O poveste despre dragostea care învinge moartea

Cancer. Cinci copii. Sindrom Down. O mare infinită de dragoste… În câteva cuvinte, chipul unei femei, Mioara Grigore, pe care am iubit-o de cum am cunoscut-o. Vă lăsăm, fără altă introducere, să o cunoaşteţi şi dumneavoastră…

– Doamnă Mioara, sunteţi unul dintre câştigătorii concursului de eseuri al revistei noastre. În urmă cu aproape doi ani, la tema „Eroi şi supereroi”, am primit o scrisoare care ne-a impresionat mult, în care ne povesteaţi despre dragostea dintre dumneavoastră şi soţul dumneavoastră. Cum a fost începutul?

– Şi eu, şi soţul, am avut o copilărie „prelungită abuziv”, adică am stat pe lângă mame până la 33 de ani. Abia terminasem Teologia şi am fost repartizată ca profesor de liceu. În prima zi de şcoală, pe 15 septembrie, eram cu braţele pline de flori – primisem de la liceeni buchete peste buchete, aşa cum nu primisem în viaţa mea! – şi, cum purtam o rochie lungă, m-am împiedicat pe nişte scări şi am căzut peste o persoană. Persoana aceea s-a nimerit a fi profesorul de tehnologie, cel care, mai târziu, avea să devină soţul meu.

Am simţit o mare ruşine, pentru că dădusem impresia de împiedicată. Prima întrebare pe care i-am pus-o atunci, cu inima ieşindu-mi din piept, a fost: „V-aţi rănit, domnule profesor?”… M-a privit şi a zis: „Nu, dar mă bucur că ne-am întâlnit aşa”. După aceea, a doua zi, el a venit cu propunerea să jucăm şah, pentru că se făcea un concurs pe liceu. M-a bătut, m-am enervat, am învăţat să joc mai bine, l-am bătut – şi, tot bătându-ne la şah, am ajuns să ne cunoaştem mai bine. Eu nu credeam că mă pot implica emoţional, nici nu mă gândeam la căsătorie, căci aveam o vârstă, mama era bolnavă, pe tata trebuia să-l îngrijesc şi credeam că asta e viaţa mea, să stau lângă ai mei. Dar soţul a luptat foarte mult pentru mine.

O perioadă totul a fost detaşat, până când am vrut să merg la Iaşi, la praznicul Sfintei Parascheva, şi am întrebat în cancelarie dacă mai vrea cineva să vină cu mine. Mi-a răspuns că vine el – deşi pe atunci era ateu convins şi nici nu voia să audă de Biserică. Şi aşa am mers împreună la Sfânta Parascheva. Stând la rând atâtea ore, mie mi-a venit rău, iar el m-a scos pe braţe… Şi iar ne-am aşezat la rând, şi iarăşi mi-a venit rău, şi iarăşi m-a scos pe braţe… M-a impresionat răbdarea lui, mai ales că nu fusese până atunci în nici un pelerinaj. După acest drum la Cuvioasa, mi-a zis: „Vreau să fii soţia mea – şi, în plus, să fii gravidă permanent, pentru că eu îmi doresc mulţi  opii!”. Şi eu atunci m-am dus la părintele duhovnic şi i-am spus: „Părinte, cred că nu e sănătos la cap, am un coleg la liceu care zice că mă vrea de soţie şi că o să fiu gravidă permanent… Şi eu nu vreau!”. Părintele duhovnic l-a chemat pe soţul meu, iar el pentru prima dată s-a spovedit şi s-a împărtăşit, şi apoi am început în doi viaţa aceasta duhovnicească, uşor, uşor, până când ne-am căsătorit de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe 21 ianuarie. Şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt.

În fiecare an eram gravidă – la 35 de ani, la 36, la 37, la 38, la 40 şi la 42, iar doctorii erau îngroziţi că nu mă mai opream. Dar, privind acum în urmă, totul a fost sub imperiul unor minuni, pentru că au fost naşteri destul de grele, naşteri cu probleme, şi au ieşit copilaşii sănătoşi – cu excepţia lui Nectarie, care are sindrom Down. Însă datorită lui Nectarie am început şi noi să învăţăm ce e cu adevărat iubirea, pentru că el ne-a învăţat răbdarea, blândeţea şi ce înseamnă cu adevărat dragostea. Are o putere de a iubi şi o putere a inocenţei pe care nu credeam să o-ntâlnim vreodată…

– Dumneavoastră când L-aţi cunoscut pe Dumnezeu?
– Din păcate, nici eu nu L-am cunoscut pe Dumnezeu prea devreme… Prin intermediul fratelui meu, în jurul vârstei de 30 de ani – îmi trecuse viaţa prin facultăţi – am fost la Părintele Arsenie Papacioc. Şi ţin minte că prima întrebare pe care mi-a pus-o Părintele a fost: „Dacă ţi se întâmpla un accident până la vârsta asta, ce făceai?”… N-am ştiu ce să-i răspund.

