Jonathan Jackson
Personalitatea complexă a lui Jonathan Jackson, o prezenţă constantă în paginile revistei noastre, nu mai are nevoie de nici o prezentare. Am avut bucuria să stăm de vorbă cu el despre cele ale vieţii în Hristos, regăsind acelaşi om viu şi firesc, o dovadă că se mai poate trăi frumos şi în pustiul duhovnicesc al societăţii contemporane, că şi în toiul acestei nesfârşite dezlănţuiri a răului în lume sufletul se mai poate întâlni cu Dumnezeu. „Ci pentru că vă faceţi părtaşi patimilor lui Hristos, bucuraţi-vă, ca şi întru arătarea Slavei Lui să vă bucuraţi” 1 Petru 4:13.
– Jonathan, mai întâi de toate: vorbeai, povestind convertirea ta, de „duhul tămăduitor şi mângâietor al Liturghiei ortodoxe” şi de „frumuseţea Ortodoxiei, care îl atrage pe om tot mai mult şi mai mult către Hristos”. Ce te-a făcut să te exprimi aşa? Ce ai trăit?
– Este o taină adâncă, care poate fi trăită doar prin harul Sfântului Duh. E dificil pentru oamenii din societatea occidentală să trăiască spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Avem preoţi, Sfinte Taine, icoane, Dumnezeiasca Liturghie – toate acestea au o uriaşă profunzime duhovnicească, dar pot fi abordate şi cu o gândire pur omenească. Iar când se întâmplă aşa, taina Sfântului Duh rămâne ascunsă. Oamenii vor vedea doar forma exterioară de închinare şi nu vor trăi realitatea ei lăuntrică.
Există în Biserica Ortodoxă o evidentă frumuseţe estetică, dar frumuseţea cea mai din urmă este Prezenţa Sfintei Treimi. Viaţa în Sfântul Duh. Sunt clipe uimitoare când Sfântul Duh ne deschide inimile şi trăim realitatea veşnică a Bisericii şi-a închinării ei. Atunci are loc tămăduirea, atunci are loc mângâierea… Într-adevăr, ele se săvârșesc neîncetat, dar în astfel de clipe putem simţi frumuseţea tămăduitoare a Credinţei.
Dacă în inima mea se află mândrie şi judecata aproapelui, atunci Dumnezeiasca Liturghie va rămâne opacă pentru mine. Dacă mă apropii însă de cântări, de rugăciuni şi, în cele din urmă, de Sfânta Împărtăşanie cu smerenie, cu frică şi cu minunare, atunci poate avea loc adevărata participare. Dumnezeiasca Liturghie e o taină aşa de mare! Citesc acum o carte numită „Dumnezeiasca Liturghie”, a Ieromonahului Grigorie Aghioritul. Vreau să înţeleg mai bine Liturghia. Nu doar intelectual, ci într-un fel care să mă schimbe. Am nevoie să mi se reamintească, iarăşi şi iarăşi, cele mai simple lucruri.
– Numărul crescând al celor care descoperă (sau redescoperă) Ortodoxia m-a dus cu gândul la cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, care zicea că „Sfântul Duh dă mărturie despre Dumnezeu”, şi aşa Îl pot cunoaşte toţi oamenii. Ce părere ai despre această lucrare a Duhului în zilele noastre, socotite de mulţi Părinţi drept eshatologice?
– O, ce întrebare mare!… Am citit de curând cartea Arhimandritului Sofronie „Cuviosul Siluan Athonitul” şi nu am cuvinte să exprim frumuseţea acestui Sfânt şi a învăţăturilor sale. Iar Sfântul Siluan zice că smerenia lui Hristos şi dragostea de vrăjmaşi sunt lucrarea veşnică şi „eshatologică” a Sfântului Duh.
Lumea zilelor noastre pare să fie copleşită de materialism, consumerism şi deznădejde. Taina smereniei lui Hristos este singura cale ce tămăduiește inima omului de aceste boli. Creştinii pot realiza pe lumea aceasta tot felul de lucruri, dar dacă nu ne iubim cu adevărat vrăjmaşii, nu este în noi Duhul Sfânt. Nu mă pot gândi la un alt mesaj mai profund acum, când lumea a scăpat de sub control. Hristos e acolo, în mijlocul furtunii, mergând pe apă, făcând cele cu neputinţă de făcut, chemându-ne să ne alăturăm Lui. El şi-a iubit vrăjmaşii, S-a rugat „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” Luca 23:34. Aşa ceva e cu neputinţă pentru noi fără harul Sfântului Duh. Şi suntem neputincioşi să dobândim harul prin puterile noastre, dar Dumnezeu nu ne va încălca libertatea. Trebuie să o vrem noi înşine. Trebuie să împreună-lucrăm cu Sfântul Duh şi să ne rugăm ca mila şi harul să facă cele cu neputinţă, şi să ne iubim vrăjmaşii. Vedem în vieţile Sfinţilor că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Fragmente (…)
„Să arătăm lumii smerenia lui Hristos şi dragostea de vrăjmaşi”
– La sfârşit, o întrebare simplă dar cuprinzătoare: ce înseamnă pentru tine să fii creştin în ziua de astăzi?
