Statul împotriva familiei

Punerea în practică a unor astfel de legi este, din păcate, tot mai vizibilă în societatea occidentală a drepturilor şi a democraţiei. Potrivit sitului Lifesitenews.com, în luna decembrie 2009 opt bărbaţi de origine ruso-germană, capi de familie din Salzkotten, Germania, au fost băgaţi în închisoare pentru că au refuzat să-şi trimită copiii la cursurile obligatorii de educaţie sexuală care încercă să-i transforme pe copii în cobai sexuali, distrugându-le astfel educaţia creştină deprinsă în familie, şi i-au retras din şcoală.

Autorităţile germane au recurs la această soluţie după ce în prealabil familiile au refuzat să-şi lase copiii să joace într-o piesă de teatru denumită Corpul meu imiaparţine („Mein Körper gehört mir”), o introducere a copiilor în diverse modalităţi de a relaţiona sexual. Părinţii au refuzat să plătească amenzile usturătoare impuse de statul german şi denumite într-un mod inedit: Bussgeld – „bani pentru penitenţă”. Amenda, atât prin denumirea, cât şi prin semnificaţia ei, este o încercare de a-l umili pe cel care o suferă, motiv pentru care părinţii copiilor din Germania au refuzat să o plătească. În acest fel, ei au refuzat să recunoască abuzul statului german şi pretenţia acestuia de a şti mai bine decât familia ceea ce este bine pentru copii.

Cazul celor opt familii din Salzkotten nu este singular, el venind în urma unui îndelung şir de abuzuri ale statului împotriva familiilor, abuzuri ce presupun o continuă stare de hărţuire, amenzi exorbitante, ameninţarea cu închisoarea şi retragerea, în cele din urmă, a custodiei copiilor. În 2008, Juergen şi Rosemarie Dudek din landul german Hesse au suferit 3 luni de închisoare pentru „crima” de a-şi educa copiii acasă. În acelaşi an, Uwe şi Hannelore Romeike, împreună cu cei cinci copii ai lor, au fugit din Bissingen, Germania, cerând azil politic în Statele Unite, după ce nu au mai suportat regimul de hărţuire permanentă la care au fost supuşi în ţara de origine.

În 2007, Melissa Busekros, o fetiţă de 15 ani din Erlangen, Germania, a fost de-a dreptul luată din casă în miezul nopţii de o echipă de poliţişti greu înarmaţi – ca pentru a face faţă unor infractori periculoşi – fără a avea mandat şi dusă într-un stabiliment public pentru copii. Crima părinţilor? Retragerea fetiţei din şcoala publică unde educaţia sexuală era obligatorie şi educarea ei acasă plecând de la principiul că părinţii sunt, în fond, principalii responsabili pentru educaţia şi valorile ce le vor fi transmise copiilor, iar nu statul.

În Suedia întâlnim aceeaşi situaţie: în 2008, autorităţile statului l-au luat pe Dominic Johansson din custodia părinţilor săi, Christer şi Annie Johansson, doar pentru că aceştia au hotărât să-şi pună în practică dreptul de a fi principala autoritate în privinţa valorilor ce vor fi transmise copilului şi nu statul. ^{Informaţii preluate de pe situl Lifesitenews.com}

CEDO susţine drepturile copiilor împotriva drepturilor părinţilor

Relevant pentru înţelegerea spiritului general care animă instituţiile Europene şi educaţia pe care acestea o propun este cazul soţilor Fritz şi Marianna Konrad (2003), care au făcut o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele copiilor lor, Joshua şi Rebekka Konrad, în care se argumenta că prezenţa obligatory în şcoală, impusă de statul german, pune în pericol educaţia lor religoasă. Trebuie să menţionăm în acest context faptul că în Germania există o lege în vigoare de pe vremea regimului nazist care interzice explicit educaţia acasă. Legea încearcă să suprime apariţia „societăţilor paralele” ce s-ar putea naşte în urma aplicării unor „convingeri filosofice separate” de cele susţinute de stat, prin integrarea copiilor în sistemul public de învăţământ.

Plângerea avea în vedere în special cursul obligatoriu de educaţie sexuală impus de statul german, dar şi cursurile în care vrăjitoria şi ocultismul sunt prezentate într-un mod care aduce un afront direct credinţei creştine.

În virtutea Articolului 2, Protocolul 1 cu privire la dreptul la educaţie din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului – care afirmă: Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, in exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma in domeniul educaţiei şi al invăţămantului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest invăţămant conform convingerilor lor religioase şi filozofice. –, părinţii şi-au susţinut dreptul de a-şi educa copii şi de a le transmite valorile creştine. Astfel, aceştia şi-au susţinut dreptul de a-i retrage pe copii din şcolile publice – care impun educaţia sexuală – şi de a-i educa conform propriilor valori religioase.

Hotărârea din 2006 a Curţii*, deşi le recunoştea părinţilor dreptul enunţat mai sus, a fost deconcertantă: în virtutea principiului că interesele statului au întâietate în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii, s-a dat câştig de cauză statului german. Astfel, Curtea a susţinut că „părinţii nu pot refuza, pe baza convingerilor lor, dreptul la educaţie pe care îl are un copil”, drept ce „prin natura lui pretinde reglementarea Statului”, astfel încât „obligaţia Statului de a educa promovează de asemenea interesele copiilor şi are funcţia de a le proteja drepturile personale” (p. 3). Mai mult, „părinţii nu pot obţine o excepţie de la prezenţa obligatorie în şcoală a copiilor lor, chiar dacă sunt în dezacord cu conţinutul [numai] anumitor părţi din silabus, chiar dacă dezacordul lor are o motivaţie religioasă” (p. 3).

