“Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”, spunea Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei. Aceste cuvinte mi-au venit în minte după ce l-am cunoscut pe Radu Gheorghe, un tânăr de numai 24 de ani care suferă de una dintre cele mai înspăimântătoare boli – cancerul. Până acum câţiva ani se putea spune că era un tânăr realizat: absolvise facultatea şi avea un loc de muncă bun, unde lucra cu multă dăruire, fiind apreciat de către colegi şi de către şefi, avea o logodnică şi urma să se căsătorească. Totul a fost frumos până când a aflat de boală! De atunci, viaţa i s-a schimbat complet. Chiar dacă nu mai are acele satisfacţii lumeşti şi acum stă mai tot timpul prin spitale, pentru analize, consultaţii, chimioterapii, radioterapii, perfuzii, Radu este mulţumit că astfel L-a cunoscut pe Dumnezeu. El priveşte boala ca pe o dovadă a dragostei lui Dumnezeu şi, de aceea, gândurile sale se îndreaptă către Mântuitorul Hristos şi cum să împlinească voia Sa cea sfântă.

M-am bucurat să-l cunosc nu numai pentru faptul că am găsit în el un prieten puternic, care ştie să-şi poarte crucea, dar şi pentru pacea, liniştea sufletească şi căldura pe care ţi le transmite atunci când stai de vorbă cu el.

 

– Depistarea bolii a început în anul 2006, în urma unei dureri puternice de cap. Înainte nu am mai avut nici o problemă de sănătate. Practic, m-au luat de pe terenul de fotbal şi m-au dus la spital. După ce am făcut investigaţii RMN, mi s-a depistat o tumoare pe creier. Iniţial, medicii au crezut că este un chist, dar în urma biopsiei s-a dovedit că această tumoare era malignă. Pentru un tânăr de 20 ani a fost o lovitură groaznică. Am crezut iniţial că Dumnezeu m-a părăsit. Dar am început să merg mai des la biserică şi să-L caut pe Dumnezeu. Din păcate, nu a durat prea mult… După un oarecare timp de la acel incident, doctorii au spus că sunt vindecat complet, RMN-ul ieşea periodic bine, iar eu am început să neglijez biserica, să neglijez rugăciunea. Şi boala a revenit. După o excursie la munte, am avut nişte dureri de spate, de coloană, care s-au dovedit a fi metastaze osoase. La început, medicii nu au ştiut să spună de unde provin aceste dureri, în cărţile de medicină nu au citit că tumoarea pe care am avut-o la cap ar putea trece la oase. Mi s-a făcut o biopsie şi abia după cinci luni de zile doctorii şi-au dat seama că boala aceasta de care sufăr acum este, de fapt, continuarea bolii din 2006. Atunci am realizat pentru prima dată ce mult greşisem faţă de Dumnezeu! Dumnezeu m-a salvat în prima fază şi mi-a arătat ce trebuia să fac. Din momentul în care mi s-a pus diagnosticul de metastază osoasă, tot ceea ce construisem până atunci s-a năruit într-o clipă – a trebuit să renunţ la muncă, iar logodnica nu a vrut să meargă alături de mine pe acest drum. Eram foarte furios şi am plâns foarte mult.

– Şi necazurile nu s-au oprit aici!

– Mă simţeam foarte rău, aveam nişte dureri insuportabile în oase şi trebuia să fie cineva permanent lângă mine. Au fost zile în care eram practic imobilizat la pat şi în multe nopţi nu puteam dormi din pricina durerii. În acea perioadă şi tatăl meu era foarte grav bolnav, şi în curând s-a mutat la Domnul. Mama este cea care a făcut un efort foarte mare, îngrijindu-ne în acelaşi timp pe amândoi. Pot spune că mângâierea mea aici pe pământ este mama, iar în cer sfinţii.

– Este grea viaţa prin spitale. Unde ţi s-a acordat cel mai bun tratament?

– Doctoriţa oncolog de la Institutul Oncologic mi-a recomandat Fundaţia „Sfânta Irina”, din comuna Voluntari1. Aici, de cum am intrat pe uşă, m-am simţit foarte bine. Mi-au dat o cameră foarte bună şi m-am simţit ca acasă, fiind îngrijit permanent de personalul de acolo. Am stat la Fundaţia „Sfânta Irina” patru luni de zile, timp în care starea mea s-a ameliorat; le sunt recunoscător tuturor pentru felul în care s-au purtat cu mine. M-am împrietenit cu toţi, de la doctori până la infirmiere şi bucătărese. Pot spune că acolo a fost cu adevărat casa mea, refugiul meu în cele patru luni.

– Ai petrecut foarte mult timp prin spitale. Ce te-a marcat cel mai mult?

