Ecumenismul e un pericol foarte mare. El vrea să şteargă identitatea. Şi dacă a şters identitatea, s-a reuşit cel mai grav lucru. Numai Biserica Ortodoxă va fi aceea care va avea numai de pierdut – Luca Zolli

Redăm ultima parte a dialogului (partea a II-a aici “Nu papa e piatra, ci Hristos”) cu Luca Zolli, italian din Benevento (lângă Napoli), care a primit botezul ortodox în anul 2005 într-o comunitate ortodoxă greacă din sudul Italiei. Convorbirea s-a desfăşurat în limba română, pentru care Luca are o nedisimulată dragoste. Am păstrat frumuseţea simplă a exprimării sale şi am intervenit tacit doar în cazul puţinelor dezacorduri sau greşeli gramaticale.

– Aş vrea să ne povestiţi puţin despre momentul Botezului şi despre ceea ce a urmat. Ce sentimente aţi avut?
– Toată slujba, de când au început blestemele împotriva diavolului, deja m-am simţit altfel. Pentru mine un moment foarte, foarte important, a fost acela când m-am întors înspre răsărit şi am simţit o bucurie imensă. Când am fost uns cu ulei, deja simţeam o bucurie pe care am dorit-o în fiecare zi din anii în care am aşteptat ziua botezului.
Deci, Sfântul Duh chiar lipseşte în Biserica Catolică!… În momentul acela, eu simţeam că începeam să fiu înconjurat de frumuseţea Lui. Şi nu momentul în care am intrat în apă a fost cel mai important pentru mine; a fost după aceea, când am fost şi miruns. Momentul ulterior, în care ştiam că se împlinesc toate dorinţele, a fost când m-am împărtăşit. Acela era locul în care am vrut să ajung. Pentru voi poate că e o experienţă de fiecare zi, dar pentru unul care a fost catolic, când te împărtăşeşti la Biserica Ortodoxă, prima senzaţie pe care o ai e de bucurie, de ebrezza, cum zicem noi. Un moment asemănător am mai trăit încă o dată la Muntele Athos. Vreau să vă zic că de bucurie am început să plâng, dar ca să nu mă vadă nimeni am plâns în faţa icoanei Mântuitorului – am stat 15 minute să plâng, dar de bucurie, numai de bucurie!… Era bucurie de dragoste, de dragoste că m-am simţit iubit şi mă simt iubit. Şi simţeam că în momentul acela, cu toate păcatele pe care le-am avut şi pe care le-am făcut, Îl iubeam pe Iisus Hristos şi-L iubeam că ştiam că m-a tras de la moarte.

În fiecare noapte de Înviere, vezi icoana Mântuitorului care-i trage din groapă… El, cu puterea pe care o are, dărâmă uşile ce sunt sub picioarele Lui şi-i trage din mormânt pe Adam şi Eva. Când Mântuitorul i-a tras din mormânt pe Adam şi Eva, şi pe mine m-a tras; şi acum mă ţine afară. De fiecare Înviere se întâmplă asta; se întâmplă şi de fiecare dată când mă împărtăşesc. Pentru aceasta cred că cineva trebuie să se pregătească foarte bine. O dragoste mai mare nu ştiu, eu nu reuşesc să-mi imaginez – e Trupul şi Sângele Său în mine! Dacă reuşiţi să vă gândiţi la ceva mai mare, să-mi ziceţi. Eu nu cunosc. Poate că greşesc, dar eu nu cunosc, nu-mi vine în gând!
Eu aşa mă simt şi nu mi-e frică. Când eram mic, la 6 ani, mi-era frică de moarte şi întrebam pe oricine: de ce trebuie să murim? Şi răspuns nu am avut niciodată! Acum nu mai am frică pentru că am încredere în Iisus Hristos că a biruit moartea pentru mine.

De unde sunt bucuros, de unde pot să am bucurie? Că poate mâine mor şi se termină tot… Dar nu e aşa. Când m-am împărtăşit, atunci am simţit că împreună cu Iisus Hristos am învins moartea; când l-am blestemat pe diavol ştiu că nu mai sunt în puterile lui şi atunci nu mai sunt în puterea morţii. Dacă nu, ce rost are să-mi iubesc nevasta, dacă mâine se termină tot? Sau copilul meu pentru ce îl cresc? Să mergi într-un mormânt, să fii îngropat acolo!? De asta eu zic: dacă stau la masă, discut cu alte persoane şi mă simt bine, toate au un sens pentru mine fiindcă cred în viaţa veşnică. Dar dacă în schimb petrec o noapte întreagă şi ştiu că mor – şi modernismul oricum asta e! –, acolo se termină tot! În schimb pentru mine – nu! Dacă mă bucur pentru ceva, ştiu că e cinstit, că m-am bucurat cinstit şi cred în Dumnezeu. Nu pierd. Şi dacă mă bucur de o floare, ştiu că bucuria nu trece într-o clipă!

