În urmă cu numai câteva zile, am auzit la știri propunerea de a li se acorda cadrelor didactice statutul de autoritate publică. Știrea a fost completată cu mențiunea că respectiva propunere a fost contestată de consiliul național al elevilor. Am fost profesor de liceu la începutul anilor ’90 și mai recent, la o școală generală. În 1994, elevii încă mai salutau de fiecare dată orice cadru didactic pe care îl întâlneau la școală sau pe stradă, dându-le întâietate profesorilor. În 2013, intrând în școală în timpul unei pauze, era cât pe ce să fiu călcată în picioare de-o mică hoardă de sălbatici ce vroia să iasă în curtea școlii… M-am întrebat ce am câștigat, de fapt, în acești ultimi 30 de ani, dacă nu am reușit să păstrăm, ca alte popoare, valori esențiale, tradiții importante și bune obiceiuri, menite să ne facă viața mai plăcută. (I.P.)

În anii ’90, eram reporter într-o societate care răsturnase regimul totalitar în care crescusem și participam la o conferință unde venisem să realizez câteva interviuri cu invitații cei mai de seamă. Tema era dezvoltarea accelerată a economiilor emergente ale Asiei de Sud-Est („tigrii” asiatici) și, printre participanți, erau destui reprezentanți de seamă din Japonia. Fascinația mea s-a îndreptat către asistenții acestor invitați niponi, care butonau neobosiți laptopurile din dotare, umblând pe lângă șefii lor cu capul înclinat, într-o atitudine de respect nedisimulat. Modul de adresare și tot limbajul corpului mi-au adus instantaneu aminte de „Shogun”, o carte care-mi marcase adolescența cu câțiva ani în urmă și unde remarcasem o atitudine de neînțeles pentru mine atunci. Orice încălcare a ierarhiei acoperea de rușine capul celui ce nesocotea ascultarea față de stăpân, până la punctul în care, pentru a-și spăla rușinea, era nevoit să recurgă la seppuku. Nu mai era vorba, de data aceasta, de servitori, ci de staff, și uneltele lor nu erau greble și lopățele, ci laptopuri și telefoane mobile. Ceea ce supraviețuise însă secolelor de istorie și dezvoltare economică era tradiția ordinii sociale, a respectului deplin față de superiori, a ascultării și a ierarhiei. A fost uluitor pentru mine să constat acest lucru, căci trăiam într-o societate unde oricine putea bălăcări pe oricine la televizor, în ziare sau acasă, așezat comod într-un fotoliu în fața televizorului, simțindu-se îndreptățit să o facă doar pentru că nu împărtășea aceleași opinii cu celălalt, combătându-l fără respect, fără delicatețe și, adesea, fără argumente.

Ce s-a întâmplat, oare, pe meleagurile noastre? Lucrurile au degenerat treptat, cu pași mici, insesizabili, așa cum se întâmplă în orice proces de descompunere. La început nu-ți dai seama, pare că totul este în regulă, pe urmă te întrebi dacă nu cumva ți se pare că mâncarea s-a stricat, pentru ca la final să realizezi că e numai bună de aruncat.

Întâi, ne-am tutuit cu cei mici, care au uitat complet pronumele de politețe „dumneavoastră”. Apoi, am uitat să le cerem copiilor să-l folosească pe „te rog” și „mulțumesc”. Pe urmă, am început să le dăm întâietate în orice situație, apoi să le trecem cu vederea momentele când uitau să-i salute pe cei din jur, când aveau un ton arțăgos sau pretenții aberante, la care au ajuns pentru că nouă ne-a fost teamă să le mai refuzăm ceva, ca nu cumva să-i „traumatizăm”. Ne-a fost teamă să nu fim prea severi, prea stricți, prea „de modă veche”. Ne-a fost teamă de cuvântul „disciplină”. Ne-am oprit de a le mai da atribuții domestice și chiar de a le mai solicita ajutorul la micile treburi casnice pe care le-ar fi putut îndeplini conform vârstei lor, pentru că, Doamne ferește, am fi putut fi acuzați că-i exploatăm prin muncă.

