Am obosit. Şi nu pentru că lumea este așa cum este, ci mai mult pentru că iar și iar mă găsesc înfrânt de patimi, de propriile-mi patimi, în care se răsfrânge starea acestei lumi care mă înfricoșează. Mi-e frică şi numai să mă gândesc la cum va arăta lumea de mâine ‒ iar acest mâine este tot mai aproape. Neocomunismul antihristic se apropie cu pași repezi, de mii de ori mai perfid și mai viclean decât în anii ’20, când milioane de ruşi erau omorâţi pentru că i se împotriveau, fie şi numai la nivelul conştiinţei. Acum însă ne vor lua și sufletul, căci strategia s-a schimbat. Te lasă să ţi-o faci cu mâna ta ‒ ei doar te seduc.

Apocalipsa pare mai aproape decât oricând, şi totuşi noi continuăm să ne ducem viaţa ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. E un fel de amnezie generală, care aminteşte de divertismentul şi desfrânările disperării ce caracterizează vremurile de război, când omul simte apropierea morţii, la vecinul de peste drum sau în casa de alături. Frica te face să-ţi doreşti să uiţi, şi alegi visul, minciuna, anestezia, amnezia. Nu mai vrei să se termine această visare, căci te simţi neputincios să te schimbi pe tine însuți și să-ți asumi moartea, care vine iminent.

Acest sentiment ni-l lasă şi lumea de astăzi, cufundată într-o măsură fără precedent în visarea colectivă a micilor ecrane. Însă, în spatele acestei visări, la o radiografie mai atentă, se desluşeşte clar frica. Ne este frică de moarte, și asta ne paralizează toate reacţiile. Nu vă uitaţi la hohotele de râs grotești care răsună peste tot, şi nici la discursurile sforăitoare despre bunăstare şi confort, sau la telenovele, vacanţe şi plăceri cotidiene. Toate acestea nu fac decât să mascheze deznădejdea unei lumi care presimte că se află pe marginea prăpastiei, dar nu vrea să i se spună.

Da, mă scol dimineaţa şi văd că mă aflu în același punct, la începutul unui drum pe care mi-l doresc şi, totuşi, nu înaintez deloc, ci o iau iar şi iar de la început, în virtutea faptului că nu m-am dat încă bătut. Domnul nu se mânie degrabă, dar până când va mai face răbdare cu mine, cu noi? Ce ar trebui să ni se întâmple ca să avem privirea ațintită doar înainte, ca să cugetăm doar cu frică şi cutremur la trecut, la istoricul lepădării noastre de Domnul?

Calea este lăuntrică

Nu, acesta nu este un discurs corect politic, pacifist, liniştitor. „De ce nu vezi și lucrurile bune, partea plină a paharului?”, îmi veți spune. „Așa au stat lucrurile dintotdeauna, nu vezi? Ți se pare ţie că-i mai rău decât altădată. În Vechiul Testament, evreii îşi duceau copiii și-i sacrificau zeului Baal, ca să le meargă bine. Aşa că avorturile sau jertfirea copiilor pentru promisiunea unui confort nu sunt ceva nou”. Da, e adevărat ce-mi spuneți. Nimic nou în acest război, ci doar rafinamentul şi eficienţa noilor metode. Acum, de pildă, nu se mai aud strigătele copiilor ucişi. În Australia şi în câteva state din America, avortul se poate face până în ziua dinaintea naşterii copilului ‒ și totul este legal, democratic, transparent, „spre binele oamenilor”, vezi bine! Vă puteţi închipui ceva mai perfid? Să ne mai mirăm de ce nu se mai sting incendiile de peste opt luni de zile în această ţară?

Sodoma şi Gomora nu vor să ştie despre toate acestea. Mâine-poimâine o să ni se spună că din cauza creştinilor vin nenorocirile peste lume. Nici acuza asta nu e nouă. Dar suntem noi oare pregătiţi să o primim şi să spunem „Da!”, atunci când se va cere mucenicia de la noi?

Nu, răul din afară nu trebuie să ne biruie, dar nici să ne facem că nu-l vedem, zicând că, totuşi, Coca-Cola e bună la sănătate şi chiar ajută la digestie. Calea ‒ dacă ar fi să ne luăm numai după Cuviosul Iosif Isihastul, acest mare ascet al vremurilor moderne ‒ nu poate fi decât cea lăuntrică. Acolo trebuie să ne ducem lupta, acolo trebuie zi de zi să biruim, sau măcar să nu ne dăm bătuți.