În continuarea argumentaţiei, Curtea afirmă că, deşi părinţii nu şi-au impus convingerile copiilor împotriva voinţei acestora, „copiii nu puteau să prevadă consecinţele deciziei părinţilor de a-i educa acasă, datorită vârstei lor fragede” (p. 3). Cu toate acestea, Curtea a susţinut că în virtutea faptului că Statul este cel chemat să „protejeze pluralismul în educaţie, ceea ce este esenţial pentru conservarea „societăţii democratice” şi, „ţinând cont de puterea Statului modern, acest scop esterealizat înainte de toate prin învăţământul de stat” (p. 7). De unde putem deduce că, în viziunea CEDO, Statul este cel care în ultimă instanţă ştie mai bine decât părinţii care sunt concepţiile şi acţiunile care pot afecta pe viitor dezvoltarea copiilor.

Astfel, prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului funcţia naturală a părinţilor de a-şi proteja copii de acţiuni care pot avea un efect dăunător în viitor, fără ca aceştia să-l poată conştientiza datorită vârstei lor, este transferată statului. Curtea Europeană a consfinţit juridic, aşadar, abuzurile statului german de a-i desprinde pe copii de părinţi prin retragerea custodiei – aşa cum am văzut în exemplele de mai sus –, în virtutea dreptului pe care îl are Statul de a preîntâmpina apariţia „societăţilor paralele” bazate pe „convingeri filosofice” care pun în pericol „pluralismul” şi „toleranţa”, valorile care fundamentează „societatea democratică” apărată de stat. Statul se face astfel purtătorul ideologiei pluralismului şi toleranţei!

Semnificaţia hotărârii CEDO în favoarea statului german

Semnificaţia acestei decizii a CEDO este deosebit de importantă pentru că pune în aplicare în practica juridică europeană Convenţia ONU pentru drepturile copilului. Toată argumentaţia CEDO pleacă de la întâietatea pe care o au drepturile copilului în faţa drepturilor părinţilor de a-şi educa copiii. Decizia Curţii constituie astfel un periculos precedent juridic pentru introducerea obligativităţii cursurilor de genul celor privind educaţia sexuală în numele drepturilor copilului. Alături de recenta decizie a CEDO de a condamna Italia pentru afişarea crucifixelor în şcolile publice, motivând că acestea încalcă dreptul copiilor la libertate religioasă, această decizie deschide larg porţile unui nou abuzz îndreptat în primă instanţă împotriva părinţilor, dar şi a copiilor lor. Pentru că orice abuz împotriva părinţilor va fi inevitabil un abuz împotriva copiilor.

Din decizia CEDO împotriva Italiei aflăm însă că: „Expunerea obligatorie a unui simbol aparţinând unei confesiuni [religioase] particulare în incinte folosite de autorităţile publice… restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa părinţii în conformitate cu propriile convingeri”.

Cum e posibil ca într-un caz CEDO să afirme întâietatea intereselor de stat în faţa părinţilor când aceştia încearcă să-şi protejeze copiii în faţa unei curricule şcolare anticreştine impusă de stat, dar în alt caz să susţină dreptul părinţilor de a-şi educa copiii conform propriilor convingeri ateiste în dauna statului în care sunt afişate simboluri creştine?

Contradicţia flagrantă în care se află cele două decizii ale CEDO – una împotriva familiei creştine şi în favoarea statului şi alta în favoarea familiei anticreştine şi împotriva statului – în chestiuni care tratează acelaşi subiect îşi găseşte un numitor comun în faptul că CEDO acţionează în ambele cazuri împotriva oricărei manifestări sau simbol al credinţei creştine. Faptul că el se contrazice în premizele după care judecă cele două cazuri este cea mai bună dovadă a orientării anticreştine a acestui organism supra-statal.

De asemenea, prin instituirea drepturilor copilului se introduce o breşă atât psihologică, cât şi juridică între copii şi proprii părinţi. În acelaşi timp, dacă Statul este cel care acordă şi garantează aceste drepturi chiar împotriva părinţilor, atunci acesta este cel care se instituie pe furiş ca adevăratul tutore al copilului. Şi aceasta în ciuda faptului că într-o primă fază îi proclamă autonomia şi îi acordă drepturile care să o susţină. Aşadar, ceea ce se întâmplă acum e un simplu transfer de autoritate dinspre familie înspre stat: Convenţia ONU pentru drepturile copilului reprezintă astfel fundamentul juridic al acestui transfer, iar decizia CEDO – integrarea ei în practica juridică în statele europene. Prin aceste legi copiii trec în proprietatea statului, părinţilor rămânându-le doar să se sacrifice pentru a-i naşte şi a le asigura mâncarea, restul rămânând la latitudinea instituţiilor anticreştine ale statului. Ce ne rămâne nouă de făcut?

