Sămânţa de pe întregul pământ este darul lui Dumnezeu pentru om, pentru toţi oamenii care trăiesc pe faţa pământului. Astăzi însă, deşi ni se spune că trăim în lumea tuturor libertăţilor, drepturilor şi a democraţiei, ne este confiscată până şi sămânţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar nu numai sămânţa, ci şi apa de ploaie şi ciupercile din pădure sau florile câmpului, toate ne sunt confiscate în numele unor stranii raţionamente sau înşelătorii. Cu alte cuvinte, dacă se continuă în acelaşi ritm, în următorii 20 de ani o să ajungem să trăim ca pe pământul altuia, căruia va trebui să-i plătim pentru absolut tot, în primul rând pentru că existăm. Se profilează aşadar cea mai mare tiranie din istoria lumii? Dacă Dumnezeu nu le strică socotelile, se poate crede că într-acolo ne îndreptăm…

America era considerată odată tărâmul libertăţii: fondatorii ei au conceput-o astfel şi, până târziu în secolul al XX-lea, mulţi au visat la ea ca la pământul dezrobirii. Şi, totuşi, ceea ce în câteva sute de ani părea a se fi statornicit, a fost şters cu buretele în numai câţiva ani: aşa-zisul război împotriva terorismului a însemnat nu numai un front deschis în Orientul Apropiat, dar mai ales unul deschis împotriva drepturilor şi libertăţilor propriilor cetăţeni.

Astfel, ceea ce a început în 2001 cu Patriot Act, legea prin care administraţia Bush dădea o puternică lovitură drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti din S.U.A., astăzi ar putea face un uriaş pas înainte prin Legea S510 – Legea Modernizării Siguranţei Alimentaţiei, a FDA. În principiu, această lege – care a trecut anul trecut de Camera Reprezentanţilor şi care îşi aşteaptă ratificarea anul acesta în Senatul american – caută să reglementeze şi să pună sub stricta supraveghere a guvernului federal al S.U.A. producerea şi comercializarea alimentelor. Ceea ce ar însemna că nici cel mai inofensiv cultivator de legume în ograda proprie nu-şi va mai putea folosi grădina aşa cum crede de cuviinţă, fără aprobarea guvernului federal.

Folosindu-se de argumentul siguranţei alimentelor comercializate pe piaţă, legea va institui de fapt o uriaşă „poliţie alimentară” – culmea, nu pentru producătorii de hrană procesată la nivel industrial, ci mai ales pentru micii producători. Prin organizarea unor cooperative producătoare de hrană organică, aceştia au început să pună în ultimul timp tot mai serios sub semnul întrebării sistemul industrializat de producere a hranei din epoca modernă. De fapt, marii producători de seminţe modificate genetic, precum Monsanto sau DuPont, chiar ar beneficia de lege!

Statul, marile corporaţii şi trecerea în ilegalitate a micilor producători

Michael Taylor, unul dintre foştii angajaţi ai companiei Monsanto şi susţinător al intereselor acesteia, a devenit recent angajat al Agenţiei pentru Protecţia Mediului din Statele Unite şi principalul candidat pentru funcţia de responsabil cu alimentaţia în cadrul Administraţiei pentru Medicamente şi Alimente (Food and Drug Administration – FDA), instituţie însărcinată cu siguranţa alimentelor. Fostul angajat al Monsanto este de fapt şi autorul Legii S510, deşi reprezentanţii Monsanto afirmă că nu ar fi influenţat cu nimic alcătuirea ei.

Aceasta este de fapt o trăsătură constant remarcată a celei mai înalte autorităţi în materie de alimentaţie: FDA a lucrat permanent în ultimii 20 de ani pentru interesele marilor corporaţii alimentare. Statele Unite sunt printre puţinele ţări din lume în care aproximativ 70% dintre alimentele comercializate au la bază componente modificate genetic. Nu numai atât, dar producătorii nici măcar nu sunt obligaţi să menţioneze pe etichetă că produsul ar avea în componenţă astfel de elemente.

Ceea ce şochează însă în toată această chestiune este faptul că legea pune orice fermă şi întreaga producţie de alimente din Statele Unite sub controlul strict al „Securităţii Patriei” (Homeland Security) şi al Ministerului Apărării. „Securitatea Patriei” desemnează de fapt o realitate instituţională complexă, ce adună în componenţă multiple sectoare ale unor agenţii guvernamentale precum Garda Naţională, Garda de Coastă, Biroul Federal de Investigaţii, Agenţia Centrală de Informaţii şi altele. A fost formată în 2003, principalul ei scop fiind lupta împotriva terorismului.

Dar dacă siguranţa alimentaţiei poporului american a ajuns de competenţa acestei instituţii, ar însemna că micii producători din această ţară au devenit pentru guvernul federal potenţiali terorişti! Că această concluzie nu este una fantasmagorică o demonstrează acţiunile în forţă ale guvernului S.U.A., fără niciun fel de mandat, împotriva producătorilor şi comercianţilor de hrană organică. Nu mai departe de luna august a acestui an, o patrulă de poliţie a intrat într-un depozit de alimente „bio” din Los Angeles, gata să deschidă focul, precum într-un raid împotriva traficanţilor de droguri. La 1 decembrie 2008, cooperativa unui fermier american din statul Ohio a fost asaltată de trupele speciale ale guvernului S.U.A. sub pretextul că nu ar fi avut autorizaţie să facă comerţ cu produse „bio” prin sistem cooperativ – cu toate că legea americană nu interzice un astfel de negoţ dacă el are la bază un sistem privat, comerţul desfăşurându-se numai între membrii cooperativei. Cooperaţia dezvoltându-se, interesele guvernamentale şi ale marilor corporaţii au început să fie puse în primejdie, astfel încât, fără niciun fel de mandat, fermierii americani au fost trataţi drept inamici ai statului.

Reiese de aici că statul american a început o luptă făţişă împotriva propriilor cetăţeni. Legea S510 în sine, sub pretextul siguranţei cetăţenilor în materie de alimentaţie, nu urmăreşte decât un transfer tot mai mare de putere către guvernul federal şi în folosul marilor corporaţii.

Alimentaţia şi politica externă americană

Cineva s-ar putea însă întreba: de ce ne-ar interesa pe noi astfel de evoluţii – e adevărat, îngrijorătoare – dar dintr-o ţară străină? Răspunsul: pentru că marii producători de organisme modificate genetic, precum Monsanto, sunt şi cei mai mari jucători pe piaţa mondială. Iar cele mai mari corporaţii alimentare din lume – dintre care cele americane sunt şi cele mai importante – au început să conducă destinele alimentare ale lumii. Monsanto încearcă, spre exemplu, repetarea la nivel mondial a unui scenariu pe care l-a aplicat de-a lungul timpului în Statele Unite. Patentarea seminţelor „sinucigaşe” produse de Monsanto – seminţe ce nu se pot reproduce precum cele naturale şi trebuie cumpărate pentru fiecare nouă însămânţare – a condus la falimentul unei bune părţi a marilor ferme din Statele Unite şi Canada. Aceste seminţe vin la pachet cu ierbicide comercializate numai de Monsanto, astfel că compania instituie un monopol fără precedent asupra principalelor componente alimentare. Pe lângă faptul că distrug un întreg circuit natural, seminţele sinucigaşe, manipulate genetic, se dezvoltă în produse arătoase, dar lipsite de gust şi substanţă, distrug pământul şi, în cele din urmă, fauna unui ecosistem.

Dar peste tot unde acţionează, unde pământurile sunt roditoare, fie că e vorba de S.U.A., Canada, India, Africa de Sud şi alte ţări, companiile de tip Monsanto utilizează aceeaşi strategie: coruperea elitelor politice locale, reglementarea cultivării şi comercializării produselor, iar în sfârşit – monopolizarea resurselor de seminţe. Această amplă manevră are, în fond, rolul de a face dependentă şi a distruge una dintre cele mai importante componente ale populaţiei de pe faţa pământului: ţărănimea. Asistăm acum la un control al populaţiei prin controlul resurselor alimentare şi al calităţii acestora.

Acest lucru nu e străin de strategia politicii externe americane începând (cel puţin) cu anul 1974, când, într-un document de uz intern eliberat de Consiliul Securităţii Naţionale al Statelor Unite – condus pe atunci de Henry Kissinger – se luau în considerare implicaţiile creşterii populaţiei mondiale pentru siguranţa statului american. Documentul intitulat Memorandumul 200 – Studiu pentru siguranţa naţională: implicaţiile creşterii populaţiei mondiale în siguranţa şi interesele externe ale Statelor Unite vedea în creşterea vertiginoasă a populaţiei lumii a treia unul dintre principalele pericole la adresa intereselor statului american. Soluţia oferită în document era controlarea populaţiei din lumea a treia prin controlul naşterilor şi prin ceea ce acum se numeşte „planificare familială”, dar şi prin controlul alimentelor şi al resurselor de hrană. În clarificarea strategiei americane faţă de această problemă, documentul ridica câteva întrebări: „Sunt Statele Unite pregătite să accepte raţionalizarea hranei pentru a ajuta (sic!) popoarele care nu pot sau nu vor să controleze creşterea propriilor lor populaţii? [...] Sunt măsurile obligatorii de control al populaţiei potrivite pentru Statele Unite şi/sau pentru alte ţări?”

Istoria ulterioară a politicii externe americane în privinţa ţărilor lumii a treia a arătat că statul american şi-a asumat un răspuns pozitiv la acele întrebări: de atunci, Agenţia Americană pentru Dezvoltare Internaţională (AID) a condiţionat permanent ajutorul acordat prin hrană de controlul populaţiei, prin diferite măsuri de planificare familială, ajungându-se chiar şi la sterilizări forţate (cazul Indoneziei). F.M.I. şi Banca Mondială, cele mai importante organisme financiare internaţionale, conduse de facto tot de Statele Unite, condiţionează la rândul lor împrumuturile acordate diferitelor ţări de reducerea populaţiei.

De la Monsanto la Codex Alimentarius

Implicarea marilor corporaţii alimentare americane, precum Monsanto, în destinele alimentare ale ţărilor lumii a treia reprezintă urmarea aceleiaşi strategii de politică externă americană. Prin reglementările orchestrate de astfel de companii la nivel mondial în materie de calitate şi siguranţă a hranei, prin impunerea unor aşa-zişi parametri ştiinţifici după care producătorii trebuie să se ghideze nu se urmăreşte altceva decât distrugerea micilor producători. Iar aceasta, în favoarea marilor producători de hrană multă şi proastă! Vestitul Codex Alimentarius reprezintă chintesenţa acestui sistem, la implementarea căruia au lucrat zeci de ani reprezentanţii celor mai mari interese politice şi financiare.

La nivel mondial, Codex Alimentarius este pentru micii producători ceea ce legea americană S510 este pentru cei americani. Iar ceea ce sunt reglementările Codexului la nivel mondial şi cele ale legii americane S510 la nivelul S.U.A., sunt pentru noi reglementările U.E. Aceleaşi metode şi aceeaşi ţintă le uneşte – ba chiar, uneori, aceiaşi oameni de legătură. Nu sunt întâmplătoare ieşirile în stradă din ultimii ani, abia băgate în seamă, ale ţăranilor şi producătorilor din sectorul alimentar în ţara noastră: regulile impuse acestora de reglementările U.E. îi duc la faliment, favorizându-se interesele marilor corporaţii industriale şi ale lanţurilor de magazine supermarket. Aceasta, în timp ce tot mai des vedem cum ţăranii stau la colţ de stradă să-şi vândă produsele naturale!

O soluţie ar fi refacerea ţesuturilor comunitare şi a unui comerţ local, printr-un sistem de cooperative de tipul celui american. Astfel de cooperative au apărut şi pe teritoriul ţării noastre, în Cluj şi în câteva sate din preajma Sibiului. Ele sunt primele şi slabele semne ale unei revigorări; dacă nu o vom susţine, acest pământ binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea bogăţii va cădea cu totul în paragină sau în mâinile unor corporaţii care nu-l iubesc şi nu doresc decât să-l stoarcă cât pot, pentru a-şi maximiza profiturile şi a trece apoi mai departe…

Petru Molodeţ

Articol apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

Epoca în care trăim şi-a asumat în mod explicit şi radical distrugerea simbolică şi efectivă a nucleului fundamental în jurul căruia apare şi se dezvoltă viaţa omului pe acest pământ: familia.

