund ancorat în credință, pentru că acești irlandezi, în principal oameni de la țară, deși trăiau în marele oraș care era foarte necreștin, și-au păstrat totuși credința.

În ansamblu, englezii erau foarte profani prin anii ’60. Comunitatea creștină a imigranților irlandezi a creat un foarte puternic sens al identității: naționalitatea irlandeză și credința catolică erau strâns legate. Nu te puteai considera irlandez dacă nu erai catolic ‒ iar această identitate era consolidată de parohiile catolice sănătoase atât din cartierul nostru londonez, cât și din întregul Regat Unit, alcătuite în principal din irlandezi, dar și din italieni și polonezi.

Aveam propriile noastre școli, primare și gimnaziale. Am urmat o școală gimnazială foarte bună (Catholic Grammar School), ce funcționa pe principiile Ordinului Iezuit care o întemeiase. Această școală îi pregătea pe băieții capabili să urmeze o carieră academică ‒ de altfel, întreaga rețea a acestor școli catolice era un demers conștient de a schimba componența comunității catolice din Regatul Unit dintr-o clasă predominant muncitorească (irlandeză) într-o clasă de mijloc educată, pentru a deveni o forță tot mai influentă în societatea britanică.

Această școală mi-a permis să fiu primul din familia mea care să fie admis într-o universitate, în 1977. Astfel, credința mea catolică și-a pus pecetea asupra mea în copilărie și tinerețe. Dar, înainte de a ajunge la universitate, am început să-mi pun sub semnul întrebării credința. Poate a fost o reacție la îndoctrinarea didactică excesivă primită în școală sau la lipsa oportunităților de a discuta liber despre îndoielile autentice, la care se adăuga un spirit rebel specific multor tineri, o atitudine mai degrabă nihilistă, încurajată și de așa-numitul „Nou Val” (New Wave) din muzica epocii.

Și așa am ajuns să mă implic în activități politice de stânga. Numeroasele campanii pentru dreptate socială din acele vremuri exploatau, de fapt, în mod cinic, idealismul nostru tineresc și dorința pentru „o lume mai bună”. Dar această subcultură politică era și foarte antireligioasă, și mai ales extrem de critică la adresa creștinismului. Dacă susțineai creștinismul, erai luat peste picior și pierdeai respectul celorlalți activiști ‒ singura excepție fiind, am observat încă de atunci, apartenența la Islam, ai cărui adepți erau tratați totdeauna cu mult respect.

Părinții mei făceau parte din clasa muncitoare și, firește, am văzut de mic nedreptățile din societate, fapt care-mi alimenta activismul. Devoram publicațiile diferitelor grupuri comuniste cu care aveam contact ‒ și, desigur, poziția lor critică față de rolul statului britanic în Irlanda de Nord îmi suna foarte bine, așa că am păstrat un puternic sentiment al identității mele irlandeze. Erau multe grupuri de stânga active printre tinerii din epocă, și m-am implicat în astfel de mișcări timp de 6-7 ani. În mod evident, primirea acestui nou sistem de credințe a implicat respingerea în totalitate a educației mele religioase și o acceptare a unei noi „credințe”: marxismul și Revoluția.

Experiența care m-a călăuzit pe Cale”

Am sfârșit prin a deveni un membru activ al partidului comunist. Astfel, în a doua jumătate a anilor ’70, pe când eram pe la 20 de ani, nu mai aveam nici o credință religioasă; noua mea credință era acest ciclu fără sfârșit al activismului socialist. Însă, paradoxal, decizia mea de-a mă implica în Partidul Comunist pro-sovietic, diferit de Partidul Comunist de influență troțkistă, a jucat un rol important în venirea mea la Ortodoxie, căci Duhul Sfânt suflă unde nu te aștepți. Astfel, datorită fascinației mele față de tot ce avea legătură cu „adevăratul socialism”, am vizitat Uniunea Sovietică în 1982, unde am stat o vreme ca student.