Lumea toată se reflectă în inima noastră. Este un câmp al cărui orizont se deslușește greu. Sunt nori negri, duhuri de gând, grija treburilor cotidiene, îndulciri pătimaşe, visări de mărire sau frici deghizate ‒ toate vin peste minte ca o furtună, încât nici nu mai ştim de este adâncul minţii noastre sau lumea de la televizor, nesfârşitul filmuleţelor care circulă pe internet. Şi, chiar dacă ai pus mâna pe cartea de rugăciuni, nici nu ştii dacă ai început cu adevărat rugăciunea, ai uitat şi ce faci, şi mai ales de ce o faci. Dumnezeu pare a fi undeva foarte departe, foarte abstract, la mii de ani lumină, în comparație cu marea de gânduri în care suntem scufundaţi. Nu este însă decât o aparenţă, este înşelarea cea mai mare, în care lumea cade astăzi pradă infinit mai mult decât în trecut, tocmai pentru că s-a predat visării colective a micului ecran, creierului universal la care s-a conectat lumea toată.

Vrem să ştim unde ne aflăm şi ne trebuie ştiri. Zilnic ne consumăm, lacomi sau indiferenți, cantitatea suficientă cât să ne facă dependenţi, cât să ni se spună ce să gândim şi cum să judecăm lucrurile. Ne ancorăm, chipurile, în real, dar ce este realul în lumea orweliană a non-vorbei mediatice, unde albul e negru şi negrul e alb? Unde doi plus doi nu fac patru, dar nici cinci, ci cât ţi se spune la televizor. Unde mai este realitatea, ce mai înseamnă ea oare în acest context de oglinzi paralele, unde una se reflectă în cealaltă într-un şir nesfârşit, la infinit? Infinitul filmuleţelor de pe internet.

Lupta se dă în inimă

Iohannis conduce România în numele forţelor care l-au ales cu un procent de 66.09%, izbitor de asemănător cu victoria lui Macron împotriva lui Le Pen în Franţa, cu 66.06%. Sunt prea mulţi de şase, în picioare sau întorși pe dos, ca să nu-ți dai seama că probabilitatea unei asemenea coincidenţe e aproape nulă. Iar asta o spunem ca să nu creadă cineva că noi suntem cei care am ales. Dar el şi guvernele care îngroapă cu fiecare zi tot mai mult viitorul României nu sunt mai consistenţi în sine decât nălucirile din mintea noastră la vremea rugăciunii. Sunt mai degrabă materializarea, expresia politică, ideologică, a aceloraşi puteri care, fără încetare, se luptă zi şi noapte cu Domnul.

Aşadar, nu Iohannis conduce, de fapt; nici ceilalţi din jur. Poate nici bancherii care tipăresc banii, serviciile care controlează mass-media, nici cei aflaţi în spatele legislaţiilor antiromâneşti sau antiumane care proliferează de la o zi la alta. E adevărat că ei se află în spatele a ceea ce noi considerăm realitate sau cotidian, dar nici ei, la rândul lor, nu sunt decât nişte marionete. A te lupta cu ei e ca și cum te-ai lupta cu nişte năluciri ziua în amiaza mare, lovind aerul şi, în acelaşi timp, rănindu-te pe tine însuţi.

Calea noastră, a celor ce credem în Dumnezeu, nu este ca a fiilor oamenilor care se încred „în caii şi căruţele lor” cf. Psalmi 19:8, adică în propriile puteri. Nici nu se dă cu armele zilei această luptă, cu mijloacele pe care tot vicleanul le-a născocit şi le-a rafinat. E o capcană dacă vom crede asta, este cea mai mare capcană, pentru că, în cel mai bun caz, ne va distrage atenţia de la esenţial, epuizându-ne într-un război al cărui sfârşit va fi pecetluit numai de sfârşitul vieţii noastre.

Războiul nostru e împotriva începătoriilor şi stăpâniilor acestei lumi, a duhurilor răutăţii cf. Efeseni 6:12 care se lucrează prin patimi în inimile noastre, cuvântul Sfântului Apostol Pavel fiind astăzi mai actual decât oricând în istorie. Aşadar, războiul este unul eminamente lăuntric. Este bătălia pe care o ducem cu lumea, de fapt, cu acea parte din noi a cărei expresie o vedem, neputincioşi, în afara noastră. Dacă înlăuntrul nostru am birui, toată această plăsmuire care se numeşte „realitate seculară” sau, mai nou, „realitate mediatică” se va destrăma.