Și rezultatele nu au întârziat să apară. Mai întâi, am ajuns să avem copii bine educați bătuți măr de copii needucați; apoi părinți bine educați agresați de părinți needucați; dar și părinți educați bătuți de copiii pe care nu și i-au educat; precum și profesori care încercau doar să-și facă treaba bătuți de elevi needucați. Am ajuns să fiu întrebată de părinți de bună-credință dacă mai are vreun rost să-și educe copiii, ca nu cumva să-i facă prea vulnerabili și predispuși să sufere tot mai mult.

Respectul e mai important decât iubirea

Toate acestea se întâmplă pentru că aproape am pierdut, ca societate, sensul cuvântului „respect”, despre care vorbim tot timpul și-l pretindem de la alții, fără să realizăm adesea că noi înșine avem prea puțin respect pentru:

  • celălalt, atunci când ne băgam la coadă în fața lui, prefăcându-ne că nu l-am observat;

  • mediul în care trăim, atunci când aruncăm o hârtie pe jos;

  • țara noastră, atunci când facem pe șmecherii, sfidând legile și regulile;

  • noi înșine, atunci când facem toate acestea și multe altele.

În răstimp, alte societăți promovează respectul și îl predau mai departe tinerelor generații ca pe cea mai valoroasă lecție cu putință. Iată, de pildă, ce pot afla tinerii australieni care intră pe kidshelpline.com.au: „Dacă suntem respectați de cei din jur, ne vom simți în siguranță și ne vom putea exprima adecvat. Să fim respectați de persoanele importante din viața noastră ne ajută să învățăm să-i respectăm pe ceilalți. Într-o relație, respectul întărește sentimentele de încredere, siguranță și stare de bine”.

Într-o relație, respectul față de partener ne ajută să-i acceptăm calitățile și defectele, să avem răbdare, să ne abținem de la a face și spune lucruri care să-l rănească. Respectul ne ajută să întreținem afecțiunea și încrederea într-o relație. Dr. Peter Gray, psiholog, cercetător și profesor reputat al Boston College (S.U.A.) face o afirmație îndrăzneață într-un articol publicat pe site-ul Psychology Today: „În relații, respectul e chiar mai important decât iubirea”. Iată ce mărturisește el: părinții nu îl lăudau decât arareori, nu îi spuneau nici lui, nici fraților lui cât de minunați, speciali și grozavi erau ei, nu le permiteau copiilor să se laude cu meritele lor și, dacă o făceau, aveau grijă, prin întrebări bine țintite, să le aducă aminte că nu sunt atoateștiutori. Părinții săi valorizau modestia și smerenia. Autorul mărturisește că nu s-a îndoit nici o clipă de iubirea mamei și a tatălui său vitreg care l-au crescut, dar că, mai mult decât orice, s-a simțit respectat de ei. În viziunea sa, poate exista dragoste fără respect și respect fără dragoste, dar fericirea apare acolo unde ambele se înâlnesc.

Experiența psihologică a respectului are implicații pentru natura și calitatea vieții de grup, dar și pentru starea fizică și psihică de bine a individului, se afirmă în studiul cercetătorilor Yuen Huo și Kevin R. Binning de la University of California (S.U.A.): „De ce este importantă experiența psihologică a respectului în viața de grup: o abordare integrativă”, publicat în Social and Personality Psychology Compass din 2008. Cercetătorii afirmă că „experiența respectului este importantă deoarece reflectă două nevoi de bază ale vieții sociale – nevoia de status (recunoașterea calității de contributor al grupului) și nevoia de apartenență, de afiliere, de a forma legături trainice și durabile cu alți membri ai grupului”. Cu alte cuvinte, respectul este liantul prin care indivizii aderă la structura socială și o agregă. Cercetarea celor doi psihologi americani arată că, dacă înțelegem care este percepția indivizilor asupra respectului primit din partea celorlalţi membri relevanți ai grupului, vom putea înțelege și anticipa atât aspecte semnificative ale activității lor de zi cu zi, cât și angajamentul lor în activitățile de grup, percepția lor față de ei înșiși (stima de sine), chiar și sănătatea lor fizică și psihică.

Cu cât o persoană se simte mai respectată de grupul social căruia îi aparține, cu atât se va implica mai mult în viața grupului, va coopera mai bine cu ceilalți membri și va face eforturi să îmbunătățească viața de grup. Foarte importantă este și descoperirea faptului că indivizii sunt cu atât mai implicați în viața socială, cu atât mai cooperanți și vor respecta mai bine regulile și legile societății, cu cât se vor simți mai respectați de autorități. Dimpotrivă, acolo unde cetățenii se simt abuzați de autorități, respectul lor față de ordinea socială și față de reguli scade proporțional, ducând la comportamente violente și antisociale în rândul persoanelor discriminate, marginalizate, paupere, care înțeleg în felul acesta să-și restabilească statusul social erodat.