Când am ieşit de la acea primă spovedanie, ţin minte că ploua mărunt, era o zi superbă de vară, şi ploaia aceea rece şi binefăcătoare, şi spovedania la Părintele Arsenie m-au făcut să simt că m-am născut pentru a doua oară, mi-au dat viaţă…

„Tu n-o să mori de cancer, o să mori de proastă…”

După ce soţul meu m-a cerut în căsătorie, eu i-am răspuns: „Nu pot să mă mărit cu tine atâta timp cât tu nu cunoşti minunea tainei Ortodoxiei”… Şi el a avut atâta răbdare: „Ajută-mă să o cunosc”. Şi atunci părintele nostru duhovnic l-a trimis la Părintele Adrian Făgeţeanu.

M-am dus şi eu împreună cu el, dar aşa, cu o mândrie extraordinară – fiind şi profesoară de religie – şi am zis: „Părinte, eu nu pot să iau un inginer, care nici nu-L cunoaşte pe Dumnezeu!”. Şi Părintele Adrian m-a privit şi mi-a zis: „Fetiţo, ce-ai tu cu acest băiat minunat? De ce eşti atât de mândră? Hai să-ţi fac rugăciuni, ca să aveţi cinci copii împreună!”. Şi eu am rămas aşa… tare  imită, nu ştiam ce vede la el de-l place aşa de tare… L-a îmbrăţişat şi mi-a zis: „Tu iei băiatul acesta, că o să fii  fericită cu el”. Şi eu tot mă îndoiam. Pe urmă am ajuns la părintele meu duhovnic, care l-a primit şi pe el şi a fost minunat.

– Înainte de a da la Teologie, aţi fost actriţă… Cum a fost trecerea de la actorie la Teologie?
– Despre perioada actoriei nu prea vreau să vorbesc, pentru că îmi dau seama că au fost nişte ani pierduţi, că tragedie era mai mult sau mai puţin viaţa mea – nu trebuia neapărat să o joc, o trăiam deja. Aveam tatăl cu ciroză şi sufeream cumplit, luptam să trăiască. Am apucat să joc un singur rol, apoi am dat la Teologie mai mult în urma unui pariu cu fratele meu, care a zis că nu sunt în stare să învăţ – şi aşa m-am motivat, că am luat a doua, şi am avut şi bursă patru ani de zile.

Mă bazam pe o memorie cât de cât puternică şi am luat fără să trăiesc cu adevărat în spiritul teologic. La Teologie am învăţat să privesc oamenii cu dragoste. Am avut profesori care m-au influenţat enorm. Din anul I până în anul IV am avut motive destul de întemeiate să merg la fiecare Liturghie. Am  cunoscut oameni minunaţi. Şi eu m-am gândit, la un moment dat: „Uite, am 33 de ani şi nu m-am căsătorit, înseamnă că o să fiu  măicuţă!”. Vreo doi ani de zile am trăit în gând cu Sfântul Antonie cel Mare – în sensul că mă gândeam că nici un bărbat nu va  ajunge nici pe sfert la sfinţenia lui, şi îi comparam pe alţi bărbaţi cu el şi nu mai găseam nici o motivaţie de a mă căsători. Aşa că mi-am zis că trebuie să fiu măicuţă. Iar duhovnicul mi-a zis ca întâi să-mi îngrijesc mama, pentru că tatăl murise deja.

Mama, după spusele doctorilor, trebuia să moară de vreo treizeci de ani – dar nu s-a ţinut de cuvânt, că trăieşte şi acum, slavă Domnului! O mamă foarte luptătoare, genul acela de ţărancă arhaică, aşa cum erau ţăranii noştri pe vremuri. Într-o zi, mi-a dat o replică ce m-a năucit. Eu îi spuneam: „Mamă, o să mor de cancer, te rog din suflet să-mi faci pomenire la patruzeci de zile, că n-are cine. Soţul va fi distrus, copiii sunt prea mici”… Şi mama m-a privit, mi-a pus mâna pe umăr şi a zis: „Tu n-o să mori de cancer, o să mori de proastă”. Atunci mi-am dat seama că avea dreptate. Şi a continuat: „Pune mâna şi luptă, şi fii consecventă!”. Că ăsta e marele meu păcat, nu sunt consecventă în mai nimic. Sper să învăţ şi eu să fiu consecventă, măcar pe ultima sută de metri…