Și, ca tânăr bărbat la Moscova, la un moment dat m-am îndrăgostit de-o tânără rusoaică, cam de-o vârstă cu mine, care părea să susțină întru totul linia partidului. Spunea numai lucruri corecte din punctul meu de vedere, legate de socialismul din Uniunea Sovietică. Totuși, cu o anumită ocazie am fost invitat în familia ei, care locuia undeva, pe lângă Moscova, în ceea ce ei numesc o dacea, o casă țărănească. Am fost extrem de surprins să văd că aveau acolo o mulțime de icoane pe perete, pe care nu le aveau și în apartamentul lor din Moscova. Apoi, într-o duminică dimineață, m-am trezit dus la o liturghie ortodoxă! Chiar au insistat foarte tare să vin, spunându-mi: „Dacă vrei să înțelegi cu adevărat Rusia, trebuie să vii și să vezi asta!”. Tot ce pot să spun este că, în timpul acestei experiențe, ceva mi-a pătruns în inimă. Am fost de-a dreptul uimit de mine însumi, nu mă așteptam să reacționez așa. Da, am ieșit din biserică foarte impresionat, tulburat de impactul pe care l-a avut Liturghia asupra mea. A fost într-adevăr foarte frumos, dar știam că intra în contradicție cu „noul meu sistem de credințe”, așa că am încercat să contest tot ceea ce trăisem la slujbă, punând experiența pe seama miresmei de tămâie, a lumânărilor, a cântărilor, care mă învăluiseră într-o „vrajă”. Totuși, în inima mea știam că, în realitate, fusese mai mult decât atât.

La 3-4 ani de la această întâmplare, stând în Uniunea Sovietică și vizitând și Germania de Est, mi-a devenit tot mai clar că sistemul comunist era extrem de opresiv. De exemplu, aveam mulți prieteni pe care mi-i făcusem în Uniunea Sovietică și în Germania de Est, dar îmi era imposibil să țin legătura cu ei, deoarece scrisorile pe care le trimiteam nu erau primite, după cum nici scrisorile lor nu ajungeau la mine. Așa că am ajuns la concluzia că nu era deloc un sistem liber. Și astfel au început să mi se spulbere iluziile.

Cred că experiența liturghiei, pe care am avut-o în acea dimineață, a rămas undeva în inima mea. Nu mă gândeam tot timpul la ea, dar îmi aminteam adesea că fusese o trăire frumoasă, apărută chiar în mijlocul deșertului spiritual în care îmi duceam zilele în vremea aceea.

De la vârsta de 16 ani nu mai intrasem într-o biserică, iar acum aveam 25. Așadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu Ortodoxia, pe care încă mi-o amintesc foarte clar și care m-a călăuzit pe Cale.

Un gol lăuntric

Cum ați ajuns să-L căutați pe Hristos?

În al treilea deceniu al vieții mele, mi-am dat seama că utopia seculară la crearea căreia încercam să contribui nu era ceva real, ci era construită pe minciuni, opresiuni și limitări ale libertăților umane. Lucrul acesta mi-a provocat o serioasă problemă lăuntrică. M-am trezit într-o fundătură și am hotărât să nu mă mai amestec în politică. Mi-am văzut de viață, mi-am continuat cariera și am devenit lector de Științe Economice la o universitate. M-am însurat, am făcut trei copii, și cred că duceam ceea ce se poate numi „o viață normală”: familie, mașină, copii ‒ dar, în spatele paravanului normalității, se ascundeau multe probleme întunecate în viața mea, declanșate de un gol pe care îl simțeam crescând înlăuntrul meu.

Ca să spun pe scurt o poveste lungă, mă confruntam cu niște demoni pe care îi adunasem de-a lungul acestui parcurs. Unul dintre ei, legat de modul în care căutasem să scap de acest sentiment al golului care mă copleșea, era că, treptat, devenisem tot mai dependent de alcool. Altfel spus, ajunsesem un mare bețiv, chiar dacă încă funcționam la locul de muncă, ba încă și promovam în carieră. Dar, cu timpul, am fost nevoit să găsesc o soluție, pentru că această problemă devenea tot mai mare, așa că m-am înscris în „Alcoolicii anonimi” (AA), o organizație unde, spre surprinderea mea ‒ și, sincer să fiu, spre dezgustul meu! ‒, am constatat că se vorbea despre… Dumnezeu. Programul în 12 pași pe care îl propuneau era să pui un nou început în viață, să-ți faci „curat în casă” și să încerci să-L primești pe Dumnezeu, așa cum Îl înțelegea fiecare. Astfel, pe la începutul deceniului al patrulea al vieții mele, m-am înscris în această organizație și de-atunci n-am mai pus gura pe băutură până în ziua de azi. Și am 61 de ani.