Notă: Textul deciziei CEDO „Fritz KONRAD şi alţii împotriva Germaniei” poate fi găsit la adresa: http://www.alliancealert.org/2006/20060926.pdf

Petru Molodeţ

A căzut regimul comunist şi ne-am bucurat; cine să se gândească că, într-un fel anume, comunismul nu făcuse decât să se replieze puţin, schimbându-şi doar înfăţişarea, pentru a se pregăti pentru bătălia finală? Acum se foloseşte o muniţie cu mult mai distructivă pentru sufletul uman, mai nocivă decât cancerul, mai eficace cu mult decât teroarea: numele ei e marea desfrânată sau pornografia.

Câţi oare conştientizează faptul că desfrânarea sau erotismul obsesiv este cel mai mare inamic al omului modern? Îşi arată chipul seducător la fiecare colţ de stradă în chioşcurile cu de toate; ne întâmpină aţâţător în paginile ziarelor de mare tiraj; dar mai ales ni se scurge în vene precum otrava cea dulce atunci când ne conectăm la lumea televiziunii şi internetului, canalele sau armele preferate ale marii desfrânate. Exagerăm?

Studiile desfăşurate în ultimele decenii demonstrează fără putinţă de tăgadă că pornografia dă dependenţă mai repede decât oricare drog. În general, narcoticele creează dependenţă după cel puţin două săptămâni de la debutul consumului, pe când pornografia, conform unor studii recente, poate conduce la dependenţă după primele vizionări. Evident însă că educaţia, stabilitatea psihică, credinţa sunt factori de atenuare a efectelor pornografiei.

„Plecând de la efectul de dependenţă, doctorul Cline ^{(Zillmann Bryant & Huston 1994)}, tratând sute de persoane cu dereglări sexuale, prezintă un proces în pa­tru paşi al implicării în consumul de materiale sexuale, în special cele pornografice. Primul este «efectul de dependenţă», în care persoana revine în mod repetat după mai mult material, deoarece acesta îi furnizează un foarte puternic stimulent sexual, având un efect afrodisiac (…). Cline continuă cu descrierea unui «efect de creştere», în care este resimţită «o nevoie crescută de mai mult stimulent pentru a obţine acelaşi efect». În al treilea stadiu, apare «desensibilizarea». Lucrurile care odată păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin şocante şi, prin urmare, devin legitime cu tim­pul. În al patrulea stadiu, Cline constată că există «o tendinţă crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în mate­rialele pornografice».”

Mulţi dintre prizonierii regimului comunist au fost aşteptaţi cu ani buni, uneori chiar zeci de ani, de femeile iubite, pentru ca după ieşirea din puşcărie să-şi întemeieze familia. Suferinţele, reeducarea, lipsa speranţei de viaţă nu au putut distruge dragostea acestor oameni, care nici măcar prin scrisoare nu puteau comunica. Acum pornografia e capabilă să zdruncine în numai câteva săptămâni şi cea mai curată şi proaspătă iubire, sau sentimentul adânc de dragoste clădit în zeci de ani!

„Zillmann şi Bryant sunt interesaţi de gradul în care «porno­grafia intră în conflict cu valorile familiale» şi ne oferă din nou dovezi experimentale. În aceste studii, un grup experimental de adulţi este expus la materiale video pornografice pe o perioadă de câteva săptămâni (de obicei, şase). La o săptămână după expu­nere, răspunsurile grupului la întrebările puse sunt comparate cu cele ale unui grup de control care nu a fost expus.

Concluziile? Expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuităţii atât la bărbaţi, cât şi la femei, iar pe măsură ce promiscuitatea este considerată a fi normală, fidelitatea faţă de partenerii de viaţă sexuală se diminuează mult faţă de cazul adulţilor din grupul martor (de control). Subiecţii participanţi raportează, de asemenea, că ar accepta mult mai uşor o intimi­tate sexuală neexclusivă pentru ei înşişi, adică relaţii sexuale în afara vieţii conjugale, cu persoane care, de asemenea, trăiesc cu altcineva”.^{(Gheorghe, 2008)}

Nu numai dragostea, dar nici măcar respectul firesc faţă de ceilalţi oameni nu rezistă prea mult bombardamentului cu fantasme erotice. Ceea ce nu a reuşit să facă poate cea mai demonică „reeducare” din toate timpurile, practicată în anii 1950 la închisoarea de la Piteşti, se reuşeşte astăzi prin pornografie şi practicarea perversiunilor. De fapt, lucrurile merg mult mai departe. Consumatorii de pornografie ajung nu numai să prezinte simptome de irascibilitate şi lipsă de respect, dar ajung şi la un comportament violent faţă de femei.

„Cercetările efectuate de Weaver au arătat că pornografia creşte comportamentul sexual dur cu femeile. ^{(Weaver, 1994)} Această duritate include agresivitate crescută asupra femeilor, precum şi o insensibilizare la rănile pe care violenţa şi atacurile sexuale le provoacă. De asemenea, Larry Hoo din Hong Kong analizează în anul 1986 rezulta­tele a 35 de cercetări privind efectele expunerii la pornografie. «Din aceste studii, 20 arată că pornografia măreşte agresivitatea; în 4 din ele s-a găsit că există o legătură între expunerea la por­nografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos în evidenţă faptul că bărbaţii care vizionează pornografie acceptă mai uşor violenţa îndreptată împotriva femeilor şi batjocorirea acestora”. ^{(Gheorghe, 2008)}

Cum de s-a ajuns aici, cum s-a putut ca desfrânarea să devină nota generală pe mai toate canalele mediatice ale societăţii moderne, deşi are un efect atât de disolutiv pentru mintea şi viaţa oamenilor?