Pe de-o parte, de câteva decenii suntem martorii unei ample trivializări a familiei tradiţionale şi a tainei prin care ea e instituită de Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat printr-o întreagă „cultură a eliberării” – a „eliberării” de sub autoritatea Bisericii, apoi de sub cea părintească, pentru a sfârşi în „eliberarea” sexuală ce i-a urmat. Efectele au fost devastatoare: procesul a dat naştere unei treptate dezmembrări a familiei printr-o adevărată cultură a divorţului şi mai ales printr-un cult al sinelui. Acum culegem, de fapt, roadele filosofiei individualismului egoist, ale cărei baze au fost puse în epoca Renaşterii, pentru a deveni apoi modelul fundamental după care s-a structurat civilizaţia occidentală. Taina cununiei a devenit un mărgăritar aruncat porcilor, care joacă astăzi pe ruinele familiei, glorificând dreptul omului de a dispune de sine însuşi după cum doreşte şi de a-şi împlini toate dorinţele imaginabile şi inimaginabile…

Tocmai de aceea asistăm, pe de altă parte, la o redefinire a familiei după bunul plac al celor care au pus umărul la distrugerea ei: homosexualii primesc dreptul de a se căsători nu numai civil, dar şi religios, instituind astfel taina fărădelegii prin maimuţărirea cununiei religioase.

Am ajuns astăzi într-un punct critic, în punctul în care iese tot mai mult la iveală un conflict fundamental între două moduri de a vedea lumea şi, implicit, familia. Aşa cum s-a afirmat de atâtea ori, avem de-a face cu un conflict între o cultură a morţii şi una vieţii. Dar în cadrul acestui conflict mai avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un alt conflict, ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme: de la manifestări sexuale aberante precum onania, până la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.

Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus. Dincolo de aceasta se găsesc, însă, trăsăturile fundamentale care separă cele două culturi – cultura familie monogame şi cultura poliamoroasă –, trăsături ce privesc viziunea asupra existenţei umane, a modului ei de raportare la Dumnezeu şi asupra orânduirii sociale. Iată un fragment dintr-un articol al profesorului Fagan, intitulat: „Ascensiunea culturii poliamoroase a ieşit să vă vâneze copiii”.

„Culturi opuse”

Cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă diferă profund în ceea ce priveşte presupoziţiile fundamentale asupra modului în care funcţionează societatea. Iată câteva dintre aceste diferenţe:

• Înainte de toate, religia are un loc foarte diferit în fiecare cultură. Cultura monogamă este pătrunsă peste tot de dimensiunea sacrului în viaţa personală, familială, comunitară şi naţională. Închinarea şi credinţa în Dumnezeu sunt definitorii şi asumate. Cultura poliamoroasă tinde mai degrabă să mascheze latura religioasă, ba chiar să o suprime în toate aspectele publice, şi cere ca religia să fie privată.
• În viziunea culturii familiei monogame, libertatea înseamnă libertate de a fi bun; cultura poliamoroasă vede libertatea ca o eliberare de orice constrângeri asupra comportamentului sexual.
• În cadrul culturii familiei monogame, discernământul şi înţelepciunea, prin care se dobândeşte cunoaşterea binelui ce trebuie căutat, sunt de maximă importanţă; în cadrul culturii poliamoroase, principalul este voinţa de a face fiecare ceea ce doreşte.
• Cultura familiei monogame tinde să creadă în realitatea obiectivă, anume că adevărul există şi poate fi cunoscut; în vreme ce cultura poliamoroasă îmbrăţişează o înţelegere relativistă şi ideologică a realităţii – anume că adevărul este consecinţa unui arbitrariu al voinţei.
• Cultura familiei monogame tinde să îmbrăţişeze norme morale universale, în vreme ce cultura poliamoroasă tinde să favorizeze relativismul moral.
• Cultura familiei monogame, construită pe înfrânarea dorinţei, nu are nevoie de o birocraţie comportamentală (care să impună comportamente, n.tr.). Dimpotrivă, cultura poliamoroasă este concepută ca o reţea de siguranţă nu numai pentru cei mai puţin norocoşi, dar şi pentru cei neînfrânaţi, şi tinde să se bazeze tot mai mult pe programe de asistenţă socială pentru a-şi salva susţinătorii de efectele formelor de sexualitate pe care le promovează.
• Cultura familiei monogame, fiind orientată spre naşterea de copii, se îndreaptă spre viitor şi este plină de nădejde: copilul este protejat, iar viaţa familiei şi activitatea socială se concentrează în principal asupra noii generaţii – viitorul ţării. Pentru cultura poliamoroasă, bunăstarea prezentă a adulţilor este principala ţintă.
• În cadrul culturii familiei monogame, viaţa oricărui om este sacră şi protejată, inclusiv cea a copiilor nenăscuţi, a handicapaţilor şi a bătrânilor. În cadrul culturii poliamoroase, aproximativ o treime din copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi bătrânii nu sunt bineveniţi şi devin tot mai vulnerabili înaintea unei eutanasii timpurii.
• În ceea ce priveşte populaţia, cultura familiei monogame este fertilă şi în expansiune, pe când cultura poliamoroasă este sterilă şi se contractă asupra ei înseşi.
• Cultura familiei monogame presupune costuri sociale mici pentru a fi menţinută, în vreme ce cultura poliamoroasă este extrem de costisitoare.

Tactica „ienicerilor”

În ciuda ultimelor două concluzii ce par să o ducă la distrugere, cultura poliamoroasă a reuşit să-şi găsească o cale proprie de-a supravieţui şi chiar de a se dezvolta: prin controlul a trei domenii critice ale politicilor publice, cu ajutorul cărora cultura poliamoroasă reuşeşte câştigarea de „convertiţi” din cadrul culturii monogame. Aceste trei domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi (ce cuprind industria contraceptivă şi clinicile de avort).

Controlul acestor trei domenii permite culturii poliamoroase să pătrundă în cultura familiei tradiţionale monogame şi să o dezmembreze (din interior). Un ajutor semnificativ vine în această direcţie din partea industriei de divertisment care, mai ales astăzi, este un foarte puternic aliat al culturii poliamoroase, vădit îndreptat împotriva culturii familiei monogame.

Prin controlul educaţiei copiilor, a educaţiei sexuale şi a programelor de sănătate pentru adolescenţi, cultura poliamoroasă reduce influenţa şi distruge autoritatea părinţilor, împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-şi forma copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune, de ce nu, că agenţii culturii poliamoroase îi „răpesc” pe copii de lângă părinţii lor şi din cadrul culturii monogame, tot aşa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu sila pe băieţii popoarelor creştine pentru a-i transforma în războinici de elită ai Imperiului – ienicerii.

Cu fiecare adolescent atras într-o activitate sexuală printr-unul dintre programele educaţionale anti-monogame, agenţii culturii poliamoroase au răpit încă un viitor „ienicer”, reuşind concomitent să câştige alte trei victorii:

1. au iniţiat adolescentul în cultura poliamoroasă (fără ca acesta să-şi dea seama de miza acţiunilor sale);

2. o dată cu naşterile în afara căminului familial (şi a avorturilor care, cel mai probabil, vor urma), au reuşit să distrugă o familie înainte ca aceasta să se formeze, întărind statutul de desfrânat al adolescentului sau tânărului adult;

3. au reuşit să-l abată pe tânăr de la părtăşia cu Dumnezeu, de vreme ce se observă că tinerii care au fost odată credincioşi, dar încep să aibă o activitate sexuală în afara căsniciei, tind să iasă din comuniunea cu Dumnezeu.

Dezvoltările culturii poliamoroase

Agenţii culturii poliamoroase dobândesc toate acestea, fără un atac deschis şi direct. Programele lor sunt dirijate fără a ieşi în evidenţă şi, tocmai de aceea, sunt tot mai eficiente. Ei ştiu asta şi reacţionează cu sălbăticie pentru a-şi proteja controlul pe care-l deţin asupra celor trei mari programe: educaţia copiilor, sănătatea adolescenţilor şi educaţia sexuală – cu o sălbăticie căreia nu i se poate găsi niciun corespondent în cultura monogamă prin intensitate şi succes!

Ca un exemplu în acest sens, în Statele Unite dezvoltarea în ultimul deceniu a programelor educaţionale ce promovează abstinenţa – adică educaţia monogamă – a concentrat agenţii culturii poliamoroase într-un contra-atac politic masiv şi intens, care a culminat cu succesul lor recent în a determina guvernul federal să elimine finanţarea programelor de abstinenţă. Acest eveniment a avut loc în ciuda rezultatelor bune ale educaţiei pentru abstinenţă printre tineri – printre care reducerea numărului de avorturi, a naşterilor în afara căminului familial, reducerea bolilor cu transmitere sexuală şi creşterea performanţelor educaţionale.

În Europa – unde cultura poliamoroasă are un cuvânt mai greu de spus! – cel mai bun exemplu al avansului continuu pe care îl face această cultură este atacul asupra ultimului bastion al eficacităţii culturii familiei monogame: educaţia de acasă şi creşterea acasă (cel puţin până la vârsta de şase ani şi, uneori, dincolo de această vârstă). În educaţia de acasă, cele trei programe menţionate mai sus sunt, desigur, sub controlul părinţilor şi – aşa cum am ajuns să cunoaştem datorită datelor din Statele Unite – rezultatele pe care le au aceşti copii sunt mult superioare celor pe care le au copiii din şcolile de stat…

Sprijinul statului

Programele controlate de stat din ţările dezvoltate de astăzi sunt aproape toate favorabile culturii poliamoroase şi ostile familiei monogame. Această situaţie este nedreaptă, având în vedere că se încalcă dreptul universal şi inalienabil al părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred de cuviinţă, inclusiv creşterea în cadrul propriei culturi monogame.

Statul asistenţial pune presiuni asupra culturii monogame şi prin folosirea reţelei universale de siguranţă a sistemului de asigurări, construit prin taxe grele; aceasta, cu scopul de a se asigura că membrii culturii familiei monogame plătesc disproporţionat mai mult pentru a-i susţine pe cei ce aleg să trăiască în cultura poliamoroasă. Lucru care este, de asemenea, nedrept – nu numai pentru că statul nu sponsorizează programe echivalente favorabile culturii monogame, dar mai ales pentru că statul ajută la a-i transforma pe copiii acesteia în ţinte ale „tacticii ienicerilor” dezvoltată de cultura poliamoroasă.

* * *

Din punctul nostru de vedere, este important să fie cunoscute aceste strategii de disoluţie a familiei, aceasta nu pentru a ne speria şi mai mult în faţa spectrului ameninţător al răului, ci spre a conştientiza, a ne problematiza şi a ne uni în apărarea rânduielilor creştine ale neamului nostru. Şi aşa o mulţime dintre copiii şi prietenii noştri au fost răpiţi de cultura desfrâului şi au fost transformaţi în „ieniceri” ai acesteia. Poate că oprirea cu desăvârşire a acestui val imens de necurăţie care se revarsă dinspre Occident şi asupra lumii noastre este cu neputinţă pentru puterile noastre – dar ceea ce este cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, de credinţa noastră depinde totul, de lupta pe care o vom duce, căci bunul Dumnezeu – pe care strategii culturii marii desfrânate nu-L iau deloc în seamă – poate schimba în fiecare clipă soarta întregului război în favoarea noastră. Depinde de noi cât de treji vom fi până la capăt…

Mihai Cristea

Astăzi, cetăţeanul de mijloc este, în neştiinţa sa, pradă uşoară unui fenomen care acţionează atât de hotărâtor în viaţa sa, încât are posibilitatea să-i influenţeze prezentul şi să-i stabilească viitorul.

Astăzi, „noua” televiziune, prin mesajele ei furtunoase, îşi bombardează fără milă şi fără încetare victimele sale, telespectatorii creduli. Îi bombardează mai ales cu critici şi acuzaţii împotriva tuturor acelora care au constituit până de curând reazem grecului contemporan şi, în genere, al creştinului ortodox:

- împotriva căsătoriei şi familiei, deoarece se bazează pe tirania „tatălui stăpân”, pe „constrângerea sexuală şi economică” a „muncii neplătite” a femeii şi pe „lipsa de înţelegere” în privinţa nevoilor trupeşti şi psihologice ale copiilor;

- împotriva maternităţii (a calităţii de mamă), deoarece împiedică „libertatea”, „întregirea personalităţii” şi „dreptul la muncă şi la dragoste” a femeii;

- împotriva istoriei, deoarece este purtătoarea „şovinismului”, „naţionalismului”, „prejudecăţilor” şi a „urii”;

- împotriva patriotismului, deoarece este „rasist” şi „fascist”;

- împotriva creştinismului, deoarece este fie învechit, fie de origine evreiască, fie animat de antifeminism, fie pentru că morala lui „constrânge” orientările sexuale „fireşti” ale omului şi se împotriveşte „libertăţii” sale şi a „dreptului” său la homosexualitate sau hedonismului „eliberator”;

- împotriva modului apusean de gândire şi de viaţă, deoarece „distruge natura”, „contaminează mediul”, „distruge planeta” etc.

