Dincolo de ideologiile zilei care cultivă confuzia şi, practic, tulburarea identităţii de gen, modul de viaţă modern este cu siguranţă favorabil apariţiei acestei tulburări. În ultimele două numere ale revistei am prezentat câteva dintre premisele apariţiei acestei afecţiuni psihologice, identitare şi comportamentale din punctul de vedere al vieţii de familie. Încheiem astăzi acest capitol, care, din nefericire, rămâne deschis pentru adolescenţii de mâine, cu o abordare a măsurilor pe care ar trebui să le ia părinţii în creşterea copiilor lor pentru a-i ţine cât mai departe de această groaznică afecţiune care le poate distruge viaţa. (V.G.)

 

În cartea sa „Sex and Gender” („Sex şi gen”), psihiatrul R. Stoller precizează câteva dintre lucrurile de care o mamă trebuie să ţină seama când creşte un băiat, pentru a‑l feri de pericolul omniprezent astăzi al unei tulburări de identitate de gen. În primul rând, spune Stoller, mama trebuie să încurajeze separarea băieţelului de ea la momentul oportun, trebuie să‑i acorde o dragoste firească şi să‑l propună întotdeauna pe tată, prin atenţia pe care i‑o acordă, ca model şi sursă de identificare pentru băieţel. Şi, la fel de important, să încurajeze în băiat acel sentiment de stăpânire de sine, de forţă şi autoritate pe care i‑o dă propria bărbăţie. Totodată, pentru mama zilelor noastre, marcată profund de ideologia feministă, Stoller propune:

– „să‑şi controleze pe cât se poate reacţia de adversitate faţă de autoritatea bărbatului;

– să fie cât se poate de feminină – dacă nu poate mai mult, măcar în prezenţa copiilor;

– să fie neapărat căsătorită, astfel încât iubitul ei soţ să fie prezent permanent în familie” (Stoller, 1975).

Toate aceste concluzii ne fac să înţelegem mai bine importanţa asumării până la capăt a diferenţei de gen existente între bărbat şi femeie, a rolurilor pe care fiecare trebuie să le joace în viaţa de familie şi, bineînţeles, în comunitate şi societate. Problemele apar atunci când arhetipurile bărbătesc şi femeiesc îşi pierd relevanţa, se diluează până la a nu mai şti niciunul ce este de fapt. Copiii cu probleme de identitate de gen se formează într‑o lume în care propriii lor părinţi suferă într‑o măsură mai mică sau mai mare de această confuzie privind vestimentaţia, comportamentul, modul de a fi şi a gândi propriu fiecărui sex.

În momentul în care lucrurile acestea sunt bine clarificate, adulţii, tatăl, mama, fraţii mai mari sau bunicii îşi vor arăta dezaprobarea faţă de tot ceea ce înseamnă activitate stereotipică feminină: „Băieţii nu fac asta!”. Sau: „Tu eşti băiat, sau fetiţă? Ce este cu comportamentul acesta?!”. Acestea sau oricare alte asemenea interogări schiţează cadrul general al comportamentului şi blochează, totodată, însuşirea influenţelor negative.

 

Respectul faţă de bărbăţie

Pentru că mama este mult mai apropiată de băiat în perioada în care acesta începe să‑şi definească identitatea bărbătească (8 luni – 4 ani), ea va trebui să respecte următoarele lucruri:

– „să încurajeze competenţa şi stăpânirea fiului ei şi să‑l înveţe cum să‑şi depăşească fricile şi anxietăţile;

– să‑şi manifeste respectul faţă de bărbăţie sau faţă de bărbat, de tatăl copilului, mai ales dacă tatăl are deficienţe evidente sau este absent – tocmai pentru a anihila efectul negativ al comportamentului acestuia;

– să‑şi îndemne băiatul să se joace cu ceilalţi băieţi de vârsta lui” (O’Leary, 2000).

O viaţă armonioasă de familie este esenţială, dar, dacă acest lucru nu este posibil, măcar copilul să aibă ocazia de a observa alte căsătorii fericite, pentru a rămâne cu această impresie că dragostea dintre soţ şi soţie este un lucru frumos.

