Prof. Psiholog Nina Krîghina
Monahie la Mănăstirea Născătoarei-de-Dumnezeu
„Sporul grânelor” din Ekaterinburg

Începem din acest număr un nou episod din şirul de interviuri cu Maica Nina Krîghina – profesor doctor în psihologie, specializată pe probleme de familie. Experienţa sa bogată, atât ca psiholog, cât şi ca monahie, se poate observa în cuvântul ei „dres cu sare”, cu care ne-a ţinut atenţia trează în anul ce a trecut.

După ce a abordat dintr-o cuprinzătoare perspectivă duhovnicească tema relaţiilor dinainte de căsătorie, Maica Nina ne va vorbi acum despre problemele cu care dă piept o tânără familie – de la convieţuirea cu părinţii, până la însăşi înţelegerea a ce înseamnă „soţ” şi „soţie”… (R.H.)

Astăzi vom continua discuţia noastră pe tema familiei, îndreptându-ne, de această dată, asupra perioadei de după nuntă. Vă rugăm să ne spuneţi care sunt particularităţile evoluţiei unei familii din clipa în care tinerii au spus „da” … 

– Într-adevăr, după ce tinerii au spus „da”, chiar dacă a trecut numai o zi de la căsătorie, situaţia lor este deja diferită, în primul rând prin faptul că au alt statut: nu mai sunt mire şi mireasă, ci soţ şi soţie.

Dar să privim puţin la perioada de până la căsătorie. Cred că am putea s-o numim „perioada de cucerire”, fiind vorba  despre o perioadă în care cei doi îşi arată reciproc numai calităţile. Toate sunt învăluite într-o lumină pozitivă – atât calităţile exterioare, cât şi cele interioare – din frica de a nu-l pierde pe celălalt. Însă imediat după nuntă, când tinerii sunt siguri de faptul că „el este al meu” – „ea este a mea”, comportamentul lor revine la normal. Nimeni nu poate umbla toată viaţa „pe vârful degetelor”, aşa cum consider că se întâmplă în perioada de până la căsătorie. Va trebui, până la urmă, să calce cu toată talpa.

Astfel, odată ce s-a revenit la starea obişnuită, după căsătorie ies la iveală şi părţile negative ale fiecăruia, de care ar vrea ei înşişi să se debaraseze. Nu mai sunt nişte „persoane din vitrină”, aşa cum păreau înainte de căsătorie, ci devin oameni reali. Din acest moment, fiecare dintre soţi este pus în situaţia de a-l accepta – sau nu – pe celălalt, cu bune şi cu rele.

O altă particularitate a tinerilor căsătoriţi constă în faptul că intră într-un rol cu totul special – de soţ şi de soţie. În visele lor de până la nuntă, fiecare şi-a închipuit rolul de soţ, soţie, mamă…  Realitatea de după nuntă este alta. Foarte frumos a zis cineva: „Oare există vreo persoană care să poată oferi un număr artistic de prima dată când se va sui pe patine? Cu siguranţă vor fi căderi, dureri, dar şi ridicări. Şi, antrenându-se, până la urmă va reuşi”… E clar că nici un cuplu abia format nu poate avea pretenţia să se declare „cel mai…” din lume. Trebuie să fie conştienţi că vor fi dureri, lacrimi, dar şi bucurii.

Încă o particularitate este modul de manifestare a dragostei reciproce, care diferă de cel de până la căsătorie. De exemplu: cum vi se pare un tânăr care vine cu un bucheţel de flori primăvăratice, gingaşe şi parfumate, căţărându-se pe scara de incendiu, oferindu-l, prin geam, cu un sărut, iubitei sale… şi situaţia când el, tânăr soţ fiind, având deja în buzunar cheia de la apartament, ar face acelaşi lucru. În primul caz, ar stârni admiraţie, surpriză şi… „Vai, ce mult o iubeşte!”, iar în cel de-al doilea – nedumerire: „O fi păţit ceva, sărmanul!”.

La prima vedere, acesta ar părea un exemplu oarecare, un caz particular, dar el reflectă o situaţie generală: starea unui cuplu înainte de căsătorie şi cea de după. Şi asta pentru că dragostea în familie implică seriozitate, dăruire, jertfelnicie – diferă de ce-a fost înainte. De fapt, începutul unei familii, cred eu, este începutul unei poveşti al cărei final, fericit sau mai puţin fericit, depinde numai şi numai de cei doi.