Este vorba despre un adevărat război de idei care, chiar dacă se desfăşoară în spaţiul gândirii – şi mai ales în spatele unor cugetătoare şi sfinte măşti ale celor mai înalte noime şi idealuri – nu încetează a fi război. Armele lui sunt: „umanismul”, „drepturile omului”, „iubirea faţă de om”, „eliberarea” şi „demnitatea” omului, „îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale omenirii”, „pluralismul”, „libera circulaţie a ideilor”, „libertatea cuvântului”, „non-violenţa”, „dreptul la autodeterminare”, „toleranţa”, „restabilirea adevăratei istorii”, „respectul faţă de alteritate”, „dreptul la diversitate”, „evoluţia”, „auto-îmbunătăţirea” şi „schimbarea de gândire”, „schimbarea de mentalitate”, „lărgirea conştiinţei”, „echilibru în oameni şi în natură”, „salvarea planetei”, „salvarea lumii a treia”, „împărţirea echitabilă a energiilor Planetei” etc.

Acest război „nevăzut” reuşeşte tacit, fără vărsare de sânge şi pe neobservate, un lucru pe care, în ciuda măcelurilor, sălbăticiilor şi barbariilor, nici un război convenţional nu l-a izbutit atât de bine în istoria omenirii: să schimbe din temelii modul de gândire al unei uriaşe părţi de populaţie, indiferent de vârstă, şi totodată îi converteşte la o concepţie nouă despre om şi despre lume – aceasta fără să întâlnească împotriviri, obstacole sau rezistenţă.

„Noul iluminism”

Cu toate că, în adevăratul sens al cuvântului, s-a dezlănţuit în ţara noastră, acest război nu constituie un fenomen local, nici nu se desfăşoară exclusiv prin televiziune. Este vorba despre un fenomen multilateral cu acoperire globală, în spatele căruia se ascunde o concepţie nouă despre om şi lume, aşa numitul „Nou iluminism”. Pentru a se impune, „Noul iluminism” a declarat unilateral război împotriva „vechii” gândiri şi a „vechii” realităţi, cu viziunea unei Noi Ere. Teoreticienii „Noului iluminism” numesc eufemistic acest război „deconstrucţie”. Îl mai numesc, încă şi mai eufemistic, „distrugere creativă” – pe motiv că, deşi procesul ajută la distrugerea „vechii” gândiri şi a „vechii” lumi, contribuie totodată la crearea unei „noi” gândiri, care va ajuta la instaurarea pe întreaga planetă a Noii Ere. Într-adevăr, aşa cum confirmă Edgar Morin, gânditor al Noii Ere, războiul „Noului iluminism” împotriva „vechii” gândiri este generalizat. „Deşi lupta în sine are o natură de descompunere, este totuşi parte a naşterii chinuitoare. Astăzi lupta se duce peste tot, în fiecare imperiu, naţiune, clasă, etnie, grup, persoane fizice, între două moduri de gândire, de comportament, de acţiune…”[1].

Autoimpunându-se ca antropocentric, „Noul iluminism” îl cheamă pe om să se „elibereze de legăturile trecutului”, aşa încât să primească raţionalismele „politic corecte” – golite complet de orice noimă morală şi religioasă –, „idealurile” lui, care sunt: „drepturi egale pentru ambele sexe, familii monoparentale, pilula «auto-avortivă», «închirierea» de pântec străin, experimentarea pe embrioni, prelevarea de ţesuturi şi comercializarea lor, drepturile homosexualilor, «moartea demnă», eutanasia, legalizarea sinuciderii şi pedeapsa cu moartea…”[2].

Este limpede că, aplicându-se aceste „idealuri”, vor fi răsturnate din temelii toate aspectele modului de viaţă occidental şi se va configura o nouă realitate, o nouă civilizaţie, o Nouă Eră. Cu toate acestea, neliniştitoare sunt următoarele lucruri paradoxale şi contradictorii: în ciuda „antropocentrismului” său, „Noul iluminism” nu a ezitat să declare unilateral acest război, în neştiinţa omului însuşi şi, mai ales, împotriva gândirii lui – în timp ce „idealurile” lui căzute, exprimate bombastic, care-l desfrânează pe om, le întoarce direct împotriva însăşi existenţei omului. Pentru că acestea fie exclud naşterea lui, fie o întrerup, fie comercializează ţesuturile lui – exterminându-l înainte de a se naşte, fie îl golesc din punct de vedere sentimental, fie îl fac victimă celor mai întunecate patimi ale sale, fie îi grăbesc moartea, fie – iarăşi – îşi epuizează „umanismul”, „toleranţa” şi „dragostea” lor asupra ucigaşilor lui.

„Noua Grecie”

În ţara noastră (Grecia ortodoxă, n.red.),  „Noul iluminism” şi-a adaptat idealurile la realitatea grecească, adăugând la cele amintite separarea de Stat a Bisericii, ştergerea apartenenţei religioase şi naţionale din cartea de identitate, anularea interdicţiei de intrare a femeilor în Sfântul Munte, arderea morţilor, consfinţirea limbii engleze ca a doua limbă oficială – în timp ce, treptat, i se înmulţesc „şoaptele” împotriva botezului pruncilor, despre schimbarea drapelului şi despre înlocuirea imnului naţional, despre „Noua Grecie” etc.

În rândurile „Noului iluminism” se înrolează şi mulţi idealişti care, influenţaţi de „deconstrucţie” – fără să-i cunoască obiectivele finale – merg mână în mână cu ea, investind în aceasta convingerile lor personale  şi ajungând în cele din urmă să influenţeze, la rândul lor, opinia publică: „Noua Eră, modelând un cadru deconstructiv în relaţiile dintre oameni, potrivit să sprijine alegerile sale istorice, nu numai că nu mai are nevoie de Căsătorie, acest multisecular contract-invenţie al sexului masculin, ci a intrat deja pe calea depozitării sale la gunoaiele Istoriei universale…”[3]

În „deconstrucţie”, în „alegerea istorică de depozitare” a „vechii” realităţi la „gunoaiele Istoriei universale”, participă, la nivel mondial, cele mai multe mijloace de comunicare în masă – electronice şi tipărite –, dar şi toată industria cinematografică, filologică, editorială, filosofică şi altele; participă de asemenea, după toate aparenţele, şi cele mai multe secte, religii noi, precum şi acelea cunoscute sub numele de „culte distructive”.

Cu toate acestea, televiziunea deţine întâietatea, deoarece eficacitatea sa în manipularea de masă şi coordonată a gândirii unor întregi popoare, compuse din persoane de toate vârstele, se dovedeşte a fi catalizatoare. La aceasta contribuie:

a)                 nemijlocirea sa optico-acustică;

b)      raza sa de acţiune, adică marea ei înrâurire asupra unui uriaş număr de persoane de toate vârstele;

c)      unilateralitatea sa, adică crearea de fapte prin excluderea dreptului de a vorbi[4] (neputinţa imediatei intervenţii sau împotriviri) şi

d)      ignoranţa telespectatorilor creduli în privinţa manipulării la care sunt supuşi.

Motivele pentru care marea parte a telespectatorilor nu au sesizat că cele mai multe posturi TV – fie cu bună ştiinţă, fie nu, fie din pricina constrângerilor, fie din pricina dificultăţilor economice – sunt aproape cucerite de „Noul iluminism” şi s-au mobilizat în războiul „nevăzut” împotriva omului occidental, sunt următoarele:

1. Deoarece este vorba de un război cu adevărat nevăzut, prin faptul că se duce prin „arme spirituale” şi „îndeosebi în spaţiul gândirii”, exact aşa cum a „profeţit” cu multe zeci de ani mai înainte Alice Bailey, a treia preşedintă a Societăţii Teosofice, când scria: „Războiul care va urma acestuia (…) nu va avea o perioadă similară de masacre şi de sânge, ci se va desfăşura îndeosebi cu arme spirituale şi în spaţiul gândirii…”. Menţionăm că Alice Bailey (1880-1949) credea că războaiele mondiale din perioada 1914-1945 au constituit o „perioadă de pregătire şi o pauză de adaptare pentru noua lume şi pentru noua ordine care începe să se întrevadă”. [5]

2. Deoarece telespectatorul a fost „atins” treptat, de vreme ce acest război, în ţara noastră, s-a desfăşurat într-un răstimp de mai bine de 25 de ani şi într-un ritm uşor accelerat: la început, „armele spirituale” au fost folosite de specialiştii modelatori de opinie în tăgăduirea rezonabilă şi neiritantă a modului tradiţional de a gândi şi de a înţelege, cu o rată de emisie lunară şi pe un singur canal. Ulterior, au fost folosite de către diferiţi îndrumători-reprezentanţi ai gândirii „progresiste”, „radicale” şi „sensibilizate” în dezbateri mai intense împotriva valorilor tradiţionale, cu o rată de emisie săptămânală, pe fiecare canal. Au urmat apoi ciocniri mai intense, cu rată de emisie zilnică, pe fiecare canal, care s-au încheiat prin războiul furtunos de astăzi – nevăzut, însă fără milă –, cu care fiecare post TV, cu anumite excepţii, bombardează neîncetat, 24 de ore din 24, publicul naiv.

3. Deoarece războiul acesta se desfăşoară în condiţii inegale, prin faptul că societatea nebănuitoare nu cunoaşte nimic despre el – nici că a fost declarat, nici că se desfăşoară în condiţiile cele mai dure, nici că pune în primejdie sufletul şi voinţa omului şi, prin urmare, viitorul său. Ceea ce observă astăzi telespectatorul obişnuit este numai faptul că el însuşi se afundă – fără Dumnezeu şi fără nădejde – într-o confuzie, dereglare şi dezacord din ce în ce mai mare în raport cu realitatea; că societatea nu mai funcţionează corect, se descentralizează şi se descompune; că, adică, civilizaţia se află în criză şi el însuşi se găseşte în primejdie de moarte, mai ales odată cu venirea noului mileniu.

Dafnis Varvitsiotis, cercetătoare istorică

Apărut în revista „Parakatathiki” nr. 26, sept.-oct. 2002

[2] Μ. Malachi, „The Keys of This Blood”, Ed. Touchstone, 1990, pp. 339-340.

[3] „Adio, căsătorie!”, D. Iatropulos, Ziarul „Ethnos”, coloana KATHETOS, 16.12.1998.

[4] Referitor la aceasta, vezi Cuvântul rostit de academicianul şi profesorul universitar K. Despotopoulos cu prilejul asumării îndatoririlor de Preşedinte al Academiei Atenei.

[5] Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, Ed. Sf. Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 105, (Εxteriorizarea Ierarhiei, pp. 453-454, şi Reapariţia lui Ηristos, Α. Bailey, p. 10).

Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger, unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana va controla populaţia”, nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?

Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai ales glutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).

Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, o excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva este şi una dintre principalele cauze care le determină.

Istoria „nicotinei” din hrana noastră

Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale, dar în vreme ce asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţi puternici existenţi, spre exemplu, în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a lungul întregii vieţi.

Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării. Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.

După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o afacere de miliarde de dolari.

Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.

Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Pe lângă faptul că glutamatul este o substanţă ce se găseşte în produsele naturale, acesta a fost unul din argumentele folosite de „cercetătorii” marilor companii alimentare pentru a susţine că folosirea glutamatului artificial în mâncare nu face decât să meargă pe linia naturii. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.

Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.

Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează şi moare.

MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.

Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar afecţiunile raportate în ultima vreme datorită unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

Efectele documentate ale glutamatului de monosodiu

Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru aditivii alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, intitulat „Otrăvirea lentă a omenirii”, cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii ce au tratat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra animalelor şi oamenilor. Urmărind acest rezumat, prezentăm în continuare câteva dintre aceste efecte.

Potrivit cercetătorilor F. Bellisle şi M. Monneuse, un procent de 0,6% de glutamat de monosodiu este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce mai mult şi mai repede; se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar putea fi alcătuită din MSG. Astfel încât, la un consum de două kilograme de alimente pe zi, un adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu; o astfel de doză este suficientă pentru a omorî un şobolan de un kilogram (cf. JECFA Toxicology Study, FAO Nutrition Meetings Report Series, 1974, No. 53).

Într-un studiu realizat în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut în mod progresiv odată cu vârsta” (cf. Monosodium-L-glutamate-induced convulsions–I. Differences in seizure pattern and duration of effect as a function of age in rats, Arauz-Contreras J., Feria-Velasco A., 1984).

Glutamatul de monosodiu a fost folosit de asemenea într-un experiment din 1980 pentru a produce leziuni la nivelul creierului şi sistemului nervos central al şoarecilor şi puilor de găină: „Glutamatul de monosodiu (MSG) a fost folosit pentru a crea o leziune în sistemul nervos central al unui şoarece abia născut. Administrarea de injecţii subcutanate şoarecilor cu o vârstă de patru zile a produs un grad ridicat de necroză celulară în hipotalamus” (cf. Reaction of the hypothalamic ventricular lining following systemic administration of MSG, Rascher K., Mestres P., 1980).