În mod cert, pornografia este una din cele mai profitabile afaceri, de aceea răspândirea ei într-o societate de consum este foarte explicabilă, dar aceasta nu poate fi o explicaţie satisfăcătoare decât într-o societate tribală condusă de instincte şi magie. Pentru lumea modernă însă, unde există instituţii şi legi, unde orice fenomen poate fi monitorizat şi analizat sociologic în vederea luării de măsuri pentru protecţia indivizilor, o astfel de explicaţie nu poate fi suficientă. Mai ales în condiţiile în care însăşi organizaţiile internaţionale, care nu ar trebui să fie motivate de vânzarea de pornografie şi prostituţie, susţin legislativ desfrânarea. În urmă cu două numere, arătam cum ONU şi UNESCO impun educaţia sexuală în grădiniţă şi şcoală încă de la vârsta de 5 ani. Altminteri, Uniunea Europeană este principalul suporter al homosexualilor, dând legi care impun atât recunoaşterea acestora, cât şi căsătoriile între ei sau înfierea de copii. Aşadar, desfrânarea, pornografia şi chiar perversiunile sunt nu numai îngăduite, dar şi promovate obsesiv de marile organizaţii internaţionale. Se poate vorbi, aşadar, chiar de o politică globală…

Lectura cărţii lui Aldous Huxley – Minunata lume nouă ne va face să înţelegem motivele sau resorturile acestei politici mondialiste. În distopia sa scrisă prin anii 1930, el preconiza introducerea obligativităţii educaţiei sexuale de la vârstele cele mai mici. Prichindeii, la numai câţiva anişori (precum ne cere UNESCO astăzi!) erau iniţiaţi în practicarea jocurilor erotice, atât pentru a‑şi cultiva mai bine impulsurile sexuale, cât şi pentru a învinge ruşinea sau alte ob­sta­cole de natură psihologică care i‑ar fi împiedicat mai târziu în vi­a­ţă să se împreu­neze precum animalele cu cine se întâmpla să se afle în preajmă…

„Pe o peluză cuprinsă de tufe de arbuşti mediteraneeni, doi copii – un băieţel de vreo şapte ani şi o fetiţă cam cu vreun an mai mare – jucau, cu toată gravitatea şi atenţia concentrată a savanţilor adânciţi într‑un stu­diu consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar.

Dintr-un grup de arbuşti din apropriere ieşi o educatoare, conducând de mână un băieţel care urla în timp ce era tras înainte. Pe urmele lor venea trap-trap o fetiţă cu mutra îngrijorată.

– Ce s-a întâmplat? întrebă directorul.

Educatoarea dădu din umeri:

– Nu cine ştie ce. Numai că băieţelul ăsta se lasă greu implicat în jocuri erotice obişnuite… ^{(Huxley: 69)}

Scopul acestor jocuri sexuale nu era altul decât educarea unor indivizi în spiritul libertinajului sexual, pentru o societate în care fidelitatea şi dragostea în cadrul unei familii erau considerate obscene şi ilicite. Statul lui Huxley trebuia să-i pedepsească pe cei ce îndrăzneau să persiste prea mult în dragostea faţă de o singură persoană. Astăzi, televizorul şi pornografia împlinesc cu succes acest tip de reeducare…

Cum de s-a gândit Huxley la posibilitatea apariţiei unui asemenea tip de societate? Care e explicaţia unei asemenea educaţii, câtă vreme aceasta nu poate face fericit pe nimeni şi nu poate asigura o societate sănătoasă?

Primul motiv enunţat de eroii Minunatei lumi noi este acela că oamenii desfrânaţi sunt mai uşor de manipulat. Sunt ca şi reeducaţii care, având conştiinţa morală distrusă, nu se pot opune represiunii sistemului. Al doilea motiv este acela că desfrânarea este cea mai bună metodă de control, de reducere a populaţiei. Cultura erotismului, pornografiei şi prostituţiei vin în conflict direct cu viaţa de familie, cu naşterea de copii, după cum demonstrează studiile făcute în zilele noastre.

„Zillmann şi Bryant ^{(Kubey 1996:7)} au arătat că expunerea la pornografie reduce dorinţa participanţilor la studiu – bărbaţi sau femei, studenţi şi nestudenţi – de a avea copii. Zillmann apreciază că această con­statare poate susţine ideea următoare: consumul prelungit de pornografie face ca faptul de a avea copii şi a întemeia o familie să apară drept inconvenienţe, care nu sunt necesare pentru obţinerea plăcerii. Aceasta deoarece pornografia înlesneşte accesul facil la satisfacţii sexuale «superlative», satisfacţii care sunt disponibile fără investiţii emoţionale, fără îngrădire socială, fără obligaţii economice, fără sacrificarea timpului şi a efortului. Din această perspectivă, satisfacţia imediată, pe care televiziunea comercială o oferă şi o promovează atât de frecvent poate fi, în însăşi esenţa ei, în conflict cu valorile de stabilitate şi angajament atât de ne­cesare funcţionării sănătoase a vieţii de familie”. ^{(Gheorghe, 2008)}

Huxley anticipa la nivelul anilor 1930 şi necesitatea dezvoltării tehnicilor contraceptive şi a abortivelor pentru controlul populaţiei, în contextul destrăbălării generale a indivizilor. Astfel, fericirea omului din cadrul vieţii de familie este substituită cu plăcerea obţinută într-o extrem de seducătoare cultură a desfrânării şi pornografiei. Bucuriilor frumoase ale împlinirii dragostei în familie şi naşterii de copii, Huxley le opune plăcerea trupească, rezultată dintr-o excitare a simţurilor.

