Vă prezentăm ultima parte a articolului profesorului american Mark Cherry, care ne confirmă ceea ce devine şi pentru noi tot mai evident: statul modern nu se mai mulţumeşte doar cu separarea de Biserică, ci face tot posibilul, prin politici şi legi, să elimine creştinismul din viaţa socială şi individuală. Aşadar, statul nu mai este – precum pretinde – „neutru” din punct de vedere religios, ci făţiş ostil creştinismului. Secularismul a izbutit să-şi anexeze mecanismele şi instituţiile statului, care devine pe zi ce trece – ne avertizează Profesorul Cherry – tot mai totalitar.

Şi, dacă în România ateizarea a fost impusă de dictatura comunistă adusă la putere de tancurile sovietice, în Occident ea este astăzi „indusă” cultural, prin manipulare mediatică şi îndoctrinare ideologică, în numele „corectitudinii politice”. Iar guvernele post-decembriste n-au făcut decât să promoveze importarea şi la noi a acestui model secularist tot mai agresiv, a cărui logică tinde spre radicalism şi fundamentalism ateu…

 

4. Morala seculară este anti-creştină

Secularismul contemporan are dreptate când se prezintă ca întruchipând o viziune morală separată de creştinismul tradiţional şi în conflict cu acesta.

Să luăm câteva exemple de contrast între morala tradiţională creştină şi cea seculară. Creştinii ştiu că pentru sexualitate cadrul potrivit este căsătoria dintre un bărbat şi o femeie; raţiunea seculară stabileşte o distincţie „morală” între activitatea sexuală licită şi cea ilicită pe baza consimţământului individual competent. Creştinii ştiu că nunta este unirea mistică dintre soţ şi soţie, având drept ţel binecuvântat mântuirea; morala seculară priveşte căsătoria ca pe un parteneriat consensual, indiferent de sexul partenerilor. De aceea statul secular fundamentalist caută să legalizeze căsătoria homosexuală. Creştinii ştiu că avortul reprezintă uciderea unui copil în pântecele mamei[1]; raţiunea seculară consideră avortul la cerere ca fiind parte integrantă a „responsabilităţii” parentale şi a celei de „libertate” egală a femeii[2]. Creştinii ştiu că moartea trebuie abordată cu smerenie şi pocăinţă, cu rugăciune şi spovedanie, şi că sinuciderea asistată medical este un păcat – uciderea de sine; morala seculară aprobă sinuciderea asistată de medici ca pe o „alegere autonomă potenţial bună pentru păstrarea «demnităţii» umane personale”. Creştinismul înţelege cât de grav poate crima, independent de consimţământul persoanei ucise, să îndepărteze inima de orientarea ei firească spre Dumnezeu, cum se întâmplă în cazul eutanasiei voluntare. Creştinii ştiu că religia e o terapie spirituală, în măsura în care e căutată prin pocăinţă şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu; raţiunea seculară vede religia, în cel mai bun caz, ca o practică ce oferă consolare psihologică celor atât de slabi încât au nevoie de asemenea alinare.

Aici ne putem referi şi la rolul milosteniei într-o viaţă creştină împlinită şi corect orientată. Privită în mod corect, milostenia reprezintă orientarea sinelui către Hristos. Milostenia, făcută după cuviinţă, înseamnă dăruire din dragoste de aproapele şi iubire pentru Hristos. Primită cum se cuvine, milostenia te smereşte în faţa lui Hristos şi te apropie şi mai mult de Biserica Lui. Originea milosteniei trebuie să fie dragostea de Dumnezeu. Tot ce avem e de la Dumnezeu şi tot ce avem se datorează lui Dumnezeu. Ţelul principal al milosteniei creştine şi locul ei în viaţa creştină nu e dreptatea socială, nici înfăptuirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Scopul milosteniei e dragostea pentru aproapele, dragostea pentru Dumnezeu şi învăţarea smereniei şi ascultării de Dumnezeu. Atât Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) cât şi Sfântul Ioan Damaschin (c. 675-c.749) îi îndeamnă pe creştini să vadă milostenia ca o terapie pentru păcat. Ţelul milosteniei trebuie să fie schimbarea inimii, deprinderea iubirii pentru ceilalţi mai mult decât cea pentru sine însuşi, şi smerirea de sine înaintea lui Dumnezeu.