În literatura de specialitate, „şoareci trataţi cu MSG” este o expresie sinonimă cu obezitatea, letargia şi creşterea nivelului de insulină. De zeci de ani, cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate datorită administrării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul adăugat în hrana oilor a condus la o creştere a apetitului, astfel încât consumul de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG (cf. Factors affecting the voluntary intake of food by sheep, Colucci P.E., Grovum W.L., 1993). Într-un alt studiu având la bază subiecţi umani, „Umami and Appetite” („Umami şi apetitul”), realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a constatat că atunci când un om consumă o masă la care se adaugă MSG, acestuia i se face în curând din nou foame şi va consuma o cantitate mai mare de hrană tratată cu MSG decât fără acest ingredient.

MSG-ul este responsabil şi pentru creşterea secreţiei de insulină, potrivit unui studiu din 1990 al cercetătorilor A. Niijima şi T. Togiyama: „Când cavitatea orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere rapidă a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”. Aceleaşi efecte au fost observate şi într-un experiment cu subiecţi umani (cf. Glutamate ingestion and its effects at rest and during exercise în humans, Mourtzakis M., Graham T.E., 2002).

Glutamatul de monosodiu reduce, de asemenea, secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experimentele realizate pe şoareci au arătat că MSG-ul reduce secreţia hormonului de creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară. Efectele se observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere este împiedicată (…), iar gradul acestui defect în secreţie este proporţional cu gradul de obezitate” (cf. Growth hormone status in morbidly obese subjects and correlation with body composition, Savastano S., Di Somma C., Belfiore A., 2006).

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG-ul poate depăşi bariera reprezentată de placentă şi periclita, astfel, animalul sau copilul în formare. Efectele negative au fost amplu documentate pe şoarecii folosiţi în experimente, iar „aceste observaţii cresc posibilitatea existenţei unei otrăviri dincolo de placentă a fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în glutamat” (cf. Neurotoxicity of monosodium-L-glutamate in pregnant and fetal rats, Toth L., Karcsu S., 1987).

„S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei. Activarea excesivă a receptorilor de glutamat şi supraîncărcarea intracelulară cu calciu indusă de către MSG, care duce în cele din urmă la moartea neuronilor, ar putea rezulta într-o reducere a capacităţii de învăţare şi memorare a puilor de şoareci, dacă mama a fost tratată cu MSG pe când purta puiul în uter” (cf. Transplacental neurotoxic effects of monosodium glutamate on structures and functions of specific brain areas of filial mice, Gao J., Wu J., Zhao X.N., 1994).

În urma acestor observaţii experimentale asupra efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă: „Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi amino acizi recomandaţi în timpul sarcinii”.

Un alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial pe care îl generează asupra rozătoarelor. Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de către toate experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell Blaylock în cartea sa „Excitotoxinele”. Şi cum omul este de cinci ori mai receptiv la glutamat decât şoarecii, iar copiii de patru ori mai mult decât adulţii, să ne mai mire oare că, lăsaţi pe mâna televizorului şi internetului, lipsiţi de o educaţie adecvată şi îndopaţi cu glutamatul găsit mai ales în cipsuri, dresinguri şi supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi?…

Având în vedere că studiile ştiinţifice arată tot mai concludent cum glutamatul distruge zonele cerebrale responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile cognitive – atât la animale cât şi la oameni, iar aceasta chiar din faza intrauterină, dacă mama a consumat multe alimente bogate în glutamat –, de ce să ne mai mirăm de slabele rezultate cognitive ale copiilor noştri? Sau că, aşa cum arată aceleaşi studii, oamenii devin infertili?

Războiul împotriva populaţiei şi hrana

Suntem martorii unui „război împotriva populaţiei” fără precedent, unul în care omului i se cere o atenţie sporită faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său, pentru a evita ceea ce altfel i-ar putea distruge viaţa, fără ca măcar să-şi dea seama de ce a ajuns atât de neputincios şi lipsit de vlagă. Ajungem treptat asemenea puilor din crescătoriile de păsări – o masă obeză, fără memorie şi iniţiativă, cu dată de expirare cât mai recentă, înhămată degrabă la căruţa morţii. Şi, dacă se poate – fără urmaşi!

Paradoxul epocii noastre este nu numai acela că în societăţile abundente oamenii sunt subnutriţi, ci mai ales faptul că, în societatea informaţiei, omul este tot mai dezinformat. Altfel cum ne-am putea explica faptul că, deşi avem acces la atâta informaţie, totuşi nu ştim ceea ce se petrece cu adevărat în jurul nostru?

Acest război perfid împotriva omului mizează însă nu numai pe dezinformarea lui „informată”, ci pe ceea ce este mai propriu omului după Cădere: pofta. Ceea ce aduce nou epoca noastră, a alimentelor procesate la nivel industrial, este esenţializarea poftei sau mai degrabă a elementului chimic care o produce. Tocmai de aceea, soluţia se găseşte în asceza plină de discernământ pe care Biserica o învaţă de mii de ani. Mai mult ca niciodată, trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”…

Petru Molodeţ

Statul împotriva familiei

Punerea în practică a unor astfel de legi este, din păcate, tot mai vizibilă în societatea occidentală a drepturilor şi a democraţiei. Potrivit sitului Lifesitenews.com, în luna decembrie 2009 opt bărbaţi de origine ruso-germană, capi de familie din Salzkotten, Germania, au fost băgaţi în închisoare pentru că au refuzat să-şi trimită copiii la cursurile obligatorii de educaţie sexuală care încercă să-i transforme pe copii în cobai sexuali, distrugându-le astfel educaţia creştină deprinsă în familie, şi i-au retras din şcoală.

Autorităţile germane au recurs la această soluţie după ce în prealabil familiile au refuzat să-şi lase copiii să joace într-o piesă de teatru denumită Corpul meu imiaparţine („Mein Körper gehört mir”), o introducere a copiilor în diverse modalităţi de a relaţiona sexual. Părinţii au refuzat să plătească amenzile usturătoare impuse de statul german şi denumite într-un mod inedit: Bussgeld – „bani pentru penitenţă”. Amenda, atât prin denumirea, cât şi prin semnificaţia ei, este o încercare de a-l umili pe cel care o suferă, motiv pentru care părinţii copiilor din Germania au refuzat să o plătească. În acest fel, ei au refuzat să recunoască abuzul statului german şi pretenţia acestuia de a şti mai bine decât familia ceea ce este bine pentru copii.

Cazul celor opt familii din Salzkotten nu este singular, el venind în urma unui îndelung şir de abuzuri ale statului împotriva familiilor, abuzuri ce presupun o continuă stare de hărţuire, amenzi exorbitante, ameninţarea cu închisoarea şi retragerea, în cele din urmă, a custodiei copiilor. În 2008, Juergen şi Rosemarie Dudek din landul german Hesse au suferit 3 luni de închisoare pentru „crima” de a-şi educa copiii acasă. În acelaşi an, Uwe şi Hannelore Romeike, împreună cu cei cinci copii ai lor, au fugit din Bissingen, Germania, cerând azil politic în Statele Unite, după ce nu au mai suportat regimul de hărţuire permanentă la care au fost supuşi în ţara de origine.

În 2007, Melissa Busekros, o fetiţă de 15 ani din Erlangen, Germania, a fost de-a dreptul luată din casă în miezul nopţii de o echipă de poliţişti greu înarmaţi – ca pentru a face faţă unor infractori periculoşi – fără a avea mandat şi dusă într-un stabiliment public pentru copii. Crima părinţilor? Retragerea fetiţei din şcoala publică unde educaţia sexuală era obligatorie şi educarea ei acasă plecând de la principiul că părinţii sunt, în fond, principalii responsabili pentru educaţia şi valorile ce le vor fi transmise copiilor, iar nu statul.

În Suedia întâlnim aceeaşi situaţie: în 2008, autorităţile statului l-au luat pe Dominic Johansson din custodia părinţilor săi, Christer şi Annie Johansson, doar pentru că aceştia au hotărât să-şi pună în practică dreptul de a fi principala autoritate în privinţa valorilor ce vor fi transmise copilului şi nu statul. ^{Informaţii preluate de pe situl Lifesitenews.com}

CEDO susţine drepturile copiilor împotriva drepturilor părinţilor

Relevant pentru înţelegerea spiritului general care animă instituţiile Europene şi educaţia pe care acestea o propun este cazul soţilor Fritz şi Marianna Konrad (2003), care au făcut o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele copiilor lor, Joshua şi Rebekka Konrad, în care se argumenta că prezenţa obligatory în şcoală, impusă de statul german, pune în pericol educaţia lor religoasă. Trebuie să menţionăm în acest context faptul că în Germania există o lege în vigoare de pe vremea regimului nazist care interzice explicit educaţia acasă. Legea încearcă să suprime apariţia „societăţilor paralele” ce s-ar putea naşte în urma aplicării unor „convingeri filosofice separate” de cele susţinute de stat, prin integrarea copiilor în sistemul public de învăţământ.

Plângerea avea în vedere în special cursul obligatoriu de educaţie sexuală impus de statul german, dar şi cursurile în care vrăjitoria şi ocultismul sunt prezentate într-un mod care aduce un afront direct credinţei creştine.

În virtutea Articolului 2, Protocolul 1 cu privire la dreptul la educaţie din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului – care afirmă: Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, in exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma in domeniul educaţiei şi al invăţămantului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest invăţămant conform convingerilor lor religioase şi filozofice. –, părinţii şi-au susţinut dreptul de a-şi educa copii şi de a le transmite valorile creştine. Astfel, aceştia şi-au susţinut dreptul de a-i retrage pe copii din şcolile publice – care impun educaţia sexuală – şi de a-i educa conform propriilor valori religioase.

Hotărârea din 2006 a Curţii*, deşi le recunoştea părinţilor dreptul enunţat mai sus, a fost deconcertantă: în virtutea principiului că interesele statului au întâietate în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii, s-a dat câştig de cauză statului german. Astfel, Curtea a susţinut că „părinţii nu pot refuza, pe baza convingerilor lor, dreptul la educaţie pe care îl are un copil”, drept ce „prin natura lui pretinde reglementarea Statului”, astfel încât „obligaţia Statului de a educa promovează de asemenea interesele copiilor şi are funcţia de a le proteja drepturile personale” (p. 3). Mai mult, „părinţii nu pot obţine o excepţie de la prezenţa obligatorie în şcoală a copiilor lor, chiar dacă sunt în dezacord cu conţinutul [numai] anumitor părţi din silabus, chiar dacă dezacordul lor are o motivaţie religioasă” (p. 3).

În continuarea argumentaţiei, Curtea afirmă că, deşi părinţii nu şi-au impus convingerile copiilor împotriva voinţei acestora, „copiii nu puteau să prevadă consecinţele deciziei părinţilor de a-i educa acasă, datorită vârstei lor fragede” (p. 3). Cu toate acestea, Curtea a susţinut că în virtutea faptului că Statul este cel chemat să „protejeze pluralismul în educaţie, ceea ce este esenţial pentru conservarea „societăţii democratice” şi, „ţinând cont de puterea Statului modern, acest scop esterealizat înainte de toate prin învăţământul de stat” (p. 7). De unde putem deduce că, în viziunea CEDO, Statul este cel care în ultimă instanţă ştie mai bine decât părinţii care sunt concepţiile şi acţiunile care pot afecta pe viitor dezvoltarea copiilor.

Astfel, prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului funcţia naturală a părinţilor de a-şi proteja copii de acţiuni care pot avea un efect dăunător în viitor, fără ca aceştia să-l poată conştientiza datorită vârstei lor, este transferată statului. Curtea Europeană a consfinţit juridic, aşadar, abuzurile statului german de a-i desprinde pe copii de părinţi prin retragerea custodiei – aşa cum am văzut în exemplele de mai sus –, în virtutea dreptului pe care îl are Statul de a preîntâmpina apariţia „societăţilor paralele” bazate pe „convingeri filosofice” care pun în pericol „pluralismul” şi „toleranţa”, valorile care fundamentează „societatea democratică” apărată de stat. Statul se face astfel purtătorul ideologiei pluralismului şi toleranţei!

Semnificaţia hotărârii CEDO în favoarea statului german

Semnificaţia acestei decizii a CEDO este deosebit de importantă pentru că pune în aplicare în practica juridică europeană Convenţia ONU pentru drepturile copilului. Toată argumentaţia CEDO pleacă de la întâietatea pe care o au drepturile copilului în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii. Decizia Curţii constituie astfel un periculos precedent juridic pentru introducerea obligativităţii cursurilor de genul celor privind educaţia sexuală în numele drepturilor copilului. Alături de recenta decizie a CEDO de a condamna Italia pentru afişarea crucifixelor în şcolile publice, motivând că acestea încalcă dreptul copiilor la libertate religioasă, această decizie deschide larg porţile unui nou abuzz îndreptat în primă instanţă împotriva părinţilor, dar şi a copiilor lor. Pentru că orice abuz împotriva părinţilor va fi inevitabil un abuz împotriva copiilor.

