Pământul crăpase pretutindeni sub soarele fierbinte. Frunzele late de porumb se strânseseră ca niște săgeți, ca să păstreze dramul de apă pe care rădăcinile îl mai trăgeau din sol. Grâul se usca de la o zi la alta și, din loc în loc, în lan apăruseră mici grămezi de pământ și nisip, ca la intrarea într-un deșert. La marginea satului, vitele smulgeau smocurile uscate de iarbă cu rădăcini cu tot. Oamenii priveau spre cer, se rugau și mai sperau într-o minune: „Nu-i târziu nici acum… De-ar da Dumnezeu o ploaie, ar mai scăpa încă mult din recoltă. Ar trebui aduse icoanele din biserică şi făcută o slujbă în câmp”, îi spuse bunicul meu, care era cantor la biserică, preotului din sat.

Pe vremea aceea, toată cunoştinţa mea despre cele sfinte erau povestirile bunicului despre minunile lui Hristos, despre faptele minunate ale Apostolilor şi-o seamă de întâmplări cu tâlc despre acele vremuri îndepărtate. De la bunica aflasem de neasemuita frumusețe și bunătate a Maicii Domnului și despre îngerii din văzduh, păzitorii binelui și mesagerii dintre Dumnezeul din Ceruri și noi, oamenii, creația Sa de pe pământ. Cărţi sfinte nu aveau decât preotul şi dascălul satului. Erau vremuri de restrişte pentru poporul român. Interesele străine şi puterea ţării de atunci voiau să sugrume sufletul şi credinţa românilor. „Generaţiile tinere trebuie formate după principiile conducerii de acum. Elevii n-au ce căuta în biserici!”, ne predica câte un trimis de la putere, nouă, elevilor adunați în careul în mijlocul căruia flutura steagul roșu, cu seceră și ciocan. După ce adunarea se termina, dascălii cei mai bătrâni ne priveau zâmbitori, și noi pricepeam, din zâmbetul lor, cât preț trebuia să punem pe vorbele trimisului de la putere.

Satul se adunase cu mic, cu mare în fața bisericii. Nu lipseau din alai nici copiii, nici bătrânii, nici bolnavii. Oamenii duceau în mâini sfeșnice, prapuri și icoane vechi, luate de pe catapeteasmă. Preotul înalt, cu barbă și cu plete, citea din cartea bisericească, dascălul îi ținea isonul, bătrânii smeriți îi urmau îndeaproape, apoi bătrânele satului, tinerii, iar noi, elevii, care nu pricepeam îndeajuns necazul pe care îl aducea seceta, alergam înainte, stăteam până alaiul se apropia și iar ne pierdeam, în zbenguiala noastră nevinovată și gălăgioasă.

Alaiul s-a oprit în câmp, lângă marginea pădurii; noi, copiii, ne-am potolit din zbenguială, și toată suflarea părea înmărmurită, auzindu-se doar cântecul păsărelelor din pădure și cuvântarea plină de patos a preotului. Soarele ardea și, în zare, aerul încins bătea în valuri peste pământ. Câmpul unduia ca o mare, iar cerul părea plin de zămisliri ale închipuirii omenești. „Îndreaptă-Ți, Doamne, bunătatea Ta către noi, ne rugăm Ție și oștilor Tale Cerești…”, îl auzeam pe preot rugându-se. Încet, încet, gândurile îmi fugeau către povestirile bunicului despre vremurile când Hristos se plimba pe pământ cu Apostolii, urmat de mulțimea noroadelor și de îngerii din văzduh, despre care mă încredințase bunica.

Nici nu mi-am dat seama că preotul îşi terminase predica şi alaiul pornise înapoi spre sat. Când m-am uitat în depărtare, ca din senin, un ciulin se ducea de-a rostogolul peste câmp, mânat parcă de-o mână nevăzută. Apoi alți ciulini îl urmară. Vântul începu de-a binelea și prinse ciulinii într-un vârtej, înălțându-i spre cer. Dinspre orizont se iți un fulger, apoi bubui un tunet și cerul începu să se întunece de nori. Cântecul păsărelelor încetase. Un popândău ieșise din adăpostul lui din pământ și sta proptit pe picioarele din spate, căutând să afle ce se întâmplă. Departe se vedeau păstorii cum își mână turmele spre adăposturi.

Trupul îmi fu străpuns de-o furnicătură când aerul cald, de deasupra pământului, a fost sărutat de aerul rece venit dinspre nori. Primele picături de ploaie începură să cadă pe pământ ca pe-o plită încinsă. M-am ghemuit la adăpostul unei tufe de iasomie sălbatică. Ploua cu găleata. Din ascunzătoarea mea, simțeam în nări mireasma proaspătă a florilor.

Prof. Iulian Oancea

Brad, Hunedoara

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii septembrie 2015

Foto: Andreea Stanciu

Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa, iunie 2020

IUNIE 2020