Desigur, ceea ce este esenţial, mai ales în era pornografiei şi a eliberării fără precedent a drepturilor homosexualilor, copiii ar trebui protejaţi de molestare sexuală din partea adulţilor sau a altor copii. Copiii trebuie sfătuiţi de părinţi ca, în cazul în care cineva încearcă să le atingă părţile intime sau le cere să atingă părţile sale intime, să spună imediat acasă şi să ştie că oamenii care fac astfel de lucruri sunt de obicei mincinoşi.

Esenţială este, de asemenea, viaţa creştină. Toate cercetările de până acum arată că cei mai mulţi homosexuali provin din familii sau din medii în care nu au avut parte de o educaţie creştină (Remafedi, 1992).

Toate aceste recomandări sunt de mare actualitate în timpurile noastre, însă mai cu seamă când sunt evidente distorsiuni ale formării corecte a identităţii de gen la băieţi, de tipul:

– „frică de jocuri viguroase fără reguli (lupte corp la corp, lovituri, alergări, însoţite de râsete şi ţipete);

– lipsa partenerilor de joacă de acelaşi sex;

– lipsă de interes pentru jocurile în echipă;

– atracţie pentru jocul cu păpuşile;

– interes faţă de hainele sau pantofii femeieşti şi îmbrăcarea de haine feminine;

– vorbire efeminată sau manierism efeminat;

– jucarea de roluri feminine;

– declaraţii frecvente că vrea să fie fată sau că este fată” (O’Leary, 2000).

Băieţii care sunt excesiv de „frumoşi”, bolnăvicioşi, sensibili, non‑atletici, mezini, fără tată, sau ale căror mame au probleme psihologice, sunt expuşi unui risc crescut. Există dovezi că fiii adoptaţi pot fi expuşi acestui risc, probabil din cauza anxietăţii provocate de separare sau pentru că tatălui îi vine mai greu decât mamei să formeze o legătură cu un copil non‑biologic. „Expuşi riscului” nu înseamnă că homosexualitatea este o consecinţă inevitabilă, ci doar că şansa este mai mare decât în cazul unui băiat care nu are nici unul din aceste simptome (Dale O’Leary, 2000).

 

Recomandări pentru dezvoltarea unei identități de gen sănătoase

Iată câteva recomandări esenţiale pentru a‑i ajuta pe copiii noştri să‑şi construiască o identitate de gen sănătoasă:

– „Este absolut esenţial ca toţi adulţii şi copiii mai mari să afirme fără echivoc identitatea masculină a băiatului şi să arate dezaprobare faţă de activităţile stereotipice feminine şi îmbrăcarea de haine feminine. Un simplu: «Băieţii nu fac asta» cu prima ocazie observată este de ajuns.

– Mama trebuie să încurajeze competenţa şi stăpânirea fiului ei şi să‑l înveţe cum să‑şi depăşească fricile şi anxietăţile.

– Mama trebuie să afirme respectul ei faţă de bărbăţie şi faţă de bărbaţi, în mod deosebit în cazul în care tatăl are deficienţe evidente sau este absent.

– Băiatul trebuie să aibă ocazia să observe în jur căsătorii fericite şi să înţeleagă că dragostea dintre soţ şi soţie este un lucru frumos.

– Băiatul are nevoie de parteneri de joacă care‑i împărtăşesc interesele.

– Mama trebuie să fie decentă în faţa copiilor şi să le respecte pudoarea. Copiii nu ar trebui să observe acte sexuale.

– Copiii ar trebui să fie protejaţi de molestare sexuală din partea adulţilor sau a altor copii, cu un sfat autoritar în fiecare an din partea părinţilor. Dacă cineva încearcă să le atingă părţile intime sau le cere să atingă părţile sale intime, copiii trebuie să spună imediat acasă şi să ştie că oamenii care fac astfel de lucruri sunt de obicei mincinoşi.

– Părinţii trebuie să îi înveţe pe copii să îi ierte pe cei care îi rănesc, să respingă invidia şi lamentarea şi să practice virtutea. Diferenţa dintre băieţii care devin homosexuali şi cei care nu devin nu este simplul fapt că primii au fost traumatizaţi, iar ceilalţi nu. Aproape toţi copiii au parte de traume de un fel sau altul. Diferenţa poate sta în faptul că, la cei atraşi de acelaşi sex, trauma a rămas nevindecată. În multe cazuri, amărăciunea, invidia, lipsa de iertare şi autocompătimirea au fost lăsate să se inflameze sau au fost încurajate subtil.