Din decizia CEDO împotriva Italiei aflăm însă că: „Expunerea obligatorie a unui simbol aparţinând unei confesiuni [religioase] particulare în incinte folosite de autorităţile publice… restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa părinţii în conformitate cu propriile convingeri”.

Cum e posibil ca într-un caz CEDO să afirme întâietatea intereselor de stat în faţa părinţilor când aceştia încearcă să-şi protejeze copiii în faţa unei curricule şcolare anticreştine impusă de stat, dar în alt caz să susţină dreptul părinţilor de a-şi educa copiii conform propriilor convingeri ateiste în dauna statului în care sunt afişate simboluri creştine?

Contradicţia flagrantă în care se află cele două decizii ale CEDO – una împotriva familiei creştine şi în favoarea statului şi alta în favoarea familiei anticreştine şi împotriva statului – în chestiuni care tratează acelaşi subiect îşi găseşte un numitor comun în faptul că CEDO acţionează în ambele cazuri împotriva oricărei manifestări sau simbol al credinţei creştine. Faptul că el se contrazice în premizele după care judecă cele două cazuri este cea mai bună dovadă a orientării anticreştine a acestui organism supra-statal.

De asemenea, prin instituirea drepturilor copilului se introduce o breşă atât psihologică, cât şi juridică între copii şi proprii părinţi. În acelaşi timp, dacă Statul este cel care acordă şi garantează aceste drepturi chiar împotriva părinţilor, atunci acesta este cel care se instituie pe furiş ca adevăratul tutore al copilului. Şi aceasta în ciuda faptului că într-o primă fază îi proclamă autonomia şi îi acordă drepturile care să o susţină. Aşadar, ceea ce se întâmplă acum e un simplu transfer de autoritate dinspre familie înspre stat: Convenţia ONU pentru drepturile copilului reprezintă astfel fundamentul juridic al acestui transfer, iar decizia CEDO – integrarea ei în practica juridică în statele europene. Prin aceste legi copiii trec în proprietatea statului, părinţilor rămânându-le doar să se sacrifice pentru a-i naşte şi a le asigura mâncarea, restul rămânând la latitudinea instituţiilor anticreştine ale statului. Ce ne rămâne nouă de făcut?

Notă: Textul deciziei CEDO „Fritz KONRAD şi alţii împotriva Germaniei” poate fi găsit la adresa: http://www.alliancealert.org/2006/20060926.pdf

Petru Molodeţ

A căzut regimul comunist şi ne-am bucurat; cine să se gândească că, într-un fel anume, comunismul nu făcuse decât să se replieze puţin, schimbându-şi doar înfăţişarea, pentru a se pregăti pentru bătălia finală? Acum se foloseşte o muniţie cu mult mai distructivă pentru sufletul uman, mai nocivă decât cancerul, mai eficace cu mult decât teroarea: numele ei e marea desfrânată sau pornografia.

Câţi oare conştientizează faptul că desfrânarea sau erotismul obsesiv este cel mai mare inamic al omului modern? Îşi arată chipul seducător la fiecare colţ de stradă în chioşcurile cu de toate; ne întâmpină aţâţător în paginile ziarelor de mare tiraj; dar mai ales ni se scurge în vene precum otrava cea dulce atunci când ne conectăm la lumea televiziunii şi internetului, canalele sau armele preferate ale marii desfrânate. Exagerăm?

Studiile desfăşurate în ultimele decenii demonstrează fără putinţă de tăgadă că pornografia dă dependenţă mai repede decât oricare drog. În general, narcoticele creează dependenţă după cel puţin două săptămâni de la debutul consumului, pe când pornografia, conform unor studii recente, poate conduce la dependenţă după primele vizionări. Evident însă că educaţia, stabilitatea psihică, credinţa sunt factori de atenuare a efectelor pornografiei.

„Plecând de la efectul de dependenţă, doctorul Cline ^{(Zillmann Bryant & Huston 1994)}, tratând sute de persoane cu dereglări sexuale, prezintă un proces în pa­tru paşi al implicării în consumul de materiale sexuale, în special cele pornografice. Primul este «efectul de dependenţă», în care persoana revine în mod repetat după mai mult material, deoarece acesta îi furnizează un foarte puternic stimulent sexual, având un efect afrodisiac (…). Cline continuă cu descrierea unui «efect de creştere», în care este resimţită «o nevoie crescută de mai mult stimulent pentru a obţine acelaşi efect». În al treilea stadiu, apare «desensibilizarea». Lucrurile care odată păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin şocante şi, prin urmare, devin legitime cu tim­pul. În al patrulea stadiu, Cline constată că există «o tendinţă crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în mate­rialele pornografice».”

Mulţi dintre prizonierii regimului comunist au fost aşteptaţi cu ani buni, uneori chiar zeci de ani, de femeile iubite, pentru ca după ieşirea din puşcărie să-şi întemeieze familia. Suferinţele, reeducarea, lipsa speranţei de viaţă nu au putut distruge dragostea acestor oameni, care nici măcar prin scrisoare nu puteau comunica. Acum pornografia e capabilă să zdruncine în numai câteva săptămâni şi cea mai curată şi proaspătă iubire, sau sentimentul adânc de dragoste clădit în zeci de ani!

„Zillmann şi Bryant sunt interesaţi de gradul în care «porno­grafia intră în conflict cu valorile familiale» şi ne oferă din nou dovezi experimentale. În aceste studii, un grup experimental de adulţi este expus la materiale video pornografice pe o perioadă de câteva săptămâni (de obicei, şase). La o săptămână după expu­nere, răspunsurile grupului la întrebările puse sunt comparate cu cele ale unui grup de control care nu a fost expus.

Concluziile? Expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuităţii atât la bărbaţi, cât şi la femei, iar pe măsură ce promiscuitatea este considerată a fi normală, fidelitatea faţă de partenerii de viaţă sexuală se diminuează mult faţă de cazul adulţilor din grupul martor (de control). Subiecţii participanţi raportează, de asemenea, că ar accepta mult mai uşor o intimi­tate sexuală neexclusivă pentru ei înşişi, adică relaţii sexuale în afara vieţii conjugale, cu persoane care, de asemenea, trăiesc cu altcineva”.^{(Gheorghe, 2008)}

Nu numai dragostea, dar nici măcar respectul firesc faţă de ceilalţi oameni nu rezistă prea mult bombardamentului cu fantasme erotice. Ceea ce nu a reuşit să facă poate cea mai demonică „reeducare” din toate timpurile, practicată în anii 1950 la închisoarea de la Piteşti, se reuşeşte astăzi prin pornografie şi practicarea perversiunilor. De fapt, lucrurile merg mult mai departe. Consumatorii de pornografie ajung nu numai să prezinte simptome de irascibilitate şi lipsă de respect, dar ajung şi la un comportament violent faţă de femei.

„Cercetările efectuate de Weaver au arătat că pornografia creşte comportamentul sexual dur cu femeile. ^{(Weaver, 1994)} Această duritate include agresivitate crescută asupra femeilor, precum şi o insensibilizare la rănile pe care violenţa şi atacurile sexuale le provoacă. De asemenea, Larry Hoo din Hong Kong analizează în anul 1986 rezulta­tele a 35 de cercetări privind efectele expunerii la pornografie. «Din aceste studii, 20 arată că pornografia măreşte agresivitatea; în 4 din ele s-a găsit că există o legătură între expunerea la por­nografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos în evidenţă faptul că bărbaţii care vizionează pornografie acceptă mai uşor violenţa îndreptată împotriva femeilor şi batjocorirea acestora”. ^{(Gheorghe, 2008)}

Cum de s-a ajuns aici, cum s-a putut ca desfrânarea să devină nota generală pe mai toate canalele mediatice ale societăţii moderne, deşi are un efect atât de disolutiv pentru mintea şi viaţa oamenilor?

În mod cert, pornografia este una din cele mai profitabile afaceri, de aceea răspândirea ei într-o societate de consum este foarte explicabilă, dar aceasta nu poate fi o explicaţie satisfăcătoare decât într-o societate tribală condusă de instincte şi magie. Pentru lumea modernă însă, unde există instituţii şi legi, unde orice fenomen poate fi monitorizat şi analizat sociologic în vederea luării de măsuri pentru protecţia indivizilor, o astfel de explicaţie nu poate fi suficientă. Mai ales în condiţiile în care însăşi organizaţiile internaţionale, care nu ar trebui să fie motivate de vânzarea de pornografie şi prostituţie, susţin legislativ desfrânarea. În urmă cu două numere, arătam cum ONU şi UNESCO impun educaţia sexuală în grădiniţă şi şcoală încă de la vârsta de 5 ani. Altminteri, Uniunea Europeană este principalul suporter al homosexualilor, dând legi care impun atât recunoaşterea acestora, cât şi căsătoriile între ei sau înfierea de copii. Aşadar, desfrânarea, pornografia şi chiar perversiunile sunt nu numai îngăduite, dar şi promovate obsesiv de marile organizaţii internaţionale. Se poate vorbi, aşadar, chiar de o politică globală…

Lectura cărţii lui Aldous Huxley – Minunata lume nouă ne va face să înţelegem motivele sau resorturile acestei politici mondialiste. În distopia sa scrisă prin anii 1930, el preconiza introducerea obligativităţii educaţiei sexuale de la vârstele cele mai mici. Prichindeii, la numai câţiva anişori (precum ne cere UNESCO astăzi!) erau iniţiaţi în practicarea jocurilor erotice, atât pentru a‑şi cultiva mai bine impulsurile sexuale, cât şi pentru a învinge ruşinea sau alte ob­sta­cole de natură psihologică care i‑ar fi împiedicat mai târziu în vi­a­ţă să se împreu­neze precum animalele cu cine se întâmpla să se afle în preajmă…

„Pe o peluză cuprinsă de tufe de arbuşti mediteraneeni, doi copii – un băieţel de vreo şapte ani şi o fetiţă cam cu vreun an mai mare – jucau, cu toată gravitatea şi atenţia concentrată a savanţilor adânciţi într‑un stu­diu consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar.

Dintr-un grup de arbuşti din apropriere ieşi o educatoare, conducând de mână un băieţel care urla în timp ce era tras înainte. Pe urmele lor venea trap-trap o fetiţă cu mutra îngrijorată.

– Ce s-a întâmplat? întrebă directorul.

Educatoarea dădu din umeri:

– Nu cine ştie ce. Numai că băieţelul ăsta se lasă greu implicat în jocuri erotice obişnuite… ^{(Huxley: 69)}

Scopul acestor jocuri sexuale nu era altul decât educarea unor indivizi în spiritul libertinajului sexual, pentru o societate în care fidelitatea şi dragostea în cadrul unei familii erau considerate obscene şi ilicite. Statul lui Huxley trebuia să-i pedepsească pe cei ce îndrăzneau să persiste prea mult în dragostea faţă de o singură persoană. Astăzi, televizorul şi pornografia împlinesc cu succes acest tip de reeducare…

Cum de s-a gândit Huxley la posibilitatea apariţiei unui asemenea tip de societate? Care e explicaţia unei asemenea educaţii, câtă vreme aceasta nu poate face fericit pe nimeni şi nu poate asigura o societate sănătoasă?

Primul motiv enunţat de eroii Minunatei lumi noi este acela că oamenii desfrânaţi sunt mai uşor de manipulat. Sunt ca şi reeducaţii care, având conştiinţa morală distrusă, nu se pot opune represiunii sistemului. Al doilea motiv este acela că desfrânarea este cea mai bună metodă de control, de reducere a populaţiei. Cultura erotismului, pornografiei şi prostituţiei vin în conflict direct cu viaţa de familie, cu naşterea de copii, după cum demonstrează studiile făcute în zilele noastre.