După o vreme, a început să mă macine o întrebare: eram o persoană de succes în multe privințe, mai ales academic, dar totdeauna am avut sentimentul că nu voi putea scăpa în veci de acest surogat, alcoolul. După ce am intrat însă în „Alcoolicii Anonimi”, am văzut că mă pot descurca și fără băutură, că pot fi absolut fericit și fără să beau. Și am început să mă întreb de unde primisem puterea aceasta de-a mă schimba, pe care nu o avusesem înainte. Concluzia la care am ajuns a fost că începusem să-I cer ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi, așa cum se obișnuia în programul organizației ‒ era singura explicație pe care am putut să mi-o dau. Și așa mi-am deschis din nou mintea și inima către posibilitatea existenței lui Dumnezeu, a faptului că-mi poate răspunde, atunci când Îl rog cu smerenie.

Cu cât mă rugam mai mult, cu atât simțeam că lucrurile se schimbă. Și acest deșert ‒ pentru că, într-adevăr, îmi preschimbasem sufletul într-un deșert, începând cu vârsta de 16 ani ‒ era acum udat din belșug și primea ploi la vreme potrivită, și existau unele semne de revenire a vieții în sufletul meu arid, în inima mea secătuită.

Ce Îi spuneați lui Dumnezeu în acele rugăciuni?

Prima rugăciune care mi s-a propus m-a ajutat foarte mult, mai ales că nu avea nimic în comun cu ceea ce învățasem în catolicism. Era o rugăciune simplă, pe care ei o numeau „Rugăciunea seninătății” ‒ simplă, într-adevăr, dar foarte puternică: „Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciunea de a cunoaște diferența”. Era, deci, o rugăciune despre acceptare. Am început să o spun și, în felul acesta, m-am obișnuit să-I încredințez efectiv lui Dumnezeu fiecare zi din viața mea.

La începutul zilei, spuneam: „Doamne, Ție Îți încredințez această zi, Tu să fii la cârmă!”. Aceasta a fost o schimbare majoră în viața mea, pentru că, până atunci, simțeam că eu sunt cel care îmi controlez destinul. Și lucrul acesta a început să mă schimbe. Tot la îndemnul celor de la „Alcoolicii Anonimi” am început să îngenunchez dimineața și seara la rugăciune, lucru greu la început pentru mine, ca unul ce fusesem atâta vreme ateu.

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi răspundă”

Era o rugăciune adresată lui Hristos, sau unei divinități oarecare?

Pentru mine, în acea etapă, Dumnezeu și Hristos începeau să se suprapună tot mai mult în inima mea. Am început să mă gândesc la asta și, dacă ar fi fost să mi-L reprezint pe Dumnezeu, nu putea fi decât în chipul lui Hristos. Poate că se datora și educației mele catolice. Acum însă mă apropiam de Hristos dintr-o cu totul altă direcție. Acum eu eram cel care făceam pași către El.

Eram ca fiul risipitor: Îl părăsisem pe Tatăl meu, pe Tatăl Ceresc. Și, întocmai ca fiul risipitor, atunci când am început să fac primii pași de întoarcere către Tatăl, am primit de la El tăria de a continua pe Cale. Imaginea aceasta a fiului risipitor venind către casă mi-a dat puterea să continui să merg pe drumul întoarcerii, indiferent de obstacole.

Pilda fiului risipitor este una dintre cele mai puternice ale Evangheliei lui Hristos. În mod deliberat, Hristos folosește verbul „a alerga”. Când tatăl își vede fiul întorcându-se acasă, aleargă în întâmpinarea lui, își scoate inelul și i-l pune pe deget, sărbătorind întoarcerea fiului său pierdut. Pilda aceasta mă odihnește mult, știind că Dumnezeu nu așteaptă întoarcerea noastră undeva, departe, ci ne iese înainte, alergând să ne întâmpine. Și mi-am dat seama că, deși eu Îl respinsesem pe Dumnezeu, eram încă în stare să găsesc drumul de întoarcere ‒ dar nu simțeam că aș putea să mă întorc la Biserica Catolică, din felurite motive. Am început să merg din nou la messe, totuși simțeam că lipsește ceva. Am realizat, în primul rând, că erau foarte scurte, superficiale, pe fugă, se terminau în mai puțin de o jumătate de oră. Nu regăseam acea spiritualitate puternică pe care o trăisem la litughia din Rusia. De asemenea, am vizitat Grecia cu multe prilejuri și mă simțeam atras de bisericile de acolo, de icoane și de tot ce ținea de Ortodoxie, lucruri pe care nu le găseam în Biserica Catolică. Pur și simplu, nu găseam acest misticism și această viață liturgică așezată pe care le trăisem în Ortodoxie.