– Toate acestea ar trebui să înceapă imediat după naştere. Perioada critică pentru dezvoltarea identităţii de gen este între 8 luni şi 4 ani” (O’Leary, 2000).[1]

 

Tulburarea identităţii de gen la băieţi

Principiul fundamental de intervenţie în cazul apariţiei tulburării identităţii de gen la băieţi este creşterea influenţei tatălui şi scăderea influenţei mamei. Tocmai pentru că aceşti băieţi au nevoie de apropierea unui bărbat, ei cad pradă uşor pedofililor şi, în consecinţă, au nevoie de relaţii bărbăteşti pozitive şi de susţinere adiţională pe tot parcursul copilăriei şi adolescenţei.

Apariţia tulburării de dezvoltare a identităţii de gen este cel mai puternic factor predictiv pentru apariţia comportamentului homosexual la maturitate. Aceasta nu depinde însă de o anumită moştenire genetică sau de o dereglare hormonală, ci de mediul familial, de raporturile pe care copilul le are cu tatăl şi cu mama sa, de relaţia dintre părinţi şi de modul în care aceştia tratează copilul. Discuţia, deşi este valabilă mai ales în cazul băiatului, nu o exclude pe fetiţă. Dintr‑un studiu realizat în anul 1985, rezulta că 68% din băieţii diagnosticaţi cu Tulburare de Identitate de Gen, manifestând în mod excesiv un comportament şi o vestimentaţie femeiască, ajungeau la maturitate homosexuali (Hockenberry şi colaboratorii, 1987). Aşadar, riscul este foarte mare.

Ce‑i determină, însă, pe aceşti băieţi să ajungă homosexuali, iar pe restul de 32% să rămână heterosexuali? Există un alt mare factor de risc: abuzul homosexual. În absenţa acestuia, probabilitatea ca un băiat să ajungă homosexual numai pentru că în copilărie nu şi‑a dezvoltat comportamentul bărbătesc ar trebui să fie destul de mică. Aceasta dacă nu ar exista influenţele culturii mediatice, ale anturajelor care impulsionează declanşarea procesului de alienare a comportamentului sexual, mai ales, după cum am arătat anterior, prin intermediul pornografiei.

Dar nu numai cultura stradală, nu numai naraţiunile fondatoare ale comportamentelor tinerilor de astăzi, ci şi educaţia vine în sprijinul acestui fenomen.

Care să fie motivul pentru care, în mai multe ţări ale Europei şi Americii, a început să se interzică folosirea jucăriilor specifice sexului, să se ceară ca vestimentaţia şi comportamentul să fie unisex, toaletele unisex, pentru a nu forţa băieţii şi fetiţele să‑şi aleagă un „gen” care, chipurile, nu li se potriveşte?! De fapt, această poartă deschisă alegerii nu înseamnă altceva decât o educaţie pro-homosexualitate. Minciuna că „aşa s‑au născut” nu mai este susţinută în nici un fel de ştiinţă, dar lumea nu ştie asta, şi crede că adolescenţilor trebuie să li se acorde şansa de a‑şi „alege viitorul”. Însă prin nedezvoltarea identităţii, copiii nu‑şi aleg, ci sunt condiţionaţi ca, mai devreme sau mai târziu în viaţă, să ajungă incapabili să se manifeste potrivit propriului sex, incapabili de a iubi, de a‑şi întemeia o familie şi a avea copii.

Aşa că, deocamdată mai timid, dar cu promisiunea de a se intensifica, războiul împotriva dezvoltării şi manifestării omului potrivit sexului său se manifestă deplin. Un război dus, de fapt, împotriva omului, a familiei, a procreării şi a viitorului societăţii umane.

 Din Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău,

Faţa nevăzută a homosexualităţii”

 (Editura Christiana, 2014)

[1] http://fathersforlife.org/dale/preventi.html

Articol publicat în numărul 75 (Aprilie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.