„Zillmann şi Bryant ^{(Kubey 1996:7)} au arătat că expunerea la pornografie reduce dorinţa participanţilor la studiu – bărbaţi sau femei, studenţi şi nestudenţi – de a avea copii. Zillmann apreciază că această con­statare poate susţine ideea următoare: consumul prelungit de pornografie face ca faptul de a avea copii şi a întemeia o familie să apară drept inconvenienţe, care nu sunt necesare pentru obţinerea plăcerii. Aceasta deoarece pornografia înlesneşte accesul facil la satisfacţii sexuale «superlative», satisfacţii care sunt disponibile fără investiţii emoţionale, fără îngrădire socială, fără obligaţii economice, fără sacrificarea timpului şi a efortului. Din această perspectivă, satisfacţia imediată, pe care televiziunea comercială o oferă şi o promovează atât de frecvent poate fi, în însăşi esenţa ei, în conflict cu valorile de stabilitate şi angajament atât de ne­cesare funcţionării sănătoase a vieţii de familie”. ^{(Gheorghe, 2008)}

Huxley anticipa la nivelul anilor 1930 şi necesitatea dezvoltării tehnicilor contraceptive şi a abortivelor pentru controlul populaţiei, în contextul destrăbălării generale a indivizilor. Astfel, fericirea omului din cadrul vieţii de familie este substituită cu plăcerea obţinută într-o extrem de seducătoare cultură a desfrânării şi pornografiei. Bucuriilor frumoase ale împlinirii dragostei în familie şi naşterii de copii, Huxley le opune plăcerea trupească, rezultată dintr-o excitare a simţurilor.

Faptul că acum 70 de ani se prevedea cu atâta precizie introducerea educaţiei sexuale în şcoli şi grădiniţe, precum şi răspândirea fără precedent în istorie a desfrânării nu poate fi ceva întâmplător. Să ne gândim numai că la începutul secolului al XX-lea aceste lucruri păreau de-a dreptul aberante, într-o vreme când şi sărutul în public era considerat un act indecent.

Şi, totuşi… Poate că este la fel de întâmplător precum faptul că fratele lui Huxley a fost primul preşedinte al ONU, organizaţie care astăzi pare să pună în practică utopia scrisă în urmă cu aproape 80 ani în urmă…

De ce tot în anii 1930 începea să se fundamenteze „ştiinţific” ideologia pe care mai târziu se va întemeia promovarea obsesivă a desfrânării, a perversiunilor şi homosexualităţii?

- va urma -

Gheorghe Fecioru

(Articol apărut în nr. 12 al revistei “Familia Ortodoxă”)

Ies tot mai mult la iveala gândurile ascunse ale celor ce stăpânesc lumea în acest veac. Recent, Nina Fedoroff, profesor de biologie moleculară şi deţinătoarea unei Medalii Naţionale pentru Ştiinţă (cea mai mare distincţie ştiinţifică din SUA) şi, cel mai important, consilier al sercetarului de stat Hillary Clinton (om de bază al administraţiei Obama), a reiterat filosofia ucigaşă a reducerii populaţiei globului pământesc datorită suprapopulării planetei. Consilierul american îndeamnă la răspândirea pe scară largă a alimentelor modificate genetic (citeşte, otrăvite) pentru a se contracara aşa-zisa problemă a suprapopulării. Dar alegaţiile consilierului nu s-au oprit aici:  “Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni”. Fedoroff a evidenţiat şi necesitatea de a rationaliza mancarea si apa. “În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană“, a adăugat “cercetătorul”. De fapt, afirmaţiile consilierului american nu sunt o premieră, ci fac parte dintr-o serie de politici publice care au deja un trecut solid în spatele lor. Ca “teorie”, ele repeta tezele irealiste expuse de Th. Malthus, un cleric anglican cu principii vădit anti-creştine şi cu o filosofie ce contrazice flagrant Scriptura. Dar scrierile sale au devenit foarte influente, inspirand principiile eugeniei, precum si controlul creşterii populaţiei prin controlul naşterilor, avort etc. Redăm mai jos, spre ilustrare, articolul Războiul împotriva populaţiei, apărut în nr. 2 al revistei Presa Ortodoxă.

Războiul împotriva populaţiei

Pentru mintea omului este imposibil de cuprins şi de înţeles provenienţa răului care a ajuns de la un an la altul să inunde societatea, ridicându-ne o mulţime de întrebări: Care este explicaţia promovării pe scară largă a contracepţiei şi a avortului, a desfrânării instituţionalizate în cadrul programelor de educaţie sexuală sau chiar a eutanasiei? Care este cauza răspândirii fără precedent a homosexualilor şi a politicilor care-i protejează, discriminând majoritatea? Cum putem accepta faptul că cineva urmăreşte sterilizarea a milioane de femei şi îmbolnăvirea generală a populaţiei?
Ne vine greu să credem că aceste procese sunt dirijate de o anume instanţă, părând iraţională o asemenea direcţionare a eforturilor umane, a unor oameni care ca şi noi trăiesc în lumea aceasta, au familii, îşi iubesc copiii şi viaţa. Că un nebun ajunge conjunctural să omoare, iar altul să fure este uşor de înţeles, dar ca un grup de oameni să plănuiască distrugerea umanităţii este un lucru cu neputinţă de crezut pentru o minte raţională – doar dacă acceptăm că Cel rău a ajuns să întunece într-atât minţile celor care-i slujesc, încât aceştia urmăresc glasul acestuia, în locul propriei conştiinţe şi a propriei naturi umane.

În anii din urmă, a început să circule tot mai mult ideea că o mare parte a politicilor contraceptive, pro-avort, de sterilizare şi pro-eutanasie sau însăşi propaganda pornografiei, disimulată adeseori chiar sub masca programelor de educaţie sexuală îşi găsesc rădăcinile în ideologia controlului populaţiei. Adică, pentru că am fi prea mulţi şi planeta nu ne mai poate hrăni, trebuie împiedicată înmulţirea populaţiei sau chiar trebuie stimulată reducerea ei, până la o cifră rezonabilă care să asigure bunăstarea tuturor locuitorilor pământului. Vă mărturisesc că multă vreme nu am putut crede acest lucru. Teoria mi se părea alarmistă şi, după cum i se spune, conspiraţionistă, de tipul celor susţinute apocaliptic de mişcările milenariste sectare. Aceasta s-a întâmplat până la apariţia în limba română a cărţii Războiul împotriva populaţiei (Editura Pro Vita, 2008), scrisă de Jacqueline Kasun, o profesoară de economie la universitatea californiană Humboldt, SUA. Lucrarea, întemeiată pe o bibliografie de peste o mie de titluri, demonstrează fără putinţă de tăgadă că într-adevăr politica controlului populaţiei mondiale este îmbrăţişată în mod oficial de conducerea Americii şi de majoritatea organismelor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONU, UNESCO etc.

Prin urmare, controlul populaţiei – sau, mai corect, reducerea populaţiei (un genocid la scară planetară) – nu este unul dintre miturile explicative ale ideologiei anti-viaţă, care devine tot mai popular în legislaţia statelor lumii, ci chiar vectorul principal al politicii mondiale. Şi pentru că această ideologie este una dintre cheile de boltă ale înţelegerii lumii în care trăim, a presiunilor care se exercită asupra noastră, vom acorda pentru o vreme o rubrică permanentă acestei tematici, sprijinindu-ne pentru început în mod deosebit pe cartea prof. Kasun, Războiul împotriva populaţiei.

Perpetuarea omului în lumea modernă vine în conflict cu interesele utilitariste ale marilor puteri şi ale marilor miliardari

Acest lucru rezultă din raportul final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, prezentat Congresului şi preşedintelui SUA de către John D. Rockefeller III:

„Pe termen lung, nici un beneficiu substanţial nu va rezulta din creşterea populaţiei ţării; mai degrabă stabilizarea treptată a populaţiei noastre va contribui semnificativ la capacitatea ţării de a-şi rezolva problemele. Noi am căutat, însă n-am găsit nici un argument economic convingător care să susţină creşterea continuă a populaţiei. Nici sănătatea ţării noastre şi nici vitalitatea afacerilor sau bunăstarea oamenilor simpli nu depind de acest lucru”. (John D. Rockefeller III, Scrisoare către Preşedinte şi Congres, în prezentarea Raportului final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, 27 martie 1972)

Planificarea familială cerea ca până în anul 2000 să nu se mai depăşească media de doi copii pe familie în toată lumea

La începutul anilor 1970, birocraţia din Agenţia Internaţională de Dezvoltare a SUA (USAID) şi-a făcut clar planul de a stopa creşterea populaţiei mondiale. Într-un document secret, pregătit în 1974 şi care nu a fost desecretizat decât în 1980, planificatorii ajutoarelor străine şi-au exprimat intenţia de a stabili „o familie de doi copii în medie” în toată lumea, până în anul 2000. Planul presupunea anunţarea, „după o pregătire adecvată”, a unui scop „aproape de stabilizare” a populaţiei SUA. În ceea ce priveşti populaţia lumii, acest plan a prevăzut „un efort de departe mai mare, la nivel înalt” pentru a „ţine sub control creşterea populaţiei” şi a numit ţările pe care planificatorii trebuiau să-şi concentreze eforturile: India, Bangladesh, Pakistan, Etiopia, Mexic, Indonezia, Brazilia, Filipine, Thailanda, Egipt, Turcia, Nigeria şi Columbia. Planul sugerează măsuri specifice pentru a convinge oamenii să aibă familii mai mici şi avertizează că ar putea fi necesare „măsuri obligatorii de control al populaţiei”. (cf. documentului Guvernului SUA, NSSM 200, Implications of Worldwide Population Growth for U.S. Security and Overseas Interests, 10 decembrie 1974, declasificat la 31 decembrie 1980, p. 14).

Programele şcolare sau medicale de educaţie sexuală nu sunt decât mijlocul ideologic principal pentru reducerea populaţiei

După cum vom arăta mai departe, prin educaţia sexuală se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii. „De-a lungul anilor, promotorii de frunte ai programelor guvernamentale de control al populaţiei, cum ar fi Planned Parenthood şi Asociaţia Americană pentru Sănătate Publică, au înţeles că educaţia sexuală este vitală pentru scopurile lor. În planul lor de 5 ani, pentru perioada 1976-1980, Federaţia Planned Parenthood din America a chemat la „o rată zero de creştere naturală a populaţiei”, care trebuie să meargă mână în mână cu necesitatea stringentă a educaţiei sexuale pentru a „ridica în rândul tuturor persoanelor nivelul de conştientizare privind planificarea familială, sexualitatea umană, creşterea populaţiei şi sănătate în general” (a se citi în loc de planificare familială contracepţie şi avort, în loc de sexualitate umană cultivarea sexului în afara perspectivelor unei vieţi de familie, şi în loc de creşterea populaţiei reducerea acesteia, n.n.) Federaţia a făcut presiuni asupra filialelor sale ca acestea „să-şi asume poziţia de lider în dezvoltarea şi promovarea programelor de educaţie sexuală în clinici, şcolile locale alte organizaţii”. (Planned Parenthood Federation of America, A Five Year Plan: 1976-1980 for the Planned Parenthood Federation of America, Inc., aprobat de membrii PPFA la 22 octombrie 1975, cf. Kasun, 146).

„Cuplurile    care    fac    mai    mult   de   doi   copii   sunt   iresponsabile”, declară   un consilier britanic pe probleme de mediu

Jonathan Porritt, consilier pe probleme de mediu al guvernului britanic, consideră că familiile care nasc mai mult de doi copii reprezintă un adevărat pericol pentru mediul înconjurător. Ca soluţii, funcţionarul care conduce comisia guvernamentală pentru dezvoltare durabilă, propune limitarea creşterii populaţiei prin metode contraceptive şi legalizarea avortului.

În opinia lui Porritt, aceste „remedii” ar trebui să se afle în centrul politicilor mondiale de luptă împotriva încălzirii globale.

Un raport al comisiei, care va fi publicat luna viitoare, afirmă că guvernele trebuie să promoveze politicile de reducere a populaţiei printr-o mai bună planificare familială.

“Cred ca vom alege o poziţie prin care să le spunem oamenilor că a avea mai mult de doi copii este iresponsabil“, afirmă consilierul.

Optimum Population Trust, un grup condus de Porritt, afirmă că dioxidul de carbon produs de fiecare copil născut în Marea Britanie, de-a lungul vieţii, este echivalentul cantităţii absorbite de doi acri şi jumătate de pădure de stejari bătrâni.

Porritt, care are doi copii, încearcă să convingă grupurile de lobby pentru protecţia mediului să se concentreze pe problema populaţiei în campaniile pe care le derulează. (cf. hotnews.ro)

Contracepţia – lecţia de bază a educaţiei sexuale

„Încă din şcoală, copiii trebuie învăţaţi despre necesitatea deciziilor responsabile şi mature privind stabilizarea populaţiei prin utilizarea contracepţiei”. (Arcata School District Family Life Life/Sex Education Curriculum Guide Arcata, California, iunie 1976)

USAID a fost eficient în dezvoltarea sistemului în Indonezia, unde guvernul central a susţinut o reţea de aproximativ 30.000 de unităţi de „planificare familială” la sate. Unităţile locale extrăgeau şi transmiteau informaţia despre comportamentul contraceptiv al cuplurilor de la ţară, în provincia Bali, unde, conform unui raport al Băncii Mondiale, adunarea lunară a consiliului din localitate „începea cu un apel, şi fiecare dintre cei numiţi trebuia să răspundă dacă el şi soţia sa utilizează contraceptive. Răspunsurile erau bifate pe o hartă a satului, afişată la loc vizibil”.