– Ortodoxia a avut întotdeauna ca principiu de „prozelitism”, ca să-l numesc aşa, deşi nu-mi place termenul, acel „Vino şi vezi!” de la Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetul 46. Ea n-a căutat să convertească cu parul. Cum vezi contrastul dintre acest principiu nobil şi acţiunile prozelitiste ale Inchiziţiei?
– Ai spus bine când ai zis că Biserica Ortodoxă nu face prozelitism. Prozelitism e numai în Biserica Catolică. Iată, şi eu şi Emanuel, dar şi alţii, am venit singuri să primim botezul! N-aţi venit voi să ne convingeţi să facem lucrul. Ideea de Inchiziţie e luată de la atei, să fii contra tuturor bisericilor. Şi aici sunt multe minciuni istorice. O Inchiziţie teribilă, cea mai rea pe care a cunoscut-o istoria, a fost cea din sudul Italiei, când Papa a trimis inchizitori în Calabria. Sfântul Grigorie Palama vorbeşte de un Sfânt Nichifor care a venit în Athos…

– Sfântul Nichifor din singurătate, pomenit şi în Filocalie?
– Exact! El a fost italian, din Calabria. A fost persecutat aproape sigur de către Inchiziţie, sunt documente… şi a fugit din Calabria în Athos. Şi el zicea că neamurile lui au fost trecute cu forţa la Catolicism. Nu vroia să-şi piardă mântuirea şi a fugit în Muntele Athos. A preferat să fugă de greşelile Bisericii Catolice. Şi asta spune multe! S-au păstrat actele proceselor făcute în Calabria. Cei ce vorbeau dialectul grecesc erau marginalizaţi, prigoniţi. Asta seamănă foarte mult cu o poliţie etnică! Nu poţi să constrângi omul, dacă el vrea să fie cu adevărul. Acolo se folosea forţa şi constrângerea. De aceea, până azi în poporul Italiei de Sud au rămas nişte semne pe care lumea nici nu le cunoaşte. Fărâme de identitate istorică, din trecutul său, de pe când era ortodox. Rămâne… aşa, ca o amintire pierdută. De exemplu, în Brindisi se face o prăjitură care se cheamă coliva. Dar nimeni nu ştie că există coliva în Biserica Ortodoxă. Nu ştie de unde s-a păstrat această denumire. Şi mai sunt şi altele. De exemplu, în Italia de sud s­-a păstrat obiceiul de a cinsti şi săruta moaştele şi mormintele Sfinţilor. Dar normanzii îi opreau. Ei au ocupat tot sudul Italiei, care era parte componentă a Imperiului Bizantin; deci era ortodox. Şi normanzii luau icoanele şi le ridicau sus ca să nu poată ajunge oamenii şi să le sărute. Iar ei, sărmanii, ce făceau? Sărutau vârful degetelor şi trimiteau sărutul sus la icoane, pentru că nu ajungeau să le sărute cu buzele. Până azi în sudul Italiei, oamenii fac cruce şi apoi sărută vârful degetelor, dar nu ştiu nici ei de ce fac asta, de unde le-a rămas. Un călugăr rus, care a fost cu mine în Sfântul Munte, îmi spunea la întoarcere: „În Calabria sunt nişte sate care sunt la fel ca la greci. Gândeşte-te că înainte nu era vreo diferenţă. Era un singur popor, cu o singură credinţă”… Părintele Ioannis Romanidis e mare, după părerea mea. Mi-a deschis ochii în multe privinţe, ca istoric.