Dar, pentru conştiinţa colectivă a oamenilor zilelor noastre, toate acestea sunt mai străine decât poveștile cu extratereştri. Cine să mai creadă în adevăratele realităţi, în ceea ce nu se vede şi unde nu ai acces decât atunci când ai găsit prilejul să te linişteşti, pentru a vedea că tot iadul acestei lumii este înlăuntrul tău, dar că şi Raiul, cu adevărat, tot acolo îl poţi descoperi.

Cine însă vrea să cunoască dacă realitatea actuală nu este decât nălucirea unor minţi bolnave, iar războiul lăuntric, cea mai concretă şi profundă realitate, nu trebuie decât să se întoarcă către înlăuntrul minţii sale, unde este nevoie să petrecem mai mult timp de-a lungul fiecărei zile şi chiar a fiecărei nopţi, luptându-ne pentru schimbarea, reînnoirea acesteia în Domnul. Biserica o numeşte metanoia (gr. μετάνοια), adică schimbarea minţii, înnoirea minții, în limba română termenul fiind redat prin pocăinţă.

Metanoia – dezbrăcarea de amăgire

Fără metanoia nu avem nici o şansă de scăpare, căci altfel nu ne vom trezi din această iluzie decât la trecerea noastră dincolo. Iar metanoia nu se poate face decât începând de la rugăciunea de toată vremea, de la chemarea neîncetată a numelui lui Dumnezeu. Nu se poate decât altoindu-ne, prin durerile naşterii, în viţa Vieţii celei adevărate, în Hristos.

Postul acesta în care am intrat este o nouă şansă. Câte, oare, Doamne, vom mai avea?! Este şansa lepădării de hainele lumii, care ne împiedică să ne luptăm, așa cum atleţilor din vechime, dacă intrau în arenă îmbrăcaţi, viaţa le era în primejdie. Este însă mai ales şansa înarmării cu armele credinţei de care vorbeşte acelaşi apostol: cu sabia duhului și coiful mântuirii cf. Efeseni 6:17. Mintea, da, va rămâne mai mult decât ne-am dori în iadul deznădejdii şi al războiului lăuntric, dar trebuie să nu ne pierdem nădejdea, după cum ne învaţă Sfântul Siluan Atonitul, căci, atunci când ne va fi mai greu, când ni se va părea că ne scufundăm asemenea lui Petru în valurile mării războaielor de gând, atunci mâna Domnului, puterea Duhului Sfânt, ne va da încă o biruinţă.

Aceasta este realitatea. Alta nu există, iar pentru cine nu a păşit niciodată pe acest drum, el nici nu poate fi bănuit. Să citim însă puţin din Filocalie, din vieţile Sfinților, chiar și ale celor contemporani, să citim despre luptele lor de nevoință, dar mai ales din Evanghelie, pentru a ne încredința că altă cale nu este și nici nu poate fi. Să nu ne mai uităm în jur, să nu mai criticăm lumea, să nu mai aşteptăm schimbări politice pozitive ca urmare a unor procese democratice sau a unor forţe ale societăţii în care trăim. Mai bine să căutăm înlăuntrul nostru, să ne vedem propriile păcate, să ne vedem mai răi decât toată lumea şi să aşteptăm cu nădejde mântuirea de la Domnul.

Părinţii aşa ne spun, şi nu avem de ce să nu-i credem: bucuria biruinţei în acest război nu poate fi comparată cu nimic din lumea aceasta, iar celelalte greutăţi şi prigoniri nu vor mai fi decât noi şi noi şanse de a ne sfinţi viaţa şi a păşi cu durere, pentru suferinţa morţii trupului acestuia, dar şi cu multă bucurie, pentru naşterea în Hristos, către Împărăţia lui Dumnezeu întru care cu toţii suntem chemaţi. „Veniţi la Mine”, zice Domnul, „toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.  Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” Matei 11:28-30. Dar tot Domnul spune că numai cei ce se silesc pot dobândi Împărăţia, aşa că să ne ostenim, fraților, căci plata noastră multă este, însutit aici, iar dincolo, viaţă veşnică.

Gheorghe Fecioru

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/martie 2020

Foto: The Ascetic Experience

MARTIE 2020