– Cazurile în care erau implicaţi copii. La Spitalul Bagdasar, unde, în 2006 am făcut operaţia pe creier, am zis că nu pot sta mai mult de cinci zile. Şi după cinci zile am plecat. Acest lucru s-a întâmplat din cauza a ceea ce am văzut acolo: copii mici foarte bolnavi, unii chiar desfiguraţi. Cancerul ăsta este o boală care nu ţine cont de vârstă! Din păcate, nici pe cei mici nu îi iartă. Am văzut o tânără maltratată de părinţi, lovită în cap, cu tot felul de contuzii, care ţipa întruna. A fost mult mai greu pentru mine să suport imaginea acestei fete decât operaţia care mi s-a făcut…

– Suferinţă şi iar suferinţă… De ce crezi că îngăduie Dumnezeu suferinţa pe pământ?

– Sunt mai multe cauze. Prin suferinţă este mântuirea. Spunea un părinte că un om care nu dobândeşte virtuţi se poate mântui doar prin suferinţă, prin mucenicie. Cred că atunci când nu te omoară, suferinţa te face mai puternic.

– Simţi acest lucru la tine?

– Sigur că da. În 2006, când am intrat în sala de operaţii, m-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu mă lăsa să mor ca un nevrednic şi dă-mi, te rog, putere să lupt!” Şi Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea! Sunt bucuros pentru acest lucru. Doctorii m-au avertizat de toate necazurile care puteau interveni: paralizie, puteam să rămân mut, surd sau orb. Şi atunci i-am cerut acest lucru lui Dumnezeu: să lupt! Încercarea cu operaţia m-a făcut mai puternic. Mi-am zis: „Am trecut peste o operaţie pe creier şi mă las de facultate?” Aşa că am continuat facultatea, am absolvit-o cu note mari, am făcut şi masterul. M-am angajat apoi. Dacă nu aş fi căpătat putere din experienţele prin care am trecut, nu ştiu dacă aş fi reuşit.

– Gândeai la început că Dumnzeu te-a părăsit. Acum mai crezi acest lucru?

– Nu, în nici un caz. Şi regret foarte mult gândirea mea de atunci. Chiar mă căiesc. Niciodată Dumnezeu nu m-a părăsit, niciodată! Eu am fost un copil foarte dorit. Mama mea a avut oarecare probleme la naştere, de-a lungul vieţii am fost aproape de moarte de câteva ori. Însă, de fiecare dată, Dumnezeu şi Maica Domnului au avut grijă de mine. Am scăpat din operaţii, din accidente. De fiecare dată când m-am rugat, chiar şi pentru un lucru aparent nesemnificativ, neimportant, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi m-a ajutat. Problema este că eu am tot cerut, am tot cerut, dar nu am dat înapoi… Dumnezeu ne cere foarte puţin, în schimb ne dă foarte mult. Experienţele cu boala mea sunt menite să mă întărească – nu neapărat fizic, ci mai ales în credinţă.

– Ţi s-a întâmplat să te gândeşti că poate alţi oameni au păcate mai mari, dar nu trec prin ceea ce treci tu?

– Nu. Ştiu că orice om are păcate, dar în nici un caz nu pot spune că sunt mai puţin păcătos decât alţii. Greşelile trebuie să le recunoaştem în sinea noastră şi să le mărturisim la spovedanie, pentru că nu trece o zi fără ca omul să greşească.

– S-a întâmplat vreodată să cazi în deznădejde?

– De mai multe ori.

– Şi cum ai depăşit momentele?

– Mai greu, pentru că sunt o fire foarte pesimistă. Şi sufăr foarte mult, pentru că mă interiorizez foarte mult.

– Cine te susţine?

– Familia, prietenii şi, bineînţeles, Dumnezeu, Sfinţii Săi, Maica Sa.

– Cum simţi dragostea lui Dumnezeu?

– O simt permanent. De dimineaţă, de când mă trezesc, până seara. De aceea noi, ca oameni, trebuie să-i mulţumim pentru fiecare clipă bună sau rea. La sfârşitul zilei, când merg la culcare, realizez că fără Dumnezeu nu aş fi putut să trec prin încercările cotidiene. Este bine să mulţumim pentru tot, şi pentru bine şi pentru rău.

– Sunt părinţi cu viaţă sfântă, unii trecuţi la Domnul, care compară crucea bolii cu mucenicia. Te-ai gândit vreodată la aşa ceva?

– Nu m-am gândit niciodată. Nu m-aş putea compara niciodată cu sfinţii mucenici care au pătimit atâtea pentru Mântuitorul. Dacă vorbim de mucenicie, pot spune că mucenicie suferă mama mea, prin munca pe care o depune zi de zi, ceas de ceas, pentru mine. Şi prin ceea ce a suferit şi cu tatăl meu. Practic, pot spune că mama împarte aceeaşi cruce cu mine. Dar nu o ducem singuri. Ne ajută Domnul nostru Iisus Hristos.

– Care sunt cele mai grele momente în această cruce a ta?