– S-a încercat ştergerea urmelor? Înseamnă că istoria Italiei a fost falsificată?
– Da, a fost falsificată. Dar acum, dacă cineva încearcă să vorbească despre asta, iese scandal. De ce nu sunt traduse cărţile lui Romanidis? În Italia nici nu se ştie despre ele. Eu am scris pe un site despre istoria bizantină şi imediat a ieşit scandal, de cum am început! Dar eu am zis tot, până la capăt. Trei ani m-am „bătut” cu un profesor italian de istorie bizantină pe acel site. M-a invitat la Veneţia. Trebuia să plec la Sfântul Munte şi i-am spus că nu pot veni la Veneţia. Printre altele îmi spune: „A venit aici o profesoară germană şi a vorbit despre lumină în concepţia ortodoxă. Am rămas fermecat!”. Asta mi-a ridicat mult moralul. Atunci, îţi spun sincer, am rămas… I-am zis să intre într-o biserică ortodoxă, să se gândească la Tradiţia ortodoxă…

– Nicolae Iorga, un istoric român cunoscut, spunea că un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii. Crezi că o cunoaştere a istoriei nefalsificate i-ar ajuta pe italieni să se întoarcă la origini, la credinţa ortodoxă de odinioară pe care au avut-o strămoşii lor?
– Foarte mult. Ar fi un lucru imens pentru Italia. Poţi să-ţi cunoşti părinţii adevăraţi, mai ales în sud. În nord se simte diferenţa, pentru că acolo influenţa francilor a fost directă. În centru şi sud nu a fost, de aceea acolo, până la 1400-1500, în biserici mai existau iconostase, catapetesme ca în bisericile ortodoxe, dar au fost distruse după Conciliu. Chiar şi acum, la Otranto se mai păstrează nişte mănăstiri ortodoxe dărâmate, dar nimeni n-are curajul să le renoveze. După mine, ăsta-i drumul pentru italieni, dar trebuie mai întâi să aibă un contact cu Ortodoxia!

– Ce influenţă crezi că are astăzi ecumenismul asupra unui heterodox care doreşte să afle adevărul, Biserica dintru început?
– Ecumenismul e un pericol foarte mare! El vrea să şteargă identitatea. Şi, dacă a şters identitatea, s-a reuşit cel mai grav lucru. Cea care are numai de pierdut e doar Biserica Ortodoxă. Cea Catolică are numai de câştigat, în orice caz. Ce vreau eu să zic e că dacă vinul e foarte bun, eu niciodată nu mă gândesc să pun apă. Beau mai puţin, dar beau numai vin. În schimb, ce face ecumenismul e că pune o grămadă de apă într-un vin foarte bun.

– Deci, prin acest exemplu, dai de înţeles că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la mişcarea ecumenică, se diluează, îşi pierde esenţa?
– Da. Dacă îşi pierde esenţa, începe să piardă teren, precum catolicismul. Şi asta ar fi o armă a catolicilor şi a protestanţilor împotriva ei. Să arate că şi ea se compromite. Se rupe în sine însăşi.

– Când un heterodox vrea să vină la Ortodoxie, dacă se ia după teoria ramurilor, născocită de ecumenism, nu se va mai putea întoarce, căci ea zice că toţi avem părţi din adevăr. Adevărul e împărţit şi aici şi acolo…
– E adevărat. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar această teorie e o minciună. Un fals. Şi oricine caută la rădăcină, mai adânc, îşi dă seama că nu e adevărat. E ca o creangă care se rupe de trunchi. Poate că ceva a rămas în Biserica Catolică, dar creanga ruptă se usucă, trunchiul rămâne verde. Poate că rămâne o frunză, aşa, poate că mai sunt şi oameni buni printre catolici, dar e o diferenţă imensă! Singura comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism e cea între un arbore verde, plin de viaţă, şi o creangă ruptă, căzută acolo jos. Iar protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai rupţi. Dacă catolicii ce se întorc la Ortodoxie le arată celorlalţi catolici acest lucru, poate că s-ar întoarce o grămadă. Să se gândească că toată Patriarhia Romei era unită cu celelalte patriarhii. Să renunţe însă la toate erorile ce le-au făcut între timp, la Filioque şi la celelalte!

– Deci tu crezi că singura condiţie de unire între catolicism şi Biserica Ortodoxă este ca papismul să renunţe la toate inovaţiile lui?
– Da…

– Pentru că încercări de unire au mai fost la Lyon, la Ferrara…
– Da, dar atunci au fost numai motive politice. Şi cine cercetează bine, ştie ce a adus la unire. Constantinopolul era ameninţat de turci şi le trebuia un ajutor militar, dar problema e că aşa nu se rezolvă nimic.