Prin urmare, noi toți, adulții acestei societăți, comportându-ne cinstit și civilizat, demn și adecvat, suntem responsabili de formarea unui cadru macro-social bazat pe respectul față de ierarhie, pe fondul căruia putem să cultivăm și personalitatea copiilor noștri. Și invers, dacă fiecare părinte își crește copiii în spiritul respectului pentru ceilalți și pentru sine, întreaga societate va avea de câștigat.

Ca formă a evaluării sociale, respectul este esențial în construirea stimei de sine. Tocmai de aceea avem nevoie să cultivăm în copiii noștri abilități diverse, prin care să poată deveni contributori, adică să-și poată aduce propria contribuție la viața de grup. Supraprotecția este, asemnenea abuzului, o cale sigură de a eroda încrederea în sine a copilului care, în consecință, se va revolta împotriva părinților pentru a-și putea crește stima de sine. Asocierea la un grup care se bucură de respect se reflectă pozitiv în stima de sine a individului. Adeseori însă, copiii confundă respectul cu frica (mai ales dacă în familie părinții confundă autoritatea cu abuzul) și se asociază unor grupuri de bullies, agresându-i pe ceilalți.

Cum să-i învățăm pe copii respectul?

Așa cum respectul nu înseamnă frică, ci considerație, tot așa autoritatea parentală nu se traduce prin putere discreționară exercitată asupra copilului, ci prin experiență, înțelepciune, hotărâre, fermitate, responsabilitate – adică tot atâtea motive pentru care copilul să ne admire și să-și dorească să ne fie asemenea, chiar și atunci când nu e de acord cu noi. Respectul este întotdeauna un drum cu dublu sens. Nu îl putem pretinde, ci doar câștiga; și nu îl putem avea cu adevărat dacă nu știm să-l acordăm.

Pentru a ne învăța copiii ce este respectul:

  • Trebuie să fim noi înșine modele de urmat, adică să respectăm legile, regulile, convențiile sociale, tradițiile, chiar dacă nu suntem de acord cu ele și afirmăm deschis acest lucru. Să îi respectăm pe cei din jur, oricât de săraci ar fi ei în bani sau în calități, oricât de mărunt le este statusul, oricare le este culoarea pielii.

  • Trebuie să respectăm nevoile copilului și pe el, ca persoană, educându-l fără să țipăm la el, fără să-l lovim, fără să-l insultăm, fără să-l jignim, fără să-l ironizăm și să-l umilim public.

  • Trebuie să respectăm nevoile de dezvoltare ale copilului și să nu-l tratăm ca pe o păpușă de cârpe, incapabilă să facă mai nimic pentru sine, nici chiar să mânânce singur. Avem nevoie să-l lăsăm să răspundă atunci când este întrebat, să-l lăsăm să-și asume responsabilități, să-l încurajăm chiar să o facă, să suporte consecințele acțiunilor sale.

  • Trebuie să-i cerem copilului să se comporte civilizat față de ceilalți: colegi, profesori, vecini, reprezentanți ai autorității publice, respectându-i noi înșine chiar și în situații în care nu suntem de acord cu ei. Altminteri, există riscul ca propriul nostru copil să ne împrumute convingerile și atitudinile lipsite de respect și, astfel, să fie rejectat, pedepsit, exclus din grup.

  • Trebuie să ne învățăm copilul să respecte mediul în care trăiește pentru a se bucura de o viață sănătoasă el și copiii copiilor lui, dar nu vom reuși acest lucru dacă noi nu facem nici un efort să nu poluăm, să nu distrugem specii de plante și animale, să nu aruncăm pe jos nici o gumă de mestecat și nici o pungă de plastic, să sortăm spre reciclare deșeurile din gospodărie. Și totul poate începe prin a purta la noi o sacoșă refolosibilă și a nu arunca paharul de plastic în coșul pentru hârtie.