– Atunci când mă simt singur. Mi se întâmplă noaptea să mă trezesc singur şi să cred că sunt singur. Şi asta mă înspăimântă cel mai tare, singurătatea. De moarte m-am temut foarte mult. Mi-am pus tot felul de întrebări legate de lumea de dincolo. Fiecare zi trebuie trăită după legile creştineşti, făcând voia lui Dumnezeu.

– Cum s-a schimbat relaţia ta cu Dumnezeu prin această suferinţă?

– În bine şi, în consecinţă, mă simt bine sufleteşte. Am un grup de Sfinţi cărora mă rog permanent. Simt că aceştia mă călăuzesc în viaţă, sunt cu mine permanent, mă ocrotesc şi se roagă pentru mine.

– Cine sunt aceşti Sfinţi?

– Sfântul Nectarie, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Nicolae, Sfântul Pantelimon, Sfinţii Doctori fără-de-arginţi Cosma şi Damian şi, mai ales, sfântul meu ocrotitor, Sfântul Gheorghe.

– Ce reprezintă rugăciunea pentru tine?

– Fac mai multe rugăciuni. Dimineaţa îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am putut să mă odihnesc, că am fost liniştit şi că m-am trezit. Apoi este rugăciunea pe care o fac când plec de acasă – şi mă gândesc la ea ca la un scut. În momentul în care plec de acasă şi chem Sfinţii, sfinţii mei prieteni, în momentul în care mă rog la Dumnezeu şi la Maica Domnului să mă întărească şi să mă ajute ca să mă întorc cu bine acasă, atunci eu mă gândesc că mi-am făcut un scut. Îmi dau şi cu mir, şi sunt gata să înfrunt vrăjmaşul. Mă rog şi în cursul zilei, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Seara o închei cu rugăciunea de seară.

– Sunt convinsă că în această luptă a ta te ajută foarte mult şi taina spovedaniei!

– Desigur. Primul lucru pe care l-am făcut în momentul în care am început să lupt cu boala a fost să mă spovedesc. De fapt, ne-am spovedit toţi membrii familiei. După aceasta, lucrurile au început să meargă mai bine. Spovedania a devenit apoi o obişnuinţă. Simţeam că tot ce fac trebuie spovedit.

– Care sunt cele mai mari bucurii?

– În ultima vreme, am ajuns să simt bucurie în clipe la care înainte nici nu m-aş fi gândit că pot să-mi aducă bucurie: în momentul în care primesc o floare, un sfat bun, o încurajare, în momentul în care mă îmbrăţişează un prieten. Şi, bineînţeles, simt bucurie în momentul rugăciunii.

– Ce sfaturi le-ai da celor care se luptă cu boli grave?

– Oameni buni, detaşaţi-vă de gândurile rele, de păcate, lăsaţi în urmă conflictele şi supărările! Viaţa e scurtă, este preţioasă, şi chiar dacă noi nu realizăm cât de importantă este trecerea noastră prin lume, orice facem va conta cu siguranţă la Judecata de Apoi. Pe cei care se luptă cu boala îi îndemn să nădăjduiască întotdeauna la Dumnezeu, să nu-şi piardă niciodată speranţa şi credinţa şi să rămână optimişti.

M-am despărţit de Radu gândindu-mă la un lucru pe care îl ştiu de mică, dar pe care, din păcate, nu îl pun în practică: să-i mulţumesc din tot sufletul meu lui Dumnezeu că sunt sănătoasă. Nu degeaba se spune din bătrâni că sănătatea este cea mai mare bogăţie a omului. Faptul că nu am lucrul pe care mi-l doresc, că cineva m-a rănit printr-o vorbă grea sau că nu am realizat ceea ce mi-am propus într-un anumit moment ar trebui să nu mă mai tulbure, gândindu-mă la oameni ca Radu sau ca mama Mariei. Şi pentru că orice rugăciune contează la Dumnezeu, să-i pomenim în rugăciunile noastre, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul Ioan din Kronstadt: „Când te rogi, încearcă să te rogi mai mult pentru ceilalţi decât pentru tine însuţi, iar în timpul rugăciunii imaginează-ţi foarte viu pe toţi oamenii uniţi cu tine ca într-un singur trup şi pe fiecare ca mădular în parte al trupului lui Hristos, căci noi suntem mădulare unii altora (Efes. 4:25). Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine însuţi, cu aceeaşi sinceritate, cu aceeaşi ardoare; priveşte ca pe ale tale suferinţele şi mizeriile lor; ca pe ale tale – ignoranţa duhovnicească, greşelile şi patimile lor; ca pe ale tale – ispitele şi durerile lor, ca şi mulţimea suferinţelor lor”.

Raluca Tănăseanu

Notă:
1 Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfânta Irina” acordă asistenţa medicală, socială, psihologică şi spirituală bolnavilor de cancer şi leucemie aflaţi în stadiu avansat, venind în ajutorul şi susţinerea acestora în cel mai dificil moment al vieţii lor (cf. http://www.paliativecare.ro) (n.red.)

Articol aparut in nr 7 al revistei Familia Ortodoxa