O altă problemă pentru mine, la acea dată, era faptul că divorțasem de prima soție. Nici nu era de mirare, pentru că trecusem printr-o perioadă foarte grea înainte ca eu să mă opresc din băut. Din discuțiile pe care le-am avut cu niște preoți catolici, am aflat că, fiind divorțat, nu mai puteam primi împărtășania, dar nu mă puteam împăca, în sufletul meu, cu abordarea legalistă a Bisericii Catolice. Nu puteam să pricep de ce nu mă puteam împărtăși. Îmi spuneau că ar trebui să-mi anulez căsătoria și abia apoi mă puteam împărtăși. Și mă gândeam: „Bine, dar asta ar însemna să afirm că mi s-au născut copiii în afara unei căsătorii reale!”. Nu găseam nici un motiv să-mi anulez mariajul, pentru că fusesem căsătoriți, dar, pur și simplu, nu mersese. În primul și în primul rând, din vina mea. Astfel, o vreme am ignorat pur și simplu oprirea de la împărtășanie, încercând să nu mă consum prea mult, dar, de cele mai multe ori, atunci când îi vedeam pe ceilalți împărtășindu-se, mi-era greu, mă simțeam ca un exclus.

Apoi, într-o vacanță de vară, m-am hotărât să fac și eu celebrul „El Camino” sau „drumul Sfântului Iacov” ‒ pelerinajul la Santiago de Compostela, având ca destinație mormântul Apostolului Iacov cel Mare din catedrala orașului. Astfel, am traversat pe jos nordul Spaniei venind dinspre sud-vestul Franței, în jur de 750 de kilometri. Pe parcursul acestui drum, am întâlnit un preot catolic și am crezut că el îmi va oferi cheia problemei mele. Se spune că atunci când faci drumul Sfântului Iacov, Îi poți cere lui Dumnezeu să te călăuzească. Și asta am făcut, I-am cerut lui Dumnezeu să mă călăuzească. Iar când l-am întâlnit pe acest preot catolic american, am crezut că el îmi va da răspunsul. La un moment dat, a săvârșit o messă, la care am participat doar noi doi. Și la rândul său mi-a refuzat împărtășania, ceea ce m-a îndurerat mult. Mi-a spus după messă: „Pari nefericit”, la care i-am răspuns: „Chiar sunt, pentru că nu înțeleg de ce nu pot primi împărtășania!”. „Pentru că ești divorțat”, mi-a răspuns el. „Simt că ați făcut ceva ce Hristos nu ar fi făcut. Simt că El nu m-ar fi respins…”.

Acum știu unde mi-este grădina”

Așa că l-am lăsat pe preotul acela și am mai mers pe jos o săptămână pe „drumul Sfântului Iacov”, până am ajuns în orașul Leon. Cum stăteam eu lângă o stație de autobuze, la un moment dat oprește un autobuz din care coboară o tânără doamnă, îmbrăcată într-o rochie albă, cu un rucsăcel în spate. Ne-am împrietenit și am mers împreună pe jos vreo trei zile. Era o doctoriță din România. Nu-mi mai amintesc numele ei. I-am spus povestea mea, faptul că eram mâhnit că preoții catolici nu mă primeau la împărtășanie, la care ea mi-a răspuns: „Aceasta nu e neapărat o problemă. Noi, ortodocșii, nu încurajăm divorțul, dar recunoaștem că se poate întâmpla, așa că nu ești ținut departe de împărtășanie din acest motiv”. Mi s-a părut interesant. Nu am mai vorbit nimic despre asta, apoi ne-am despărțit. La trei săptămâni după ce am încheiat „drumul Sfântului Iacov”, am primit prin poștă o icoană de la ea, fără nici un alt mesaj, fără nici o adresă. Era o icoană a Maicii Domnului de la catedrala din Iași. Și această icoană am ținut-o pe șemineu vreme de un an.