– Credeţi că boala a accentuat dragostea dintre dumneavoastră şi soţ?
– Indiscutabil. Aşa i-am cunoscut imensa răbdare şi puterea de dăruire. Pentru că am văzut la Fundeni şi femei care plângeau din cauză că bărbaţii le părăsiseră. Poate că nici ei nu erau foarte vinovaţi, în sensul că nu erau maturizaţi, nu puteau să ducă acea  cruce cu o soţie care, mai devreme sau mai târziu, putea să moară. Dar erau femei părăsite, iar eu nu puteam să înţeleg – dacă odată a fost iubirea, unde putea să dispară dintr-o dată acea iubire, atunci când omul avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor?… Aşa l-am cunoscut pe soţul meu sub o faţetă care m-a copleşit.

M-au copleşit răbdarea lui şi puterea lui de a crede în vindecare, în faptul că trebuie să mai trăiesc pentru copilaşi. M-a uimit extraordinar de mult când trebuia să iau vreo douăzeci de pastiluţe pe zi şi eram aşa, oarecum blocată într-o tristeţe fără margini, şi el îmi dădea la două-trei ore fix pastiluţele, plus că mi-a stors şi munţi de portocale timp de trei ani de zile, fiindcă vomitam de la citostatice. Şi-mi spunea: „Dragostea mea, nu mă lăsa singur cu cinci copilaşi… Trebuie să lupţi, o să învingem!”. Iar puterea lui de a crede în această luptă mi-a dat aripi şi putere de a lupta.

„În 12 ani numai aşa mi-a zis: «Dragostea mea»…”

– De cât timp suferiţi de cancer şi cum a debutat boala?

– Boala a debutat când o alăptam pe Iustina, ultimul copilaş, acum cinci ani. A apărut un nodul sub braţ şi aveam dureri. Am întrebat câţiva medici din împrejurimi şi au zis că era exclusă orice formă de cancer dacă alăptam, şi că durerile erau din cauza faptului că ridicam copilaşii în braţe. Până la urmă, soţul m-a dus la Bucureşti, mi s-a luat o biopsie…

Ni s-a spus că este un cancer la sân în stadiul III B, aproape de final. Şi am rămas oarecum uimiţi, pentru că eu vreme de un an şi şapte luni o alăptasem pe Iustina. Am început lupta.  De fapt, lupta a dus-o mai mult soţul meu. Uneori, când ajungeam în Fundeni, îi mai dădeam un calciu, un magneziu, că simţea că leşină. Şi ne sprijineam unul pe altul.

Aşa am descoperit această faţetă a iubirii, care ţine în primul rând de sacrificiul unuia pentru celălalt, de jertfa pentru celălalt. Probabil că n-aş fi cunoscut lucrurile acestea, minunea aceasta copleşitoare care e jertfa pentru celălalt, dacă nu aveam această boală… Nu-ţi vine decât să plângi şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi s-a dat să ai parte de ea.

Eu dormeam într-o cameră, soţul într-o altă cameră – pentru că am fost complexată ani de zile că, din cauza citostaticelor, simţeam că pielea îmi miroase a otravă, că-mi era ruşine să mai stau lângă soţul meu. Dar el mă simţea din altă cameră, noaptea, şi venea cu paharul cu suc de portocale la patul meu. Mă simţea când mă trezesc, când vomitam şi venea fără să-i spun – şi acel pahar de portocale pentru mine a reprezentat dragostea la nivel maxim.

În ianuarie am împlinit doisprezece ani de căsnicie. În doisprezece ani numai aşa mi-a zis: „Dragostea mea”… Şi a ştiut să păstreze proaspătă senzaţia de început a iubirii noastre. Când mă ducea la Fundeni şi mă aştepta câte şase ore să termin citostaticele, în frig, nemâncat, cu grija pentru copii, eu îl vedeam de la geam în timp ce venea spre salon, şi aveam din nou „fluturaşi” în stomac şi îmi aranjam chelia. Şi el venea zâmbind, şi ne îmbrăţişam, şi dragostea lui mă făcea să mă simt îndrăgostită permanent, ca o adolescentă… Atunci am înţeles că cea mai importantă calitate a unui om e răbdarea. Eu niciodată n-am avut-o.