Faptul că acum 70 de ani se prevedea cu atâta precizie introducerea educaţiei sexuale în şcoli şi grădiniţe, precum şi răspândirea fără precedent în istorie a desfrânării nu poate fi ceva întâmplător. Să ne gândim numai că la începutul secolului al XX-lea aceste lucruri păreau de-a dreptul aberante, într-o vreme când şi sărutul în public era considerat un act indecent.

Şi, totuşi… Poate că este la fel de întâmplător precum faptul că fratele lui Huxley a fost primul preşedinte al ONU, organizaţie care astăzi pare să pună în practică utopia scrisă în urmă cu aproape 80 ani în urmă…

De ce tot în anii 1930 începea să se fundamenteze „ştiinţific” ideologia pe care mai târziu se va întemeia promovarea obsesivă a desfrânării, a perversiunilor şi homosexualităţii?

- va urma -

Gheorghe Fecioru

(Articol apărut în nr. 12 al revistei “Familia Ortodoxă”)

Ies tot mai mult la iveala gândurile ascunse ale celor ce stăpânesc lumea în acest veac. Recent, Nina Fedoroff, profesor de biologie moleculară şi deţinătoarea unei Medalii Naţionale pentru Ştiinţă (cea mai mare distincţie ştiinţifică din SUA) şi, cel mai important, consilier al sercetarului de stat Hillary Clinton (om de bază al administraţiei Obama), a reiterat filosofia ucigaşă a reducerii populaţiei globului pământesc datorită suprapopulării planetei. Consilierul american îndeamnă la răspândirea pe scară largă a alimentelor modificate genetic (citeşte, otrăvite) pentru a se contracara aşa-zisa problemă a suprapopulării. Dar alegaţiile consilierului nu s-au oprit aici:  “Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni”. Fedoroff a evidenţiat şi necesitatea de a rationaliza mancarea si apa. “În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană“, a adăugat “cercetătorul”. De fapt, afirmaţiile consilierului american nu sunt o premieră, ci fac parte dintr-o serie de politici publice care au deja un trecut solid în spatele lor. Ca “teorie”, ele repeta tezele irealiste expuse de Th. Malthus, un cleric anglican cu principii vădit anti-creştine şi cu o filosofie ce contrazice flagrant Scriptura. Dar scrierile sale au devenit foarte influente, inspirand principiile eugeniei, precum si controlul creşterii populaţiei prin controlul naşterilor, avort etc. Redăm mai jos, spre ilustrare, articolul Războiul împotriva populaţiei, apărut în nr. 2 al revistei Presa Ortodoxă.

Războiul împotriva populaţiei

Pentru mintea omului este imposibil de cuprins şi de înţeles provenienţa răului care a ajuns de la un an la altul să inunde societatea, ridicându-ne o mulţime de întrebări: Care este explicaţia promovării pe scară largă a contracepţiei şi a avortului, a desfrânării instituţionalizate în cadrul programelor de educaţie sexuală sau chiar a eutanasiei? Care este cauza răspândirii fără precedent a homosexualilor şi a politicilor care-i protejează, discriminând majoritatea? Cum putem accepta faptul că cineva urmăreşte sterilizarea a milioane de femei şi îmbolnăvirea generală a populaţiei?
Ne vine greu să credem că aceste procese sunt dirijate de o anume instanţă, părând iraţională o asemenea direcţionare a eforturilor umane, a unor oameni care ca şi noi trăiesc în lumea aceasta, au familii, îşi iubesc copiii şi viaţa. Că un nebun ajunge conjunctural să omoare, iar altul să fure este uşor de înţeles, dar ca un grup de oameni să plănuiască distrugerea umanităţii este un lucru cu neputinţă de crezut pentru o minte raţională – doar dacă acceptăm că Cel rău a ajuns să întunece într-atât minţile celor care-i slujesc, încât aceştia urmăresc glasul acestuia, în locul propriei conştiinţe şi a propriei naturi umane.

În anii din urmă, a început să circule tot mai mult ideea că o mare parte a politicilor contraceptive, pro-avort, de sterilizare şi pro-eutanasie sau însăşi propaganda pornografiei, disimulată adeseori chiar sub masca programelor de educaţie sexuală îşi găsesc rădăcinile în ideologia controlului populaţiei. Adică, pentru că am fi prea mulţi şi planeta nu ne mai poate hrăni, trebuie împiedicată înmulţirea populaţiei sau chiar trebuie stimulată reducerea ei, până la o cifră rezonabilă care să asigure bunăstarea tuturor locuitorilor pământului. Vă mărturisesc că multă vreme nu am putut crede acest lucru. Teoria mi se părea alarmistă şi, după cum i se spune, conspiraţionistă, de tipul celor susţinute apocaliptic de mişcările milenariste sectare. Aceasta s-a întâmplat până la apariţia în limba română a cărţii Războiul împotriva populaţiei (Editura Pro Vita, 2008), scrisă de Jacqueline Kasun, o profesoară de economie la universitatea californiană Humboldt, SUA. Lucrarea, întemeiată pe o bibliografie de peste o mie de titluri, demonstrează fără putinţă de tăgadă că într-adevăr politica controlului populaţiei mondiale este îmbrăţişată în mod oficial de conducerea Americii şi de majoritatea organismelor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONU, UNESCO etc.