Lucrătorii locali din domeniul planificării familiei primeau bonusuri pentru „recrutarea cetăţenilor către servicii contraceptive”, iar guvernul central stabilea „ţinte” pentru un număr de oameni noi care acceptau contracepţia şi lansa „motivaţii” speciale de recrutare. Guvernul oferea premii colective satelor care atingeau aceste ţinte. Aceste premii constau în suplimente crescute de alimente, servicii medicale şi alte beneficii.

În general, instituţia ajutorului pentru străinătate preferă stimulentele de grup, deoarece astfel se evită impresia că sunt plătiţi indivizii pentru utilizarea controlului naşterilor sau sterilizarea lor (care, deşi este enumerată printre opţiunile din telegrama USAID nr. 017208 şi se află în uz, atrage critici). Şi, în orice caz, aceasta incorporează chiar un stimul mai puternic al presiunii de grup. Femeia care acceptă voluntar „dispozitivul intrauterin” (DIU) în Indonezia, nu numai că se va bucura de un bonus pentru alimente, ci va câştiga şi mulţumirile vecinilor săi, cu care va împărţi acest bonus. Dimpotrivă, cei care refuză aceste servicii vor priva vecinii, precum şi pe ei înşişi de aceste bonusuri (cf. Kasun, 117).

După căderea regimului comunist, înainte de alegerea noului guvern, pe data de 28 decembrie 1989 era dată prima ordonanţă de urgenţă: Guvernul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca prim-ministru pe Petre Roman, a considerat ca fiind de maximă urgenţă şi de importanţă majoră pentru noul destin în care se înscria România liberalizarea avorturilor. Creşterea populaţiei ortodoxe a ţării noastre, pe fondul politicii globale de scădere a populaţiei lumii putea fi văzută ca o adevărată crimă împotriva orânduirii – bineînţeles, a celei noi. La scurtă vreme, ţara noastră a fost inundată cu programe de difuzare a anticoncep­ţionalelor pe fondul ideologiei planificării familiale. Începeam să păşim timid şi oarecum complexaţi pe calea civilizaţiei. În mod paradoxal, părăseam o dictatură care ne impunea să năştem copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, pentru a pătrunde în Minunata Lume Nouă în care naşterea de copii este un posibil atentat la stabilitatea şi bunăstarea lumii.

ONU împotriva „societăţii patriarhale”

Ultimele declaraţii ale unor reprezentanţi ONU fac transparente intenţiile acestei organizaţii mondiale prin politicile de control şi diminuare a populaţiei dar şi prin zdruncinarea valorilor tradiţionale.

Prezent la un colocviu ţinut în Mexico City, Mexic, unul din liderii Fondului pentru Populaţie al Naţiunilor Unite, Arie Hoekman, a declarat că departe de a constitui o criză, distrugerea familiei tradiţionale şi conceperea copiilor în afara acestui cadru stabil reprezintă o oportunitate pentru distrugerea vechii lumi, patriarhale, în care familia este un pilon de bază.

Pentru reprezentantul ONU, criza familiei reprezintă un triumf al „drepturilor omului” împotriva „societăţii patriarhale”: „Mai mult decât o criză, ne aflăm în prezenţa unei slăbiri a structurii patriarhale ca rezultat al dispariţiei bazei economice care o susţine şi datorită apariţiei unor noi valori centrate pe recunoaşterea drepturilor umane fundamentale (s.n.)”.

Un alt reprezentant ONU a declarat la acelaşi colocviu: „Zi de zi, Mexic face experienţa unui proces al acestei diversităţi şi sunt unii care îl percep ca o criză pentru că ei nu recunosc decât un tip de familie“. (http://www.lifesitenews.com-/ldn/2009/feb/09020312.html )

Ceea ce înseamnă că, pentru reprezentanţii ONU, importantă este nu numai destructurarea familiei tradiţionale, ci şi redefinirea ei în sensul unirilor homosexuale. Din declaraţiile reprezentanţilor ONU se desprinde proiectul mondial al distrugerii societăţii tradiţionale şi al restructurării ei, plecând de la ideologia drepturilor omului. Iar politicile ONU de-a lungul timpului nu fac decât să confirme aceste declaraţii.

Gheorghe FECIORU

„Controlaţi hrana şi veţi controla populaţia.”

(Henry Kissinger)

Aproape întreaga istorie politică şi socială a Occidentului, de la Renaştere până în zilele noastre, s-a desfăşurat sub semnul aşa-zisei emancipări a omului de orice constrângere. Iată că acum, când nu mai există nici una dintre „opreliştile” vechii societăţi, hulită pentru aşa-zisa ei rigurozitate şi încorsetare, aceeaşi exponenţi ai liberalizării vin să ne impună, „spre binele nostru”, o limitare a libertăţii ce ajunge până la anularea ei. Astfel, organisme internaţionale de tipul O.N.U., UNESCO, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc., sub pretextul unor „scopuri nobile” – pacea şi dreptatea universală, justiţia socială, combaterea epidemiilor, a sărăciei, războaielor – ne somează să urmăm o serie de reguli şi standarde universale de comportament care nu fac altceva decât să suspende atât libertatea statelor naţionale, cât şi libertatea personală a oamenilor.

Ni se spune că, pentru o mai mare siguranţă personală şi pentru combaterea terorismului, va trebui să acceptăm să fim urmăriţi permanent prin intermediul cipului biometric. Refuzul nu este îngăduit. De asemenea, pentru asigurarea sănătăţii, ni se impune vaccinarea obligatorie; faptul că vaccinul se dovedeşte adesea ineficace sau chiar ne poate îmbolnăvi grav ori omorî nu poate fi un motiv îndeajuns de serios pentru a ne da dreptul de a refuza această asistenţă medicală obligatorie.

Aceste două măsuri nu puteau însă asigura complet individul de „manifestarea nocivă a propriei libertăţi”. A mai fost născocit, aşadar, un nou „drept obligatoriu” pentru întreaga populaţie a lumii. Este vorba de „libertatea” de a consuma produse modificate genetic, despre care numai cercetătorii marginali îşi îngăduie să afirme că sunt nocive pentru sănătatea umană şi, pe termen lung, pot îmbolnăvi grav populaţia.

Ne vom îngădui să abordăm, începând cu acest număr, un front mai puţin cunoscut opiniei publice de la noi: cel al normelor, standardelor şi regulilor de producere şi comercializare a alimentaţiei – adică al codului de reguli şi standarde cunoscut sub numele de Codex Alimentarius, precum şi al directivelor europene care introduc, printr-un adevărat dictat al Comisiei Europene, prevederile şi scopurile urmărite de Codex.

Controlul producţiei şi comercializării alimentelor

Ce este Codex Alimentarius? Un organism internaţional, creat în 1963 sub egida O.N.U., a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a Organizaţiei pentru Alimente şi Agricultură. Formal, scopul său este de a stabili acele reguli, standarde alimentare şi coduri de practică ce se referă la producerea, siguranţa şi igiena alimentelor, precum şi condiţiile comercializării lor. Tot formal, aceste reguli sunt adoptate de o serie de comitete şi organizaţii, pe baza unor studii ştiinţifice. În realitate, deciziile sunt luate în spatele uşilor închise, iar „studiile ştiinţifice” sunt realizate de marile companii internaţionale care deţin poziţii de oligopol şi vor să îşi impună agenda pe plan mondial.

Treptele impunerii organismelor modificate genetic

Un exemplu concret privind modul în care se realizează funcţia pan-reglementării împotriva populaţiei este cazul organismelor modificate genetic (sau, pe scurt, O.M.G.). O.M.G. sunt alimente ce provin din organisme al căror ADN e modificat prin inginerie genetică. Soia, porumbul, zahărul, orezul şi grâul sunt doar câteva plante clasice asupra cărora s-a intervenit genetic. Faptul că sunt modificate genetic pune probleme nu numai etice, ci şi medicale. Numeroase studii ştiinţifice au arătat efectele adverse ale alimentelor provenite din O.M.G., zonele de risc fiind toxicitatea lor, producerea de alergii, slăbirea imunităţii, infertilitatea, precum şi afectarea metabolismului şi chiar a condiţiei genetice (date preluate de la Academia Americană de Medicină Naturistă).

Dar, mai întâi, să facem un mic excurs asupra scurtei şi recentei istorii a impunerii pe piaţă a O.M.G.

1. S.U.A., calul troian al industriei O.M.G.

O.M.G. au început să intre pe piaţă începând cu anii 1990, mai ales în S.U.A. De altfel, este extrem de grăitor felul în care ele s-au impus pe piaţa americană. S-a descoperit că decizia legalizării comerţului cu O.M.G. s-a luat după o rundă de întâlniri secrete între preşedintele de atunci, George Bush Sr., şi şefii companiei Monsanto, cel mai mare producător de O.M.G. din lume. În mod şocant, executivul american a impus comercializarea O.M.G.-urilor fără să solicite realizarea vreunui test asupra riscurilor de sănătate ale produselor, asupra siguranţei lor şi, de asemenea, fără să ceară menţionarea pe eticheta produselor a faptului că alimentele sunt modificate genetic! Doctrina ce stă la baza unei astfel de practici se numeşte a „echivalării substanţiale”, ceea ce înseamnă că, practic, O.M.G. sunt considerate în Statele Unite identice cu cele naturale – de aici reiese că nu au nevoie de teste şi nici de etichetare specială. Drept urmare, cetăţenii americani nu pot şti dacă ceea ce consumă este natural sau modificat genetic. Această doctrină a fost urmată de toţi preşedinţii americani, inclusiv de Barack Obama, ducând la proliferarea afacerilor cu O.M.G. ale giganţilor Monsanto, Dow Chemicals şi DuPont (potrivit Global Research, 2009).

Pe lângă dezvoltarea agresivă din interiorul S.U.A., industria O.M.G. a profitat de poziţia super-puterii mondiale pentru a îşi impune interesele în întreaga lume – evident, sub masca „comerţului liber” şi a „ajutorului umanitar”. Astfel, sub pretextul „ajutorului umanitar”, industria O.M.G. din S.U.A. a găsit o piaţă de desfacere în ţările sărace ale lumii prin intermediul „Programului Alimentar Mondial” al O.N.U. Cu alte cuvinte, surplusul producţiei de organisme modificate genetic, care nu mai putea fi comercializat în S.U.A., a fost cumpărat de O.N.U. pentru a fi trimis în ţările africane. O adevărată tragedie a rezultat în momentul în care una din aceste ţări, Zambia, a refuzat să mai primească porumb modificat genetic, marca Monsanto, de la O.N.U. Drept pedeapsă, „programul de ajutorare” a încetat şi ţara s-a afundat într-o foamete cumplită! După doi ani de foamete (2003-2004), oficialii Zambiei s-au văzut nevoiţi să cedeze şantajului O.N.U./S.U.A., acceptând „ajutorul” reprezentat de alimentele modificate genetic (cf. wikipedia.org).

Sub masca comerţului liber, industria O.M.G. a determinat S.U.A. să conteste, pe lângă Organizaţia Mondială a Comerţului, interdicţiile pe care ţările din Europa (a nu fi confundate cu instituţiile Uniunii Europene!) le-au aplicat comerţului cu O.M.G. Într-adevăr, dacă opinia publică americană pare a fi una complet manipulată asupra naturii şi efectelor O.M.G. (în S.U.A., după cum am văzut, O.M.G. se comercializează fără o atenţionare pe etichetă asupra naturii produsului), în ţările europene s-a întâlnit o rezistenţă nebănuită la industria modificărilor genetice, poate şi datorită curentelor ecologiste, naturiste şi orientate către culturile tradiţionale sau medicina alternativă.

În orice caz, în Austria, Franţa, Luxemburg, Germania, Grecia şi chiar şi Ungaria au existat interdicţii aplicate cultivării şi comercializării O.M.G. aplicate de oficialii guvernelor naţionale. Nici în celelalte ţări cultivarea O.M.G. şi comerţul cu ele nu au înregistrat un progres semnificativ. Din păcate, excepţie de la acest scepticism european face tocmai ţara noastră. La sfârşitul lunii mai 2009, legislativul român a votat, cu o largă majoritate, legalizarea cultivării şi introducerii pe piaţă a organismelor modificate genetic. Nu a existat, ca de obicei, nicio dezbatere publică, nicio avertizare, măcar similară cu cele existente în celelalte ţări europene asupra efectelor dăunătoare ale O.M.G.