– Dar, în afară de familie, cine vă susţine în această luptă?

– Abia acum am înţeles de ce trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru boala aceasta, pentru că am cunoscut cei mai minunaţi oameni din lume. Am cunoscut oameni cărora le-aş săruta mâinile zi şi noapte şi despre care aş vorbi zile şi nopţi, dacă mi-ar permite.

Oameni cu o putere de dăruire extraordinară pentru mine, o străină practic – oameni care s-au implicat atât de mult şi financiar, şi sufleteşte, cu rugăciuni, cu tratamente luate, cu bani daţi pentru noi… Şi îmi pare rău că nu pot să le spun numele, dar copilaşii mei au o listă lungă cu binefăcătorii noştri, şi nu trece seara fără să-i spună pe toţi. Şi pe mine m-a uimit într-o seară unul din copilaşi, Antonie, care nu putea să doarmă pentru că uitase să se roage pentru un domn, Stelian.

Pentru mine, pentru soţul meu, pentru copiii mei, aceşti oameni nu numai că sunt eroii noştri, sunt sfinţi pentru noi, şi n-am cuvinte să le mulţumesc, dar cinci copilaşi îi pomenesc seară de seară…

– Suferinţa prin care aţi trecut v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?…
– Indiscutabil. Această apropiere a fost amestecată şi cu un soi de disperare, pentru că ţin minte că odată, neputând să plâng în faţa copiilor – pentru că nu voiam să mă vadă plângând – m-am dus în fundul grădinii şi m-a podidit un hohot de plâns, cum n-am plâns niciodată în patruzeci şi cinci de ani. Era un hohot de nestăvilit. Am simţit acest plâns şi ca o eliberare. Iar una din fetiţe, Macrina, m-a simţit – şi a venit în spatele meu fără să o simt, şi mi-a şters lacrimile cu mânuţele ei şi mi-a zis: „Nu mai plânge mamă, două ţâţe te-ncurcau, erau multe, erau grele. E mai bine una”. Şi în acel moment n-am mai plâns.

Copilaşii mei au un mod de a privi lumea atât de curat şi de inocent, încât eu n-o să pot percepe niciodată lumea ca ei. Altădată, la spital, înainte de a mă duce la operaţie, când mi-am scos pijamalele din geantă, mi-a căzut o scrisoare. Era de la fetiţa mea cea mare, Maria, care îmi scrisese: „Dacă n-o să lupţi, n-o să te iert niciodată. Te iubesc enorm. Te rog vino-napoi şi fii mama noastră!”. Mă copleşesc gesturile acestea.

Evident că am avut un soi de disperare pe care n-ar fi trebuit să o am, ca profesoară de religie, în sensul că n-am reuşit să mă încred cu totul în Dumnezeu – pentru că ştiu că, după moartea mea, nu-i va lăsa Dumnezeu pe toţi cinci… dar sunt atât de mici, Nectarie având nevoie de o îngrijire specială. Cu plămânii plini de metastaze nu prea poţi să te gândeşti la un viitor cât de cât îndepărtat…

– Ce vă doare cel mai mult în această cruce pe care o duceţi?

– Odată m-am dus la părintele duhovnic şi acolo sus, în munte, în chilia sfinţiei sale, m-a întrebat: „Ce te doare cel mai tare, Mioara?” – cu o voce atât de blândă, de simţeam că-mi ia toate durerile din lume. „Imaginea aceea mă doare, Părinte” – şi pe geam, din chilia Părintelui, se vedea soţul meu cu doi copii mici în braţe şi trei pe lângă el. Iar Părintele, înainte de a ieşi din chilie, mi-a zis ceva atât de simplu, de adânc şi de liniştitor, că mi-a luat acel zbucium sufletesc cel puţin pe o perioadă: „Dacă tu îţi iubeşti soţul şi copiii atât de mult, oare Dumnezeu nu-i va iubi mai mult? Nu va avea mai multă grijă de ei?”… Şi-am plecat prinzând aripi.

Şi-mi pare rău că am avut şi am acest păcat greu pe suflet, de a-mi fi iubit copiii mai mult decât pe Dumnezeu, de-aia sufăr. Dar sper să-nţeleg şi să mă las odată în voia lui Dumnezeu. Încă mă doare după ei, ca orice mamă, dar, dacă aş fi mai puternică şi mai ancorată în credinţă, cred că n-aş mai suferi atât… 
(va urma)

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în Revista Familia Ortodoxă nr. 49 (Februarie 2013)