Mă tot uitam la icoană în timpul nopții, gândindu-mă ce ar putea să însemne. Mă gândeam la ce-mi spusese femeia, că aș putea să primesc împărtășania în Biserica Ortodoxă. Și așa, după ce m-am tot uitat la icoană vreun an de zile, am simțit nevoia să caut mai mult, să stabilesc o legătură cu Biserica Ortodoxă. Așa am început să mă duc la biserici ortodoxe. Iar când am participat la prima mea liturghie în Irlanda, am avut exact aceeași experiență ca la liturghia din Rusia, deși era un spațiu cu totul diferit. Am avut același sentiment de uimire și, cu adevărat, o cutremurare înlăuntrul meu față de tot ceea ce se petrecea acolo. Atunci am simțit cu toată ființa mea: „Aici trebuie să fiu! Aici e locul meu!”. Și era la mai bine de 20 de ani de la liturghia din Rusia. Așa că ‒ paradoxal, nu? ‒ în toată această rătăcire în marxism, în golul meu lăuntric, în dependența de alcool, Dumnezeu nu m-a părăsit, ci m-a adus la acea liturghie, unde a și sădit sămânța întoarcerii mele la credință.

Nu după multă vreme, un an mai târziu, am devenit catehumen și am fost primit în Biserica Ortodoxă în Irlanda. De atunci sunt foarte implicat în Biserică. Fac tot ce pot. Nu mă pot numi o întruchipare a spiritualității ortodoxe, sunt departe de asta! Am multe, multe căderi, eșuez în multe privințe, dar, cel puțin, acum găsesc un sens. A fost o vreme când „grădina” mea duhovnicească era plină de spini și nu creștea nimic în ea. Era aridă și pustie, dar, peste toate, nici măcar nu știam unde se află. Diferența e că acum știu unde mi-este „grădina”. Poate că are multe buruieni, poate că recolta nu-i atât de bună cum ar trebui să fie, dar cel puțin știu unde se află, așa că tot am câștigat ceva. „Grădina” mea nu-i cea mai bună dintre grădini, dar măcar știu unde se află și pot să o îngrijesc.

Cum v-ați pregătit pentru intrarea în Biserică?

Am fost îndrumat la început de Părintele John Hickey, un preot ortodox irlandez. Totodată, am avut șansa să am un vecin ortodox, cam la vreo 20 de mile de casa mea, cam de aceeași vârstă cu mine, irlandez, care era în Biserica Ortodoxă de mai mulți ani. Și acest bun prieten, Thomas, care fusese de multe ori în Sfântul Munte, a petrecut mult timp cu mine povestindu-mi experiențele sale. Mi-a dat să citesc multe cărți, mai ales ale Sfântului Paisie Aghioritul și Sfântului Sofronie Saharov. El m-a îndemnat să merg să vizitez mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex, ceea ce am și făcut.

Apoi, cam la o jumătate de an după ce am fost primit în Biserică, am mers cu un grup în Sfântul Munte, și aceasta a fost cu adevărat o experiență extraordinară, care m-a schimbat enorm. Prin mila lui Dumnezeu, m-am împrietenit cu un ieromonah athonit, care m-a povățuit în primii mei ani de Ortodoxie, și cu care țin legătura și acum. Am revenit în Muntele Athos de vreo 3-4 ori. Acest lucru m-a ajutat enorm.

Acum sunt sub călăuzirea duhovnicească a unui preot român, Părintele Tudor Ghiță, care mi-a dat o însuflare deosebită, îndemnându-mă să am o rânduială zilnică de rugăciune, să spun Rugăciunea lui Iisus, să cunosc Evangheliile și să mă rog din Psaltire, citind cu luare-aminte la sensul cuvintelor, să merg regulat la Dumnezeiasca Liturghie. Aceste lucruri le-am învățat încă din primele zile în care am intrat în Biserica Ortodoxă. Am fost catehumen aproape un an, învățând despre aceste lucruri, pe care le-am continuat și după aceea. Acum sunt în Biserică de aproape 11 ani, a trecut ceva vreme… Da, Ortodoxia a devenit o parte intrinsecă a vieții mele acum ‒ dar, ce spun?! Nu este doar o parte din viața mea ‒ este chiar viața mea. Nu-mi pot imagina viața altfel.

(va urma)

Material realizat de

Tatiana Petrache

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa / noiembrie 2020

NOIEMBRIE 2020