Capul unei familii – şi inima ei

– Diferă rolul soţiei de cel al soţului?
– Da. Dacă soţul este capul familiei, soţia este inima, adică este cea care oferă căldura, pacea, lumina şi fericirea unei familii, datorită sensibilităţii şi puterii ei de empatie, de înţelegere… Spre deosebire de bărbat, ea simte când trebuie să tacă şi când trebuie să intervină în favoarea păcii din familie, când trebuie să fie gingaşă şi zâmbitoare sau când să găsească momentul potrivit pentru a face o observaţie. Rolul femeii – şi responsabilitatea ei – consta în crearea unei situaţii de bună-înţelegere şi fără conflicte în familie. Este un lucru dificil, dar care poate fi învăţat…

– Care factori influenţează mai mult fericirea unei familii? Factorii externi sau cei care ţin de interiorul fiecărei persoane?
– Ambii factori sunt decisivi, există o strânsă legătură între ei. Ar fi multe de spus, dar vreau să mă opresc doar la un aspect al acestei legături, şi anume locul unde va trăi noua familie.

Educaţia actuală a tinerilor este ceva mai libertină, încât convieţuirea cu părinţii a devenit problematică – şi-am să vă spun şi de ce. Cu părere de rău, tinerii de astăzi sunt caracterizaţi de infantilism, sunt total nepregătiţi pentru a-şi întemeia o familie – şi asta se întâmplă pentru că au fost mereu purtaţi în braţe de mămica şi tăticu’. Mama şi tata le-au rezolvat problemele, protejându-i. Până acum, lipsa de bani nu a fost problema lor, ci a părinţilor. Hainele la modă – problema părinţilor. Confortul şi amenajarea locuinţei – iarăşi problema părinţilor… Nu au unde locui tinerii însurăţei? Părinţii să-şi închirieze ceva şi să se mute! Adică să-i poarte în continuare în braţe, ca pe nişte bebeluşi… Lucru cu totul şi cu totul greşit, care nu poate avea decât consecinţe negative.

Cei doi tineri trebuie să-şi asume responsabilitatea întemeierii unei familii de durată, care în curând îşi va creşte propriii copii. E timpul ca ei să ducă pe cineva în braţe, nu să mai fie încă duşi… Eu aş recomanda fiecăruia ca, atunci când face primii paşi spre întemeierea unei familii, până se ajunge la formarea ei, să încerce să pună umărul – financiar vorbind – alături de părinţi, şi să nu se lase cu totul pe seama părinţilor, aşa cum a fost obişnuit. Măcar, să spunem, o jumătate de an să-şi achite chiria locuinţei.

De asemenea, un alt aspect de care trebuie să se ţină seama este că, la început, rolurile de soţ şi soţie nu sunt încă foarte clar definite; cei doi trebuie să aibă răbdare unul cu celălalt, punându-se de acord în cele ce sunt de făcut. Şi este important ca lucrul acesta să se întâmple doar între ei doi, fără participarea sau prezenţa părinţilor. Altfel, unul din soţi va trebui să se acomodeze nu numai cu partenerul, ci şi cu părinţii acestuia – ceea ce-i prea mult de dus! La fel, părinţii şi copilul lor proaspăt căsătorit sunt puşi în situaţia de a se acomoda cu o persoană nouă în casă.
Un exemplu similar este situaţia când apare un elev nou într-o clasă: toată lumea este cu ochii pe el, îi urmăreşte orice mişcare, iar, dacă e cazul, îl şi „educă” – este provocat, pentru a i se vedea reacţiile, şi „ajutat” să intre în rând cu ceilalţi. La fel se întâmplă şi în familia tânără care locuieşte împreună cu părinţii: „intrusul” trebuie să intre în tiparul familiei celuilalt, fiind văzut ca „vinovat” la orice mică abatere.

În cazul vieţuirii separate de părinţi, în doi, orice situaţie conflictuală se rezolvă mai bine fără martori. Cei doi învaţă să meargă împreună, în acelaşi ritm. Trăind separat de părinţi, ei reuşesc să se formeze, fiind obligaţi să se maturizeze, să rezolve situaţii noi. După o vreme, ca familie deja formată, pot convieţui şi împreună cu părinţii, dar de-acum situaţia lor este alta. Am spus că majoritatea tinerilor sunt obişnuiţi să primească totul de la părinţii lor. Este la fel de important şi ca părinţii să înţeleagă că un ajutor excesiv poate dăuna tinerei familii – şi să se retragă în mod înţelept, aşteptând ca tinerii soţi să găsească singuri soluţii la problemele apărute… (va urma)

Din seria de emisiuni radio
„Psihologia relaţiilor conjugale”
Traducere de Lucia Popa

Articol apărut în Revista Familia Ortodoxă nr. 48 (Ianuarie 2013)