Prin urmare, controlul populaţiei – sau, mai corect, reducerea populaţiei (un genocid la scară planetară) – nu este unul dintre miturile explicative ale ideologiei anti-viaţă, care devine tot mai popular în legislaţia statelor lumii, ci chiar vectorul principal al politicii mondiale. Şi pentru că această ideologie este una dintre cheile de boltă ale înţelegerii lumii în care trăim, a presiunilor care se exercită asupra noastră, vom acorda pentru o vreme o rubrică permanentă acestei tematici, sprijinindu-ne pentru început în mod deosebit pe cartea prof. Kasun, Războiul împotriva populaţiei.

Perpetuarea omului în lumea modernă vine în conflict cu interesele utilitariste ale marilor puteri şi ale marilor miliardari

Acest lucru rezultă din raportul final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, prezentat Congresului şi preşedintelui SUA de către John D. Rockefeller III:

„Pe termen lung, nici un beneficiu substanţial nu va rezulta din creşterea populaţiei ţării; mai degrabă stabilizarea treptată a populaţiei noastre va contribui semnificativ la capacitatea ţării de a-şi rezolva problemele. Noi am căutat, însă n-am găsit nici un argument economic convingător care să susţină creşterea continuă a populaţiei. Nici sănătatea ţării noastre şi nici vitalitatea afacerilor sau bunăstarea oamenilor simpli nu depind de acest lucru”. (John D. Rockefeller III, Scrisoare către Preşedinte şi Congres, în prezentarea Raportului final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, 27 martie 1972)

Planificarea familială cerea ca până în anul 2000 să nu se mai depăşească media de doi copii pe familie în toată lumea

La începutul anilor 1970, birocraţia din Agenţia Internaţională de Dezvoltare a SUA (USAID) şi-a făcut clar planul de a stopa creşterea populaţiei mondiale. Într-un document secret, pregătit în 1974 şi care nu a fost desecretizat decât în 1980, planificatorii ajutoarelor străine şi-au exprimat intenţia de a stabili „o familie de doi copii în medie” în toată lumea, până în anul 2000. Planul presupunea anunţarea, „după o pregătire adecvată”, a unui scop „aproape de stabilizare” a populaţiei SUA. În ceea ce priveşti populaţia lumii, acest plan a prevăzut „un efort de departe mai mare, la nivel înalt” pentru a „ţine sub control creşterea populaţiei” şi a numit ţările pe care planificatorii trebuiau să-şi concentreze eforturile: India, Bangladesh, Pakistan, Etiopia, Mexic, Indonezia, Brazilia, Filipine, Thailanda, Egipt, Turcia, Nigeria şi Columbia. Planul sugerează măsuri specifice pentru a convinge oamenii să aibă familii mai mici şi avertizează că ar putea fi necesare „măsuri obligatorii de control al populaţiei”. (cf. documentului Guvernului SUA, NSSM 200, Implications of Worldwide Population Growth for U.S. Security and Overseas Interests, 10 decembrie 1974, declasificat la 31 decembrie 1980, p. 14).

Programele şcolare sau medicale de educaţie sexuală nu sunt decât mijlocul ideologic principal pentru reducerea populaţiei

După cum vom arăta mai departe, prin educaţia sexuală se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii. „De-a lungul anilor, promotorii de frunte ai programelor guvernamentale de control al populaţiei, cum ar fi Planned Parenthood şi Asociaţia Americană pentru Sănătate Publică, au înţeles că educaţia sexuală este vitală pentru scopurile lor. În planul lor de 5 ani, pentru perioada 1976-1980, Federaţia Planned Parenthood din America a chemat la „o rată zero de creştere naturală a populaţiei”, care trebuie să meargă mână în mână cu necesitatea stringentă a educaţiei sexuale pentru a „ridica în rândul tuturor persoanelor nivelul de conştientizare privind planificarea familială, sexualitatea umană, creşterea populaţiei şi sănătate în general” (a se citi în loc de planificare familială contracepţie şi avort, în loc de sexualitate umană cultivarea sexului în afara perspectivelor unei vieţi de familie, şi în loc de creşterea populaţiei reducerea acesteia, n.n.) Federaţia a făcut presiuni asupra filialelor sale ca acestea „să-şi asume poziţia de lider în dezvoltarea şi promovarea programelor de educaţie sexuală în clinici, şcolile locale alte organizaţii”. (Planned Parenthood Federation of America, A Five Year Plan: 1976-1980 for the Planned Parenthood Federation of America, Inc., aprobat de membrii PPFA la 22 octombrie 1975, cf. Kasun, 146).

„Cuplurile    care    fac    mai    mult   de   doi   copii   sunt   iresponsabile”, declară   un consilier britanic pe probleme de mediu

Jonathan Porritt, consilier pe probleme de mediu al guvernului britanic, consideră că familiile care nasc mai mult de doi copii reprezintă un adevărat pericol pentru mediul înconjurător. Ca soluţii, funcţionarul care conduce comisia guvernamentală pentru dezvoltare durabilă, propune limitarea creşterii populaţiei prin metode contraceptive şi legalizarea avortului.