Oficialii americani cumpăraţi de industria O.M.G. au protestat agresiv faţă de interdicţiile puse de ţările europene. Robert Zoelick, actualul şef al Băncii Mondiale şi, pe atunci (2003), reprezentantul S.U.A. la Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) a afirmat că ţările europene sunt „imorale” datorită interdicţiilor aplicate O.M.G., dând un exemplu negativ ţărilor sărace confruntate cu foametea… E mai moral, pentru Zoelick şi alţi lideri mondiali, să şantajeze ţările sărace pentru a primi organismele lor modificate genetic. „Represaliile” S.U.A. faţă de ţările europene s-au manifestat printr-o plângere depusă împotriva lor la Organizaţia Mondială a Comerţului. În decizia O.M.C. s-a declarat că interdicţiile practicate de ţările europene sunt incorecte, iar statele care le practică sunt supuse amenzilor (imense, de cele mai multe ori) (cf .wikipedia.org).

Ce trebuie reţinut din toată această poveste este decizia O.M.C. Cum am precizat anterior, Codex Alimentarius este standardul de referinţă la care se raportează OMC în confictele de tip comercial. Ori conflictul între S.U.A. şi ţările europene este comercial şi se referă la produse de tip alimentar.

În concluzie, Codexul reprezintă o pârghie instituţională de justificare a unor măsuri punitive faţă de ţările care îndrăznesc să interzică produsele alimentare modificate genetic.

2. Cazul european

Care este situaţia în Uniunea Europeană? Este oare refuzul guvernelor naţionale de a comercializa şi cultiva O.M.G. sprijinit de Comisia Europeană? Să vedem ce spun faptele.

Comisia Europeană a încercat, în mod repetat, să determine statele naţionale să renunţe la restricţiile puse asupra O.M.G.. Atât în anul 2006, când O.M.C. a luat decizia în favoarea S.U.A., cât şi în mai 2009, oficialii europeni au căutat să înlăture stavila pusă de guvernele naţionale în calea O.M.G. Interdicţiile nu pot fi ridicate decât dacă se obţine un vot favorabil din partea reprezentanţilor guvernelor naţionale (în Consiliul de Miniştri), ceea ce C.E. nu a obţinut, cu toate presiunile făcute. Cel mai recent caz este al Germaniei, care a refuzat să acorde dreptul de folosire pe teritoriul său a seminţelor de porumb modificate genetic, creaţie a aceluiaşi gigant Monstanto. Majoritatea deciziilor de interdicţie au survenit în urma demonstraţiilor fermierilor şi a asociaţiilor ce militează pentru hrană naturală, şi au fost luate de miniştrii agriculturii sau ai mediiului din respectivele state naţionale. Elitele mondiale nu au stat nici ele cu mâinile în sân, cum vom vedea în continuare…

Octombrie 2008, Marea Britanie. Publicaţia The Independent on Sunday intră în posesia unor documente explozive care arată că liderii statelor europene, împreună cu cei ai Comisiei Europene, organizau întâlniri secrete în care se discuta modalitatea de urgentare a implementării culturilor de O.M.G. în Europa şi de „docilizare” a opiniei publice europene, mult prea reţinută faţă de produsele modificate genetic.

Documentele relatau discuţiile şi concluziile a două serii de întâlniri avute de însuşi J. M. Barroso (preşedintele Comisiei Europene), Gordon Brown (primul ministru al Marii Britanii) şi trimişii altor 27 ţări europene, dintre care nu lipseau apropiaţi ai preşedintelui francez Nicolas Sarkozy şi ai cancelarului german Angela Merkel. Participanţii la întrunirile secrete cereau, de asemenea, giganţilor industriali implicaţi în producţia de alimente modificate genetic – dintre care cei mai însemnaţi sunt cei de la Monsanto –, să depună un efort mărit pentru contracararea campaniilor duse de ecologişti şi naturişti.

De asemenea, J. M. Barroso le-a cerut şefilor de cabinet din ţările membre să impună miniştrilor de agricultură şi mediu aprobarea culturilor de O.M.G. În ceea ce priveşte opinia publică, „docilizarea” ei era prevăzută să se realizeze printr-o propagandă care să pună accent pe „înaltele standarde practicate de legislaţia europeană în materie de O.M.G.”. Cu alte cuvinte, instituţiile europene sunt folosite ca reper normativ absolut, opinia publică fiind îndemnată să creadă pe cuvânt Bruxelles-ul atunci când acesta afirmă că un aliment modificat genetic nu este dăunător pentru sănătate.

Dar care este rolul Comisiei Europene în tot acest angrenaj de instituţii şi reguli supra-naţionale?

Comisia Europeană, sub pretextul protejării populaţiei de alimentele „nesigure”, a elaborat o serie de directive europene care, de fapt, legalizează folosirea culturilor O.M.G. Directivele sunt mai restrictive faţă de produsele alimentare O.M.G. decât cele din S.U.A., un exemplu fiind dat de faptul că producătorii de alimente modificate genetic sunt obligaţi să menţioneze pe etichetă felul produsului: natural sau modificat. Chiar şi aşa, măsura se aplică doar când proporţia modificărilor genetice depăşeşte un anume procent.

Aceste standarde nu fac altceva decât să repete, pe plan european, jocul Codex ce se desfăşoară pe plan mondial. Comisia Europeană devine o instituţie tutelară care, pentru a impune culturile O.M.G., pretinde că le va garanta calitatea şi siguranţa medicală. Suntem siliţi, aşadar, să dăm un gir necondiţionat instituţiilor europene, care ne învaţă ce este sănătos să mâncăm şi ce avem voie să cumpărăm.

Logica legitimării unor produse sau tehnici extrem de periculoase pentru om introduse prin intermediul directivelor europene de standardizare se regăseşte şi în alte cazuri, cum este cel al cipurilor RFID. În ciuda numeroaselor puncte de vedere critice venite din spaţiul european, Comisia Europeană a „recuperat” tehnica RFID prin reglementarea ei la nivel de directive şi regulamente europene. Printr-o astfel de tactică se încearcă adormirea opiniei publice, care trebuie să accepte că ce spune „Big Brother-ul” european este o garanţie suficientă pentru a considera o tehnică periculoasă, fie ea RFID sau O.M.G., drept inofensivă şi chiar necesară bunăstării omenirii.

Concluzii

Alimentele modificate genetic sunt adevărate bombe alimentare cu efecte adverse asupra oamenilor încă neştiute (având în vedere că sunt folosite doar de circa 15 ani). Ele sunt justificate de elitele mondialiste (conducătorii O.M.C., Codex Alimentarius, Comisia Europeană, şefii statelor europene) prin „combaterea foametei”, fiind descrise ca o soluţie miraculoasă la „pericolul suprapopulării planetei”. Acesta este un fals pericol, ce ţine de propaganda malthusiană care vede în sporul demografic o catastrofă şi consideră reducerea numărului de oameni de pe planetă un obiectiv necesar. Recent, un consilier al reprezentantului S.U.A. pe plan exterior, Hillary Clinton, declara: „Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni. În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană” (Nina Fedoroff, în Cotidianul). „Multiplicarea surselor de hrană” este tocmai industria O.M.G.!

Iată, aşadar, rolul lui Codex Alimentarius şi al directivelor europene legate de hrană: raţionalizarea apei şi a mâncării, înlocuirea alimentelor naturale cu cele modificate genetic. Despre filosofia malthusiană aflată în spatele acestor măsuri şi despre cum se încearcă eliminarea medicinei şi tratamentelor naturiste prin intermediul Codexului şi al U.E., vom scrie în numărul viitor al revistei.

Ioan Bucur

Publicam aici un articol din Cotidianul in care se ataca frontal problema scandaloasa a experimentelor medicale pe copii si handicapati, permise de Noul Cod Civil. Este inca o dovada ca Romania, pentru unele cercuri politice, de afaceri, sau de noi doctori Mengele deghizati, este teren propice pentru realizarea cosmarurilor unora. Desigur, oficialitatile deja se spala pe maini acum, cand tocmai a fost scoasa la iveala intentia pe care au avut-o… Ne aducem aminte si de vaccinul Gardasil, subiect tratat pe larg in revista noastra. Un alt experiment la care, insa, ministerul Sanatatii nu vrea sa renunte.

Copiii şi pacienţii din ospicii, şoareci de laborator „pentru progresul ştiinţei”

Scandalul experimentelor pe oameni, permise prin proiectul Codului civil, s-a internaţionalizat ajungând la comisarul european pentru Sănătate şi la Comisia de Bioetică a CE.

Proiectul noului Cod civil prevede la art. 73 că „intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică asupra unui minor sau asupra unei persoane lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar se pot efectua numai dacă rezultatele previzibile sunt de natură fie să aducă un beneficiu real şi direct sănătăţii sale, fie să contribuie în mod semnificativ şi cu un risc minim pentru persoana în cauză la dezvoltarea ştiinţei medicale”. Actul normativ aflat în dezbaterea Parlamentului prevede, ca filtru contra abuzurilor, că aceste intervenţii „se pot efectua numai cu consimţământul reprezentantului, al ocrotitorului legal sau, după caz, al mandatarului ori curatorului, precum şi cu autorizarea instanţei tutelare”.

Profesorul Vasile Astărăstoae, membru în Comitetul director de bioetică al Consiliului Europei, a explicat pentru Cotidianul că intrarea în vigoare a acestui text de lege ar transforma România într-o destinaţie privilegiată pentru experimentele medicale ale institutelor şi companiilor occidentale.

„Marile companii sau cercetătorii vor migra spre România pentru a-şi efectua cercetările interzise în ţările lor”, a declarat Astărăstoae. Psihologul clinician Mugur Ciumăgeanu confirmă temerile profesorului Astărăstoae: „Cred că lucrul ăsta deja se întâmplă, pentru că în România accesul la pacienţi se face cu destulă uşurinţă faţă de alte ţări, în care există nenumărate filtre prin care se asigură că nu se ajunge la abuzuri”.

Profesorul Astărăstoae a explicat că, potrivit reglementărilor internaţionale, „persoanele vulnerabile, cum sunt deţinuţii, femeile gravide, minorii sau persoanele lipsite de discernământ, nu pot fi subiecţi de cercetare ştiinţifică decât dacă nu există altă posibilitate de tratament pentru bolile de care suferă şi doar dacă aceste metode experimentale le aduc un beneficiu real”. În România, numărul studiilor clinice pe pacienţi cu discernământ este oricum foarte mare în comparaţie cu ţările occidentale, a completat Ciumăgeanu.

Ministerul Justiţiei a explicat pentru Cotidianul că tratatul semnat de România în 2001 numit şi Convenţia de la Oviedo „prevede că intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică se pot efectua asupra minorilor sau majorilor care, din cauza unui handicap mintal, nu au capacitatea de a consimţi numai dacă au autorizaţia reprezentantului său, a unei autorităţi sau instanţe desemnate prin lege”. Vasile Astărăstoae a identificat însă vulnerabilitatea proiectului în expresia „contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea ştiinţei medicale”. „Convenţia de la Oviedo prevede că intervenţiile se pot efectua strict în beneficiul pacientului, nu şi în cel al cercetării medicale.”

Georgiana Iorgulescu, directorul Centrului de Resurse Juridice, consideră, la rândul ei, drept abuzivă această prevedere. „În cazul proiectului de Cod civil, dincolo de faptul că este permis acest lucru, nu ni se explică în nici un fel scopul «cercetării ştiinţifice», respectiv care este câştigul medical versus riscul pe care îl poate suferi minorul. Aceste articole trebuie retrase în întregime, indiferent de presupusele garanţii pe care încearcă să le acorde consimţământul reprezentantului legal, al tutorelui ori curatorului persoanei «cobai». Întrebarea care rămâne este: de ce astfel de «cercetări ştiinţifice» neexplicitate ca atare în proiectul Codului civil trebuie să aibă loc pe cel mai vulnerabil grup de persoane, anume minori şi persoane lipsite de discernământ?”, a declarat Georgiana Iorgulescu pentru Cotidianul.

La rândul său, ministrul Sănătăţii, Ioan Bazac, a declarat că va solicita Parlamentului eliminarea acestor prevederi şi că va propune amendamente în acest sens. Referitor la acest subiect, comisarul european pentru Sănătate, Androulla Vassiliou, a spus că „la noi nu există o asemenea lege. Noi nu facem experimente nici pe animale, cum să facem pe oameni?”.

Informare după „capacitatea de înţelegere”
Proiectul noului Cod civil prevede că „persoana în cauză trebuie să fie în prealabil şi în mod corespunzător informată cu privire la scopul, natura, consecinţele şi riscurile intervenţiei medicale”. Biroul de presă al Ministerului Justiţiei a explicat pentru Cotidianul cum poate fi informată asupra unei intervenţii medicale persoana lipsită de discernământ. „Informarea se va face în mod «corespunzător», adică potrivit capacităţii sale de înţelegere”, a explicat Ministerul Justiţiei.

Sursa – Cotidianul