Părintele Cezar Axinte

Mulţi dintre noi au impresia că a ţine copiilor lecţii morale şi a le vorbi despre Dumnezeu e suficient pentru a le asigura fundamentul necesar dezvoltării unui om aşa-zis religios. Mai mult, există şi un fel de superstiţie că, dacă duci regulat copilul la Biserică, o să-i meargă bine în viaţă. Din păcate însă, o astfel de mentalitate se dovedeşte păguboasă, căci adesea este prea puţin pentru a creşte cu adevărat un om evlavios şi cu frică de Dumnezeu. Mai este însă o problemă pe care mentalitatea de mai sus nu o poate rezolva: cum poate fi dezvoltat caracterul copilului astfel încât să se reflecte în acesta virtuţile vieţuirii creştine? La aceste întrebări am încercat să aflăm răspuns împreună cu Părintele Cezar Axinte, un vechi prieten al revistei noastre.  

Fragmente (…)

Răspunsul la marile întrebări ale vieții

– Cum vedeți rolul credinței în dezvoltarea caracterului?

– Caracterul unui copil se formează în timp – pentru că vorbim acum de niște persoane care pleacă de la „vârsta îngerească”: copiii trăiesc în inima lor starea de Rai. Pe măsură ce cresc și nu mai au gândirea aceasta minunată, gândirea aceasta binecuvântată de Dumnezeu, pe măsură ce își însușesc valorile societății, ei intră într-un conflict interior, și aici intervin părinții. Ca să formezi însă caracterul copilului trebuie să ai tu însuți caracterul format. Iar pentru a-ți forma un caracter puternic, în sensul de eroic, ai nevoie să răspunzi la niște întrebări fundamentale. Părinții nu pot răspunde la întrebarea: „Care este scopul vieții mele?”. Un părinte care nu și-a răspuns la întrebarea aceasta va întâmpina greutăți foarte mari în formarea caracterului copilului lui, pentru că copilul își formează caracterul prin observarea părinților, în primul rând.

Cele mai multe trăsături de caracter se învață prin imitarea părinților. Adică, vă dau exemple foarte simple: cum reacționăm în marile momente ale vieții, cum reacționăm atunci când sunt atacate valorile noastre cele mai intime, valorile noastre cele mai prețioase. Ne observă când suntem în bucurii, în necazuri. Ne observă cum ne respectăm cuvântul, cinstea, onestitatea. Ne observă cum ne comportăm în momentul morții unei persoane – și atunci cel mai important lucru în formarea caracterului unui copil este să-și observe părintele, și părintele să aibă caracterul deja format. Iar răspunsul la întrebarea aceasta, „Care este scopul vieții mele?”, rezolvă multe dintre problemele de caracter. Cu cât tânărul își răspunde mai repede la această întrebare, cu atât își formează un caracter mai puternic. În ce sens? În sensul că el nu mai subsumează acțiunile sau inacțiunile sale unui adevăr unanim acceptat, și anume că moartea are ultimul cuvânt în existență.

Caracterul, dacă vreți, se formează atunci când ai certitudini, iar certitudinile sau răspunsurile la marile întrebări ale vieții trebuie să fie reale, adevărate; dacă ți-ai dat răspunsuri false, caracterul tău este nedefinit, nu știi care este scopul vieții tale, și niciodată copilul tău nu va ști care este scopul vieții lui. Și aici intervine componenta duhovnicească, aici intervine viața liturgică, legătura cu Dumnezeu – fiindcă nu poți să-ți răspunzi la întrebări fundamentale dacă nu-ți va răspunde Dumnezeu la ele. Nu poți să-ți răspunzi la întrebarea aceasta, „Care este scopul vieții mele?”, ca să nu mai vorbim despre faptul că, dacă ți-ar adresa cineva întrebarea: „Pentru ce ai fi dispus să mori?” – iată o întrebare iarăși foarte grea, pentru că nu prea-ți vine să mori pentru nimic din valorile pe care ți le oferă societatea de astăzi…

Și atunci caracterul, practic, se învață din observarea vieții părinților, se formează prin imitarea viețuirii părinților – și a vieții duhovnicești, și a vieții sociale a părinților. Cât timp omul se teme de moarte, el, sărmanul, va subsuma toate acțiunile sale acestei temeri, iar copilul va observa foarte bine lucrul acesta și își va însuși acest tip de comportament, deci își va forma comportamentul, personalitatea în acord cu trăsăturile părinților lui. Foarte puține excepții.

(…)

Material realizat de

Gheorghe Fecioru

Foto: Ilarion Moga

Articol publicat în numărul 81 (Octombrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Magazin

[wpsc_products product_id=’10602′]