– Cum sunt văzuţi Sfântul Marcu al Efesului şi Sfântul Grigorie Palama în lumea catolică?
– Adevărul e că Sfântul Grigorie Palama e foarte apreciat. Dar nu de către cler, ci de către credincioşi. E foarte preţuit din pricina Filocaliei, căci Filocalia se citeşte. Mai sunt şi unii preoţi care îl citează şi îl propun pentru studiu. Dar ei nu spun că sunt diferenţe faţă de catolicism. Asta-i problema, pentru că, dacă le spun oamenilor, imediat sunt asaltaţi cu întrebările – de aceea ei ascund lucrul acesta. Poţi spune două lucruri: sau că adevărul este în amândouă Bisericile – dar asta nu stă în picioare, e infirmat de fapte ce dovedesc că adevărul e doar în Biserica Ortodoxă; sau zici că Sfântul Grigorie Palama avea dreptate numai în unele puncte, unde îţi convine ţie, în rest nu. Dar nici asta n-are suport, căci şi acest argument, ca şi primul, poate fi combătut cu dovezi. Cât despre Sfântul Marcu, există o carte, dar e numai în franceză: La mystification fatale, scrisă de un diplomat francez, Lampryllos, care a adunat toate probele, demonstrând că Filioque e un fals. S-au falsificat şi dialogurile celor care au participat la Conciliul de la Ferrara. Şi el (Lampryllos) fiind diplomat, a ştiut foarte bine unde să caute, cum să aibă acces la procesele verbale. Eu cred că şi Romanidis a citit din cartea asta, dar problema e că nu-i tradusă în italiană. Şi cred că ar fi foarte bine ca lumea din Italia să citească această carte.

– În încheiere, te-am ruga să transmiţi nişte gânduri; un mesaj pentru ortodocşi şi credinţa lor pe care tu ai cunoscut-o cu atâta zbucium şi altul către catolici şi nu numai, ci pentru toţi cei care vor să cunoască Ortodoxia.
– Pentru ortodocşi, mesajul meu este: am văzut că Ortodoxia a păstrat, ţine cu exactitate şi tărie duhovnicească o comoară imensă, tezaurul fără de sfârşit al Bisericii primare a lui Hristos. L-a ţinut întreg, neschimbat. Pentru ortodocşi trebuie să fie o bucurie imensă şi, întrucât s-au născut în Tradiţia aceasta, trebuie să o aprofundeze mai mult. Să luăm ca exemplu cinstirea icoanelor şi pe cei ce au murit pentru cinstirea lor. Faptul că au murit arată că moartea lor are sens, deoarece astfel a ajuns până la noi intactă cinstirea icoanei. Şi acest lucru a fost posibil numai prin jertfa lor, pecetluită cu propriul sânge. Toate dogmele Ortodoxiei sunt pecetluite cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor ce s-au luptat ca ele să rămână neschimbate, aşa cum ne-au fost lăsate de Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru asta trebuie să mulţumim Ortodoxiei, că a păstrat până astăzi toate acestea intacte: cuvintele Sfinţilor Părinţi, slujbele, rugăciunile, Liturghia! Dacă mă năşteam ortodox era mai bine, dar eu m-am născut catolic, iar în copilărie nişte întrebări de-ale mele n-au găsit răspuns. N-am avut ocazia să intru într-o biserică ortodoxă. Nu avea cine să­-mi dea răspunsurile.

Acum, mesajul meu către catolici, protestanţi şi ceilalţi care trăiesc în alte religii este că, dacă ei caută adevărul, trebuie să cerceteze adânc pe Sfinţii Părinţi, istoria bisericească de la început, de la Hristos. Şi atunci nu ai cum să nu vezi că Ortodoxia a păstrat întocmai Evanghelia lui Hristos, poruncile şi învăţăturile Evangheliei aşa cum ele ne-au fost date de către Iisus Hristos. De exemplu, azi după masă s-au împărţit acele bucăţele de pâine sfinţită [e vorba de rânduielile Panaghiei ce se ţine în Sfântul Munte, n.n.], care îmi aduc aminte de înmulţirea peştilor şi a pâinilor din Evanghelie. Aşa ceva nu poţi găsi nici la catolici, nici la reformaţi – nicăieri. Acolo înţelegi ceva raţional, dar nu poţi să simţi, să cuprinzi toată această energie ce emană din simbolistica ortodoxă. Pe catolicii din Italia, Franţa, din Europa, în general, cred că i-ar ajuta foarte mult să citească istoria lor cea adevărată, nefalsificată. Cred că au multe de învăţat şi de recuperat…

A consemnat monahul Gherontie Nica, Mănăstirea Sfântului Pavel- Sfântul Munte Athos, 27 mai 2009

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”