  • Trebuie să ne învățăm copilul ce este respectul față de tradițiile noastre și istoria noastră, respectându-le noi înșine. În Copenhaga fiind într-o sâmbătă dimineață la „Muzeul de Istorie Națională”, nu mică mi-a fost mirarea să văd că, la ora 10, deja erau veniți părinți cu pruncii lor de toate vârstele, unii chiar de 3-4 ani! Iar în Roskilde, Danemarca, la „Muzeul bărcilor vikinge”, am asistat într-o dimineață de vineri la o „invazie” de copii de grădiniță (vreo 50!) însoțiți de educatoare. Nimeni nu le explica nimic, ci fuseseră aduși acolo să se joace (da, să se joace!) în bărcile noi, nu în exponatele autentice, făurite exact după modelul celor de acum o mie de ani și echipate cu tot ce era în dotare la vremea respectivă (mai puțin topoare, cuțite și alte arme). Îi priveam fascinată pe prichindeii aceia cum trăgeau de parâme, de cârmă, cum se suiau și se coborau din bărci, cum „vâsleau”, închipuindu-și că sunt adevărați vikingi. În joaca lor neobosită și liberă se conectau instantaneu la originile neamului lor, fără tam-tam exaltat și fără explicații academice, dar și fără teama că cineva ar putea striga indignat: „Huo, naționaliștilor!”. Dacă noi, ca părinți, vom lua în derâdere tradițiile și istoria noastră românească sau vom uita de ele, atunci le vom răpi copiilor noștri șansa de-a se conecta la întreg neamul lor, de a se plasa în mod natural într-o linie genetică multimilenară. Vom desconsidera astfel o nevoie esențială a copiilor: nevoia de apartenență. Or, așa cum arată cercetările, respectul se reflectă nu doar în nevoia de statut social, ci și în nevoia de apartenență ‒ la o familie, dar și la un grup social amplu, precum o națiune.

  • Trebuie să ne respectăm unii pe alții, pe părinții și pe bunicii copilului, indiferent de istoricul familial. Multe persoane, mame și tați, răniți de partenerii lor de viață, încearcă să-și adjudece copiii vorbindu-i de rău pe cei care i-au rănit, uitând că aceștia sunt mama sau tatăl copilului, cu alte cuvinte, persoane care fac parte din identitatea copilului. Același lucru se întâmplă și cu lipsa respectului față de bunici și chiar față de o întreagă linie genetică („Tu cu tot neamul tău!”). Un copil în fața căruia mama, tata sau bunicii sunt denigrați poate ajunge să se rușineze de ei, dar și de sine însuși, pentru că este vlăstarul lor. Adulții cred adesea că le fac copiilor un bine, ajutându-i să se îndepărteze de un „exemplu rău”, dar, de fapt, copiii suferă un abuz emoțional sever, fiindu-le erodată stima de sine și atacată propria identitate.

  • Trebuie să respectăm nevoia copilului de joacă și de educație, inclusiv spirituală. Vedem adesea părinți care consideră că joaca este o pierdere de timp și dăunează educației copilului (când aceasta este însăși esența copilăriei!), îngropând copilul în activități școlare și extrașcolare. La polul opus, sunt părinți care desconsideră școala, lăsându-i pe copii să facă ce vor, crezând că astfel spiritul lor se dezvoltă liber. Îmi permit să adaug că și buruienile se dezvoltă cu adevărat liber, în timp ce plantele sunt cultivate, de la grâu la flori, de la legume la pomi fructiferi, dacă vreau să am un rod bogat. Într-o familie în care activitățile copilului sunt bine gestionate și părinții îi respectă nevoile de dezvoltare adecvată, copilul se simte bine în pielea lui, trăiește cu sentimentul instinctiv că este înțeles și respectat ca membru al familiei sale.

Putem să argumentăm cu zeci de cercetări și de experiențe concrete relevanța respectului pentru viața individului și pentru sănătatea sa fizică și psihică, precum și pentru sănătatea și moralitatea societății în care trăiește. Toate aceste studii întreprinse după rigorile metodologiei cercetării științifice și toate observațiile noastre empirice pun în evidență un adevăr pe care Scriptura ni-l relevă ca poruncă divină: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să îți fie ție bine și să trăiești mulți ani pe pământ”.

Psih. dr. Irina Petrea

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/martie 2020

Foto: Evgeny Atamanenko Dreamstime

MARTIE 2020