Spre deosebire de măsurile politice vizând dreptatea socială, care extrag resurse în mod coercitiv, prin impozite, pentru a susţine alocaţiile de protecţie socială – ce generează invidia şi pofta pentru bunurile şi averea altora –, scopul final al milosteniei creştine trebuie să fie mântuirea, atât a celui ce dăruieşte cât şi a celui ce primeşte. Urmărirea egalităţii şi dreptăţii sociale ascunde esenţialmente ţelul crucial al milosteniei creştine, înlocuind cu o înţelegere lumească, a moralei seculare, pe cea cu un ţel transcendent. Fără iubirea de Dumnezeu şi de semeni, chiar şi facerea de milostenie e deşartă: „Şi de-aş împărţi toate avuţiile mele… dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” 1 Corinteni 13:3. Fiscalitatea impusă de stat pentru a colecta fondurile necesare programelor de asistenţă socială şi medicală (de pildă îngrijirea sănătăţii finanţată de contribuabili) e incapabilă să călăuzească oamenii pe calea către Dumnezeu şi mântuire. O asemenea impozitare nu face decât să corupă cetăţenii, prin susţinerea secularismului şi a perspectivei lui (i)morale asupra lumii (de exemplu, avortul finanţat din taxele de la contribuabili). Făcută corect, milostenia, dimpotrivă, întăreşte familia creştină tradiţională şi îmbogăţeşte ţesătura spirituală şi socială a comunităţii creştine. Bine rânduită, facerea de milostenie îşi are locul alături de rânduiala rugăciunii, postului şi pocăinţei.

Statul fundamentalist secular se consideră deţinător al autorităţii de-a pune sub semnul întrebării creştinismul, cu a sa experienţă a lui Dumnezeu, a sa dogmă revelată, ale sale rânduieli şi criterii de dreaptă alegere şi acţiune şi virtute umană. Mai ales adevărurile teologice şi judecăţile morale creştine sunt supuse criticii, pe baza analizei filosofice a circumstanţelor culturale şi sociale aflate şi ele în schimbare. Se pleacă de la premisa că indivizii raţionali, din orice discrepanţe între morala seculară şi viaţa religioasă, vor trage concluzii în defavoarea religiei şi nu a secularismului.[3]

 

5.         Concluzii

G.W.F. Hegel avea dreptate: odată ce o societate încetează să mai creadă în Dumnezeu, statul fundamentalist secular devine surogatul lui Dumnezeu.[4] Odată ce realitatea şi morala au fost rupte de temeiul lor ontologic divin, iar raţiunea morală însăşi a devenit iremediabil pluralistă, tot ce rămâne e o pletoră de moralităţi, fără nici un motiv definitiv de a prefera o anume versiune a dreptăţii, binelui şi virtuţii faţă de altele. Cel mult, o anume morală poate fi instituţionalizată ca sistem, legiferată şi impusă coercitiv de un anume stat. Mai mult, diverse state vor actualiza idei etice diferite şi foarte probabil incompatibile, fiecare instituţionalizând prin legislaţie variante divergente de raţiune morală şi cultură morală. Fără Dumnezeu, nu există nici un motiv definitiv, final, de a considera vreo anume morală recunoscută oficial ca întruchipând în mod legitim dreptatea socială, opţiunile îngăduite sau desăvârşirea umană. Există doar preferinţe şi judecăţi prudenţiale individuale.

