Nu este atâta de strălucit cerul care se împodobeşte cu mulţimea stelelor pe cât sunt înfrumuseţate trupurile mucenicilor cu strălucitele puroaie ale rănilor, Sfântul Ioan Gură-de-Aur

 

Noul mucenic al lui Hristos Constantin Oprişan a trăit în această vale a plângerii vreme de 37 de ani. A văzut lumina acestei lumi în 1921, în satul băcăuan Onceşti. Înzestrat cu un mare talent poetic şi filosofic, după ce a ucenicit o vreme la Freiburg pe lângă cel mai mare filosof al Europei din secolul al XX-lea, Martin Heidegger, este arestat la Cluj în 1948, laolaltă cu floarea studenţimii româneşti, pentru vina de a-L iubi pe Hristos şi a dori o Românie creştină. A lăsat în urmă cariera, tinereţea, soţia, familia şi tot ce înseamnă bucurie şi strălucire lumească pentru a se îmbrăca în slava cea nepieritoare a Crucii, în temniţele comuniste. A adormit întru Domnul la 26 iulie 1958, în hrubele Jilavei.
Numele său a fost un simbol al verticalităţii creştine şi omeneşti pentru cei din generaţia sa, pricină pentru care vrăjmaşul mântuirii a pornit asupra lui un război puternic, vrând să piardă cât mai multe suflete. La Piteşti, Gherla şi Jilava, Constantin Oprişan a pătimit chinuri cumplite, adevărate pagini de martirologiu românesc.
Chinurile lui Constantin Oprişan de la Gherla

„Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare, care trebuia el însuşi salvat. Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu Satan, pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!» (Iuda 9).

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: «Culcă-te!». Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, ce era întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: «Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură».” (Virgil Maxim, în „Imn pentru crucea purtată”)

A urmat căii patimirilor lui Hristos…

„Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, ca şi cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (E. Măgirescu, în „Moara dracilor”)

Trecerea la Domnul, în Casimca Jilavei

„Constantin Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el, şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut…

Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel.

Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii. (…)

Marcel plângea, Iosif plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte.  Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară.

Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur.

L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…”

(Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Text îngrijit de obştea  Mănăstirii Diaconeşti

Articol aparut in nr 7 al revistei Familia Ortodoxa