Dacă unii dintre noi mai aveau încă prejudecăți legate de trăirea Ortodoxiei în Occident, cu siguranță că prima parte a interviului acestuia le-a spulberat, aducând încă și o perspectivă surprinzătoare, vie și profundă asupra ceea ce înseamnă viața de familie trăită în jertfă și în rugăciune, asemenea unei vieți de mănăstire. Să ne întâlnim acum din nou cu Diana, pentru a ne împărtăși, împreună, din bucuria Domnului nostru Iisus Hristos, căci „cina e gata, ușile-s deschise, vițelul e mult și gras”… (A.S.)

(…)

„Părintele Calciu, primul duhovnic al familiei noastre”

– Te rog, povesteşte-ne câteva minuni din viaţa familiei tale care arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu…

– O să povestesc doar câteva minuni care ni s-au întâmplat – pentru că foarte multe minuni au fost în viaţa noastră, şi nu cred că este timp să le spun pe toate. Primul lucru la care mă gândesc, prima minune din viaţa noastră când ne-am mutat aici a fost întâlnirea cu Părintele Calciu.

Prima Duminică atunci când am mers la slujbă aici, în America, ne-am dus la biserica Părintelui… Este o bisericuţă atât de mică, pe o stradă aglomerată, foarte greu de găsit – am trecut de câteva ori în stânga şi în dreapta şi nu o puteam vedea, nu ne dădeam seama unde este. Când a încercat Cristian să se întoarcă, am văzut în oglinda retrovizoare turla şi crucea şi ne-am dat seama că acolo este bisericuţa. Am intrat la slujbă şi, la sfârşitul slujbei, când ne-am apropiat de Părintele Gheorghe, nou-veniţi în comunitate, Părintele a tresărit şi a avut un zâmbet, o căldură extraordinară şi ne-a zis: „Cât mă bucur să vă văd!”. Eu, în mintea mea, mă gândeam: „Părintele e în vârstă, cred că ne confundă cu cineva!”. Şi ne-a luat în braţe, ne-a îmbrăţişat – dar aşa, o îmbrăţişare din tot sufletul! Apoi ne-a întrebat de unde suntem. Şi atunci mi-am dat seama că Părintele nu ne confundă – aşa ne-a primit! Aşa primea Părintele Gheorghe Calciu! Noi am fost în multe biserici şi nu ni s-a mai întâmplat ceva asemănător. Atâta dragoste avea că, atunci când vedea pe cineva nou, îl lua în braţe, şi avea atâta bucurie pentru fiecare suflet, pentru fiecare om care, poate, îi era lui încredinţat… Aşa era Părintele.

Şi-mi amintesc întâmplarea aceasta: cred că eram în Postul Învierii Domnului, când, în timpul slujbei, am început să simţim un miros de ars. Şi noi am început să ne agităm: ne uitam în stânga, în dreapta… Părintele nu schiţa nici un gest. Din ce în ce mai tare mirosea a ars, şi nu ştiam ce să facem. Atunci aşa, cu un gest foarte discret, Părintele a făcut semn cuiva să se ducă să se uite ce se întâmplă. Din cauza unor lumânări se aprinsese o fereastră de plastic, a ars şi chiar s-a topit – deci era un mic incendiu –, dar Părintele a continuat slujba ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! La sfârşit, după ce a terminat cu totul, a zis: „Hai să vedem cu ce a vrut vrăjmaşul să ne încerce, ca să ne tulbure slujba!”. Şi s-a dus şi s-a uitat, şi paraclisul din partea stângă a bisericii era tot un fum. Mi-a rămas amintirea aceasta în minte: extraordinara credinţă a Părintelui – putea să ardă toată biserica, nu s-a întrerupt slujba! Sunt sigură că se ruga intens şi ştia că rugăciunea este cea mai importantă. Aşa era Părintele, nu se întrerupea din slujbă nici măcar pentru un incendiu.

Şi cunoştea pe fiecare om, fiecare detaliu, fiecare problemă, ţinea minte toate grijile – tot ce-i spuneai, el îşi amintea. Peste ani de zile, după ce ne-am mutat, îl sunam şi-i povesteam când aveam câte o problemă, şi Părintele îşi amintea ca şi cum nici n-ar fi trecut timpul, ca şi cum numai noi şi Părintele am fi fost – şi erau atâtea sute de oameni care veneau la dânsul!