Cum am văzut, morala secularismului e radical diferită de cea creştină. Morala culturii seculare e atrofiată atât în ce priveşte importanţa, cât şi forţa ei normativă. Morala seculară nu mai posedă decât acea normativitate ce derivă din impunerea ei coercitivă prin puterea legii şi prin politicile publice ale unui anume stat. Cea mai înaltă – de fapt, singura sa – semnificaţie normativă o constituie susţinerea ei juridică şi politică. Fără o ancoră în Dumnezeu, problematica morală e radical pipernicită. Sancţiunile contra încălcării normelor de comportament moral se reduc la nimic mai mult decât un calcul prudenţial privind pedeapsa pe care e probabil să o primeşti conform legii şi probabilitatea de a fi prins. Nu poate exista nici un înţeles mai adânc al dictatelor moralei seculare decât ca expresii ale preferinţelor ori judecăţilor prudenţiale individuale ale anumitor persoane sau grupuri. Morala seculară dominantă trebuie interpretată de fapt ca fiind doar acel set de intuiţii morale în jurul cărora s-a creat o coaliţie politică suficient de eficace încât să reuşească pe plan politic să le instituţionalizeze prin intermediul statului. Morala seculară comună devine doar acea morală anume care e instituţionalizată prin lege.

În ciuda lipsei de fundamente, concepţiile seculare despre lume, având o determinare pur ideologică, pot pretinde în mod fraudulos că ar fi capabile să stabilească în termeni seculari modul în care omul ar trebui să se comporte sub specie aeternitatis. Sfera proprie a politicilor publice – şi de fapt chiar forţa normativă a concepţiilor seculare despre lume (de ex. discursul despre drepturile omului) şi a anumitor filosofi seculari (de pildă John Rawls) – adesea dau impresia, din punct de vedere retoric, că opiniile lor ca atare ar avea putere normativă asupra agenţilor morali.

Cu toate acestea, deşi asemenea pretenţii robuste privind capacităţile raţiunii stau la temelia moralei occidentale, de la scolastica secolului XIII până la filosofia morală a lui Immanuel Kant, ele nu sunt justificabile nici în termeni seculari generali. Această credinţă în raţiunea morală a dus la apariţia unei filosofii morale care acum aspiră să creeze o listă canonică a drepturilor omului secularizat, în locul obligaţiilor stabilite de Dumnezeu, în ciuda prăbuşirii proiectului filosofiei morale seculare.

Acolo unde semnul distinctiv al unei înţelegeri morale religioase tradiţionale îl constituie un discurs privind obligaţiile omului faţă de Dumnezeu, inclusiv poruncile privind îndatoririle faţă de aproapele, morala seculară încearcă să se legitimizeze printr-un discurs despre drepturile omului, demnitatea umană şi dreptatea socială – proiect care a eşuat. Preeminenţa acordată discursului drepturilor omului şi dreptăţii sociale, şi înlocuirea prin acesta a discursului privind obligaţiile faţă de Dumnezeu, în ciuda eşecului de a fonda o perspectivă morală canonică, e o marcă a epocii noastre post-creştine, ba chiar post-religioase, şi a triumfului culturii seculare.

Secularismul agresiv al lumii contemporane post-creştine, fie că e încapsulat în agenda socio-politică a drepturilor omului, fie în teoria politică a lui Rawls despre „dreptate ca echitate[5]”, funcţionează ca o rutină la nivelul ideologiei laiciste: „o doctrină prescriptivă care nu e susţinută de argumente raţionale”. El implică o voinţă nietzscheană de putere, prin care statul fundamentalist secular îşi afirmă propria autoritate politico-morală pentru a-şi impune propria viziune despre morală, fără nici o legitimitate reală. Statul fundamentalist secular e extrem de gelos. El e hotărât să marginalizeze credinţa în Dumnezeu şi să abolească religia şi cultura tradiţională. Într-adevăr, aşa cum am exemplificat, el e decis să excludă complet creştinismul şi discursul creştin din dezbaterea publică [forumul public], scoţându-l astfel din lumea vieţii publice, şi consolidând şi mai mult statul fundamentalist secular.