În opinia lui Porritt, aceste „remedii” ar trebui să se afle în centrul politicilor mondiale de luptă împotriva încălzirii globale.

Un raport al comisiei, care va fi publicat luna viitoare, afirmă că guvernele trebuie să promoveze politicile de reducere a populaţiei printr-o mai bună planificare familială.

“Cred ca vom alege o poziţie prin care să le spunem oamenilor că a avea mai mult de doi copii este iresponsabil“, afirmă consilierul.

Optimum Population Trust, un grup condus de Porritt, afirmă că dioxidul de carbon produs de fiecare copil născut în Marea Britanie, de-a lungul vieţii, este echivalentul cantităţii absorbite de doi acri şi jumătate de pădure de stejari bătrâni.

Porritt, care are doi copii, încearcă să convingă grupurile de lobby pentru protecţia mediului să se concentreze pe problema populaţiei în campaniile pe care le derulează. (cf. hotnews.ro)

Contracepţia – lecţia de bază a educaţiei sexuale

„Încă din şcoală, copiii trebuie învăţaţi despre necesitatea deciziilor responsabile şi mature privind stabilizarea populaţiei prin utilizarea contracepţiei”. (Arcata School District Family Life Life/Sex Education Curriculum Guide Arcata, California, iunie 1976)

USAID a fost eficient în dezvoltarea sistemului în Indonezia, unde guvernul central a susţinut o reţea de aproximativ 30.000 de unităţi de „planificare familială” la sate. Unităţile locale extrăgeau şi transmiteau informaţia despre comportamentul contraceptiv al cuplurilor de la ţară, în provincia Bali, unde, conform unui raport al Băncii Mondiale, adunarea lunară a consiliului din localitate „începea cu un apel, şi fiecare dintre cei numiţi trebuia să răspundă dacă el şi soţia sa utilizează contraceptive. Răspunsurile erau bifate pe o hartă a satului, afişată la loc vizibil”.

Lucrătorii locali din domeniul planificării familiei primeau bonusuri pentru „recrutarea cetăţenilor către servicii contraceptive”, iar guvernul central stabilea „ţinte” pentru un număr de oameni noi care acceptau contracepţia şi lansa „motivaţii” speciale de recrutare. Guvernul oferea premii colective satelor care atingeau aceste ţinte. Aceste premii constau în suplimente crescute de alimente, servicii medicale şi alte beneficii.

În general, instituţia ajutorului pentru străinătate preferă stimulentele de grup, deoarece astfel se evită impresia că sunt plătiţi indivizii pentru utilizarea controlului naşterilor sau sterilizarea lor (care, deşi este enumerată printre opţiunile din telegrama USAID nr. 017208 şi se află în uz, atrage critici). Şi, în orice caz, aceasta incorporează chiar un stimul mai puternic al presiunii de grup. Femeia care acceptă voluntar „dispozitivul intrauterin” (DIU) în Indonezia, nu numai că se va bucura de un bonus pentru alimente, ci va câştiga şi mulţumirile vecinilor săi, cu care va împărţi acest bonus. Dimpotrivă, cei care refuză aceste servicii vor priva vecinii, precum şi pe ei înşişi de aceste bonusuri (cf. Kasun, 117).

După căderea regimului comunist, înainte de alegerea noului guvern, pe data de 28 decembrie 1989 era dată prima ordonanţă de urgenţă: Guvernul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca prim-ministru pe Petre Roman, a considerat ca fiind de maximă urgenţă şi de importanţă majoră pentru noul destin în care se înscria România liberalizarea avorturilor. Creşterea populaţiei ortodoxe a ţării noastre, pe fondul politicii globale de scădere a populaţiei lumii putea fi văzută ca o adevărată crimă împotriva orânduirii – bineînţeles, a celei noi. La scurtă vreme, ţara noastră a fost inundată cu programe de difuzare a anticoncep­ţionalelor pe fondul ideologiei planificării familiale. Începeam să păşim timid şi oarecum complexaţi pe calea civilizaţiei. În mod paradoxal, părăseam o dictatură care ne impunea să năştem copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, pentru a pătrunde în Minunata Lume Nouă în care naşterea de copii este un posibil atentat la stabilitatea şi bunăstarea lumii.

ONU împotriva „societăţii patriarhale”

Ultimele declaraţii ale unor reprezentanţi ONU fac transparente intenţiile acestei organizaţii mondiale prin politicile de control şi diminuare a populaţiei dar şi prin zdruncinarea valorilor tradiţionale.

Prezent la un colocviu ţinut în Mexico City, Mexic, unul din liderii Fondului pentru Populaţie al Naţiunilor Unite, Arie Hoekman, a declarat că departe de a constitui o criză, distrugerea familiei tradiţionale şi conceperea copiilor în afara acestui cadru stabil reprezintă o oportunitate pentru distrugerea vechii lumi, patriarhale, în care familia este un pilon de bază.

Pentru reprezentantul ONU, criza familiei reprezintă un triumf al „drepturilor omului” împotriva „societăţii patriarhale”: „Mai mult decât o criză, ne aflăm în prezenţa unei slăbiri a structurii patriarhale ca rezultat al dispariţiei bazei economice care o susţine şi datorită apariţiei unor noi valori centrate pe recunoaşterea drepturilor umane fundamentale (s.n.)”.