Deci asta consider eu că a fost prima minune pe care a făcut-o Dumnezeu în viaţa noastră de familie: că am avut şansa să-l întâlnim pe Părintele Gheorghe, să fie primul Părinte duhovnic al familiei noastre.

Ajutorul Sfântului Spiridon

A doua minune care mi s-a întâmplat – şi n-aş vrea să le număr, s-au întâmplat multe altele! – a fost felul în care eu mi-am găsit primul serviciu. Locuiam lângă Los Angeles, în sudul  Californiei, şi de vreun an de zile îmi căutam serviciu. Eu facultatea am făcut-o în România, aici am făcut doar un master în Drept şi am trecut examenul de barou în New York, apoi și în California, dar nu eram încă admisă oficial în barou în California. În plus, nu aveam nici drept de muncă. Era la scurtă vreme după evenimentele din 11 septembrie şi aici era o stare de tensiune, era foarte greu să-ţi găseşti un seviciu.

Am mers în România cu mama la Mănăstirea Bârnova de lângă Iaşi, la Părintele Calistrat (Chifan), şi i-am spus Părintelui durerea mea, că de un an de zile am căutat de lucru şi nu-mi găseam nimic – trimisesem nenumărate scrisori, şi nici un răspuns. Părintele mi-a dat pe o hârtiuţă scris să spun Acatistul Sfântului Spiridon patruzeci de zile, apoi mi-a dat o binecuvântare şi am plecat. Am început să spun Acatistul Sfântului Spiridon şi, când m-am întors în America, am găsit un mesaj de la o firmă de Drept: „Vă invităm la un interviu”. Am mers la interviu, ne-am plăcut, m-au invitat pentru o perioadă de probă, ca apoi să-mi facă viza dacă lucrurile mergeau bine.

După puţină vreme am început. În prima mea zi, când m-am întors de la serviciu, mi-am amintit de Părintele Calistrat şi de sfatul Părintelui de-a mă ruga la Sfântul Spiridon. M-am dus la calendarul ortodox pe care îl aveam în bucătărie – ştiam că trecuse cam o lună de zile – şi am început să număr zilele. În timp ce număram, eram din ce în ce mai emoţionată. Când am ajuns, am văzut că ziua în care m-am dus la serviciu a fost chiar a patruzecea zi de când Părintele Calistrat mi-a spus să mă rog patruzeci de zile la Sfântul Spiridon! Un fior mi-a trecut prin tot corpul, pe care cred că n-o să-l uit toată viaţa.

Am mărturisit minunea aceasta multora şi nu cred, nu există absolut nici o îndoială în mintea mea că Dumnezeu a făcut o minune pentru rugăciunile Sfântului Spiridon: după patruzeci de zile am început să lucrez! Și Dumnezeu nu face o minune pe jumătate: când dă ceva, dă pe deplin! Firma care m-a angajat era una dintre cele mai bune firme de avocatură din Los Angeles, şi în primul an în care am lucrat la ei am avut cel mai mare verdict din California. Aveau doar cazuri foarte complexe, erau avocaţi excepționali. Nu era numai un serviciu oarecare, a fost un loc extraordinar, ales special pentru mine. Am simţit aşa, că Dumnezeu, când mi-a dat, nu mi-a dat cu jumătate de măsură. Dumnezeu nu este aşa, cu jumătate de măsură – noi suntem cu jumătate de măsură. De ce spun asta? Pentru că eu cele patruzeci de acatiste la Sfântul Spiridon le-am terminat de spus abia după vreun an de zile după ce am fost angajată. În prima perioadă, până la interviu, poate că am zis şase-şapte acatiste – și asta a fost minunea! Mare ajutor am primit de la Sfântul Spiridon, a fost un lucru minunat, în special din cauza condiţiilor în care mă aflam: neavând drept de lucru, neavând viză, nu eram încă oficial în barou – şi locul extraordinar în care am ajuns să lucrez.

Minunea Sfântului Nectarie

O altă mare minune, mult mai importantă pentru viaţa noastră, a fost vindecarea băiatului nostru Alexandru. Când am avut primul copilaş, la şase săptămâni de la naştere a făcut o hemoragie intraventriculară la cap şi am descoperit, ca şi complicaţie a acestei hemoragii, că a început să se acumuleze lichid cefalo-rahidian în jurul creierului.