Secularismul caută să fie „după Dumnezeu”. Secularismul nu vrea să aibă nici un teren comun cu creştinismul tradiţional. Morala seculară dominantă azi, fondată şi promovată de statul secular fundamentalist, a dus şi duce la dezvoltarea unei ideologii deplin secularizate. În Occident, statul fundamentalist secular e acum în ascendenţă. Morala comună e acum morala stabilită prin legislaţie şi prin politicile publice. Statul fundamentalist secular, cu instituţionalizarea de către el prin lege a unei anume morale seculare, caută să acopere toate sferele, să dea propria definiţie binelui uman şi înfloririi umane, să restructureze societatea şi relaţiile umane în termenii propriei lui interpretări privind libertatea, egalitatea şi demnitatea umană.

Nici un domeniu al vieţii nu rămâne, în principiu, în afara braţului lung al autorităţii statului cu ideologia lui seculară instituţionalizată. Relaţiile interumane cele mai importante trebuie să fie transformate astfel încât fiecare din ele să afirme acele interpretări seculare ale drepturilor omului şi justiţiei sociale oficial recunoscute şi legiferate conform acestei ideologii. În acest mod, interpretarea morală liberală seculară devine echivalentul secular al unei religii cu drepturi depline. Aşa cum Hegel a observat corect: statul secular L-a uzurpat pe Dumnezeu. Ca răspuns, creştinii tradiţionali trebuie să caute neîntârziat să repună în drepturi discursul şi morala creştină în concepţia publică şi în întregul spaţiu public.

 

Mark J. Cherry

 Prezentare şi traducere de Andrei Dîrlău

 

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxa, numărul 58 (Noiembrie 2013)



[1] Didahia, care datează din sec. I d.Hr., spune: „Să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi” (trad. rom. cf. Învăţătura celor 12 Apostoli, cap. II, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, 1979, p. 26). Canonul 91 al Sinodului Quinisext (691 d.Hr.) spune: „Pe cele care dau doctorii provocatoare de avort şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci le supunem pedepsei ucigaşului” (cf. Quinisext Council. The Canons of the Council in Trullo (Often Called the Quinisext Council), in “Nicene and Post-Nicene Fathers,” second series, Vol. XIV, P. Schaff and H. Wace (eds) Peabody, Hendrickson Publishers, 1995, p. 404.)

[2] „A hotărî dacă şi când să devină părinte reprezintă una din cele mai intime şi mai importante decizii pe care le poate lua o persoană. E o decizie care trebuie luată de femeie, familia ei şi medicul ei” (ACLU: www.aclu.org/reproductive-freedom/abortion).

[3] De exemplu, întrucât „sfinţenia” nu mai e privită în termenii supunerii faţă de Dumnezeu, ci ai unui comportament compatibil cu judecăţile seculare privind dreptatea, binele şi virtutea, termenul de «Sfânt» nu mai e înţeles ca referindu-se la «cineva care e îndumnezeit», ci mai curând la «o persoană extrem de bună ori îndelung-răbdătoare»” (cf. „Sfânt. 4a. O persoană cu o extraordinară sfinţenie a vieţii. Uneori ironic, persoană ce manifestă exterior evlavia. De asemenea, în uzul colocvial, persoană extrem de bună sau care rabdă o suferinţă îndelungată”, Oxford English Dictionary. Second edition, 1989; online version dec. 2011 – www.oed.com/view/Entry/169847; accesat la 26 ian. 2012).

[4] „Statul constă în marşul lui Dumnezeu prin lume, iar baza lui e puterea raţiunii care se actualizează pe sine ca voinţă. Când avem în vedere Ideea de Stat… trebuie să avem în vedere Ideea, acest Dumnezeu actualizat, în toate drepturile sale” (citatul original cf. G.W.F. Hegel. Elements of the Philosophy of Right, A. Wood (ed.), H.B. Nisbet (trans.), Cambridge Univ. Press, 1991, §258 Additions, p. 279.)

[5] În original fairness. Pentru conceptul intraductibil de fair play, tipic anglo-saxon, vezi eseul Englez, francez, spaniol al lui Salvador de Madariaga (n. trad.).