– Unul din lucrurile pe care le iubesc la Biserica Ortodoxă e că credinţa sa este aceeaşi astăzi, ca şi la început. „Iisus Hristos este acelaşi ieri şi astăzi, şi în veci” Evrei 13:8, cum zic Scripturile. E ceva incredibil să rosteşti Crezul la fiecare Dumnezeiască Liturghie şi să ştii că eşti într-un glas cu ceilalţi creştini de-a lungul veacurilor în vestirea Evangheliei! Ce înseamnă să fii creştin astăzi ar trebui să fie la fel cu ce însemna în anul 33. Lumea s-a schimbat foarte mult în două mii de ani, dar inima omului a rămas în continuare aceeaşi. În continuare sunt mândru, încet la pocăinţă, leneş, nerăbdător, în continuare cârtesc şi mă vaiet, în continuare fug de suferinţă…
Ce înseamnă pentru mine să fiu creştin este că n-am fost lăsat să mă afund în amăgirile mele. Hristos m-a chemat pe nume. S-a pogorât în iadul meu, în iadul mâniei şi judecăţilor mele. În chip minunat, a bătut la uşa inimii mele şi a aşteptat să-I deschid. N-a dat buzna. N-a rupt uşa. N-a spart geamul. Nu mi-a încălcat libertatea. A bătut şi a aşteptat cu răbdare. A suferit iadul de-a mă iubi. Şi când I-am deschis uşa pentru că idolii şi dumnezeii mei mincinoşi mă dezamăgiseră cu toţii, a venit şi a cinat cu mine, păcătosul. Nu m-a osândit. M-a iertat. A început să-mi arate cine sunt cu adevărat, cine am fost făcut să fiu dintru început. Şi această relaţie de mântuire este în continuă desfăşurare. Dragostea lui Hristos nu se clatină niciodată. Oricât I-aş greşi, El e gata să mă mântuiască.
Lumea are nevoie de această dragoste. Noi, creştinii, nu trebuie să-i judecăm şi să-i osândim pe oameni. Niciodată nu trebuie să-i judecăm pe ceilalţi. Doar să ne osândim pe noi înşine, cu încredere în mila lui Hristos – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, i-a spus Hristos Sfântului Siluan. Trebuie, încă odată, să arătăm lumii smerenia lui Hristos şi dragostea de vrăjmaşi. Aceasta este frumuseţea care va mântui lumea.
Material realizat de Radu Hagiu
Mulţumiri Ancăi S. Munteanu, fără care acest interviu nu ar fi putut apărea.
Articol publicat în numărul 81 (Octombrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.
Minunat interviu. Minunați oameni. Inima mea a primit mângâiere citind aceste rânduri. Mulțumesc!
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, i-a spus Hristos Sfântului Siluan.
Nu i-a spus așa ceva, fiți siguri. Omul sfânt, cedincios, a primit învățătura de-a nu ieși înaintea altora decât cu ceva folositor. Nu deznădăjdui că te afli în iadul lumii, dar ieși din iad!
Ca persoană publică, afirmat și cu greutate, e mai ușor să fii ponderat în exprimare, oamenii te ascultă, îți iau interviuri, ești obișnuit cu vorbele de duh.
Greu, am găsit o explicație plauzibilă:”Omule credincios, rămâi în iadul conjunctural în care te apasă vigisitudinile lumii, în apostofările mincinoase ale aproapelui către tine, nevinovatul!” E destul de ok, dar nu e chiar asta învățătura Lui Hristos. El zice să nu vă îngrijorați de nimic, să nu vă tulburați de nimic. De ce? Căci, pe de altă parte, altfel spune Domnul:
“Si zicea catre toti: Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie”
E o cruce grea să rabzi și să înghiți ocările nedrepte, abuzurile care ți se pot întâmpla. E un iad, aici, e o cruce grea, dar se cere lepădare de sine (a mândriei de om …corect, a dreptății refuzate și pe care ești îndreptțit s-o pretinzi etc.) De ce toate astea? Pentru că nu este altă cale, decât aceea trasată de viața lui Hristos pe Pământ. Apoi, Hristos promite Pacea creștinilor (ucenicilor Săi) -Ioan 14:27. Creștinul autentic nu e în iad, nici când e ars pe rug, căci Hristos e cu el în acea mare urgie de neimaginat.
Cât despre iubirea vrăjmașului, mai ușor cu asta. Iubim, a iubit și Hristos omul (orice om), dar a urât păcatul, tot ce înseamnă păcat (și orice fărădelege e păcat). S-a ajuns azi de omul neștiutor crede că noi îi urâm pe homosexuali, NU e așa, dar urâm păcatul lor, o scârbă de comportament. Neigienică, nebiologică, neumană. Că o fac, e treaba lor, nu legalizăm sau nu canonizăm murdăria homosexualității cum zice și dorește Papa Francis! Și apostații lumii creștine de azi.
Hristos l-a iubit pe acel tânăr (bogat) care a venit la EL să se îndreptățească. L-a sfătuit și l-a iubit. Pe cei indiferenți, pe cei care nu-și ascultă deloc conștiința (busola) pusă în om de Dumnezeu pentru a se ghida și a alege viața, adevărata viață (morală) care ne vine de la Dumnezeu…din dragoste, îi iartă DACĂ se întorc de la desfrâu la moralitate, de la Diavolul lumii întunecate la Isus Hristos lumina adevărată. Dacă nu (cu acea iubire care se flutură … peste tot), cei care trăiesc în murdărie, imoralitate, în păcate și fărădelege (și nu se întorc la Dumnezeu precum a făcut-o fiul risipitor, vidiLuca 15), aceștia vvor ajunge în iadul cel veșnic, în întunerec, în focul durerii care nu se va stinge. Așa citim, așa vorbim, așa înțelegem.