Eram disperați… Plângeam și ne rugam, am citit atunci foarte multe acatiste şi mama a mers cu rugăciuni la Maica Domnului. În orașul West Covina este o bisericuţă cu hramul „Sfântul Nectarie”, care are o coastă a Sfântului Nectarie, şi acolo s-au făcut multe minuni – mergeam acolo miercuri la acatist, şi tot miercuri mergeam și la medicul neurochirurg. După hemoragia pe care a avut-o, lichidul se acumula în continuu; în fiecare săptămână făceam o radiografie care arăta că lichidul continua să se acumuleze. După două luni şi jumătate, neurochirurgul ne-a spus că, dacă se mai acumulează, trebuie să ne gândim la operaţie – să-i punem un tub care să dreneze excesul de lichid de la creier în cavitatea abdominală sau în inimă.

Eram foarte speriaţi de ideea de operaţie şi mergeam la Sfântul Nectarie şi ne rugam să facă Sfântul o minune, ca să se oprească acumularea fluidului. Şi s-a întâmplat că într-una din miercuri au venit de la gazeta locală, „San Gabriel Valley Tribune”, să scrie un articol despre Sfântul Nectarie, pentru că auziseră şi ei despre minunile care se fac la Sfântul Nectarie. Ne-au întrebat şi pe noi de ce venim la Sfântul Nectarie, şi le-am povestit că Alexandru a avut hemoragia şi ce s-a întâmplat. Soţul meu a fost un pic tulburat că discut cu ei – ei, ca jurnalişti americani, neştiind de credinţa ortodoxă, lui i s-a părut că nu trebuie să vorbesc cu ei. Şi m-au întrebat: „Crezi că Sfântul Nectarie o să facă o minune şi o să se oprească acumularea lichidului?”. Şi le-am spus: „Nu ştiu… Sunt sigură că Sfântul Nectarie se roagă pentru noi, însă nu ştiu dacă Dumnezeu o să facă o minune sau nu o să facă… Totuși, uitaţi numărul meu de telefon”, şi le-am dat numărul şi le-am spus să mă sune vineri, după ce ne întoarcem de la doctor – pentru că săptămâna următoare urma să vorbim despre operaţie – şi o să le spun.

Şi ne-am dus vineri la doctorul neurochirurg, am stat cu foarte mari emoţii şi înfrigurați, pentru că ni se spusese că, dacă nu se opreşte acumularea, trebuie să facem operaţie. Şi… nu pot să vă descriu: după ce a analizat radiografiile, doctorul a intrat în cameră zâmbind şi a zis că acumularea s-a oprit şi nu crede că o să mai fie nevoie de operaţie, şi să venim înapoi la control după şase luni. Şi, ca să nu fie nici o îndoială în mintea mea că a fost o minune de la Sfântul Nectarie, când ne-am întors acasă, la un minut după ce-am intrat pe uşă a sunat telefonul. Erau de la ziar şi m-au întrebat: „Ce-a spus doctorul?”. Şi le-am spus: „A spus că nu mai e nevoie de operaţie! Cred că Sfântul Nectarie a făcut o minune”. În mintea mea nu exista absolut nici un fel de îndoială. Iar Alexandru, acum mă uit la el şi nu-mi vine să cred, e un băieţel de nouă ani, deştept şi sănătos! De fiecare dată când îmi amintesc, îi mulţumesc Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Maximovici că e sănătos şi ne putem bucura de el.

– Ce te bucură cel mai mult?

– Cel mai mult mă bucură copilaşii pe care îi avem şi gândul că ei sunt speranţa mântuirii noastre – în sensul că eu sper, prin ei şi cu rugăciunile lor, să reuşim şi noi să ne mântuim. Mă bucură că suntem sănătoşi şi că putem să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile şi pentru toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în viaţa noastră.

Ştiu că o să vină şi momente de pătimire, pentru că nu se poate să te mântuieşti fără să pătimeşti, aşa că mă bucur din tot sufletul, asta e bucuria mare acum: să păstrăm în suflet recunoştinţa pentru toate darurile pe care le-am primit, ca să ne întărim şi să ne ajute Dumnezeu să ne mântuim.

– Cu toţi! Amin!

– Amin!

 Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Articolul integral poate fi citit în numărul 72 (Ianuarie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.