Un alt reprezentant ONU a declarat la acelaşi colocviu: „Zi de zi, Mexic face experienţa unui proces al acestei diversităţi şi sunt unii care îl percep ca o criză pentru că ei nu recunosc decât un tip de familie“. (http://www.lifesitenews.com-/ldn/2009/feb/09020312.html )

Ceea ce înseamnă că, pentru reprezentanţii ONU, importantă este nu numai destructurarea familiei tradiţionale, ci şi redefinirea ei în sensul unirilor homosexuale. Din declaraţiile reprezentanţilor ONU se desprinde proiectul mondial al distrugerii societăţii tradiţionale şi al restructurării ei, plecând de la ideologia drepturilor omului. Iar politicile ONU de-a lungul timpului nu fac decât să confirme aceste declaraţii.

Gheorghe FECIORU

„Controlaţi hrana şi veţi controla populaţia.”

(Henry Kissinger)

Aproape întreaga istorie politică şi socială a Occidentului, de la Renaştere până în zilele noastre, s-a desfăşurat sub semnul aşa-zisei emancipări a omului de orice constrângere. Iată că acum, când nu mai există nici una dintre „opreliştile” vechii societăţi, hulită pentru aşa-zisa ei rigurozitate şi încorsetare, aceeaşi exponenţi ai liberalizării vin să ne impună, „spre binele nostru”, o limitare a libertăţii ce ajunge până la anularea ei. Astfel, organisme internaţionale de tipul O.N.U., UNESCO, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc., sub pretextul unor „scopuri nobile” – pacea şi dreptatea universală, justiţia socială, combaterea epidemiilor, a sărăciei, războaielor – ne somează să urmăm o serie de reguli şi standarde universale de comportament care nu fac altceva decât să suspende atât libertatea statelor naţionale, cât şi libertatea personală a oamenilor.

Ni se spune că, pentru o mai mare siguranţă personală şi pentru combaterea terorismului, va trebui să acceptăm să fim urmăriţi permanent prin intermediul cipului biometric. Refuzul nu este îngăduit. De asemenea, pentru asigurarea sănătăţii, ni se impune vaccinarea obligatorie; faptul că vaccinul se dovedeşte adesea ineficace sau chiar ne poate îmbolnăvi grav ori omorî nu poate fi un motiv îndeajuns de serios pentru a ne da dreptul de a refuza această asistenţă medicală obligatorie.

Aceste două măsuri nu puteau însă asigura complet individul de „manifestarea nocivă a propriei libertăţi”. A mai fost născocit, aşadar, un nou „drept obligatoriu” pentru întreaga populaţie a lumii. Este vorba de „libertatea” de a consuma produse modificate genetic, despre care numai cercetătorii marginali îşi îngăduie să afirme că sunt nocive pentru sănătatea umană şi, pe termen lung, pot îmbolnăvi grav populaţia.

Ne vom îngădui să abordăm, începând cu acest număr, un front mai puţin cunoscut opiniei publice de la noi: cel al normelor, standardelor şi regulilor de producere şi comercializare a alimentaţiei – adică al codului de reguli şi standarde cunoscut sub numele de Codex Alimentarius, precum şi al directivelor europene care introduc, printr-un adevărat dictat al Comisiei Europene, prevederile şi scopurile urmărite de Codex.

Controlul producţiei şi comercializării alimentelor

Ce este Codex Alimentarius? Un organism internaţional, creat în 1963 sub egida O.N.U., a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a Organizaţiei pentru Alimente şi Agricultură. Formal, scopul său este de a stabili acele reguli, standarde alimentare şi coduri de practică ce se referă la producerea, siguranţa şi igiena alimentelor, precum şi condiţiile comercializării lor. Tot formal, aceste reguli sunt adoptate de o serie de comitete şi organizaţii, pe baza unor studii ştiinţifice. În realitate, deciziile sunt luate în spatele uşilor închise, iar „studiile ştiinţifice” sunt realizate de marile companii internaţionale care deţin poziţii de oligopol şi vor să îşi impună agenda pe plan mondial.

Treptele impunerii organismelor modificate genetic

Un exemplu concret privind modul în care se realizează funcţia pan-reglementării împotriva populaţiei este cazul organismelor modificate genetic (sau, pe scurt, O.M.G.). O.M.G. sunt alimente ce provin din organisme al căror ADN e modificat prin inginerie genetică. Soia, porumbul, zahărul, orezul şi grâul sunt doar câteva plante clasice asupra cărora s-a intervenit genetic. Faptul că sunt modificate genetic pune probleme nu numai etice, ci şi medicale. Numeroase studii ştiinţifice au arătat efectele adverse ale alimentelor provenite din O.M.G., zonele de risc fiind toxicitatea lor, producerea de alergii, slăbirea imunităţii, infertilitatea, precum şi afectarea metabolismului şi chiar a condiţiei genetice (date preluate de la Academia Americană de Medicină Naturistă).

Dar, mai întâi, să facem un mic excurs asupra scurtei şi recentei istorii a impunerii pe piaţă a O.M.G.

1. S.U.A., calul troian al industriei O.M.G.

O.M.G. au început să intre pe piaţă începând cu anii 1990, mai ales în S.U.A. De altfel, este extrem de grăitor felul în care ele s-au impus pe piaţa americană. S-a descoperit că decizia legalizării comerţului cu O.M.G. s-a luat după o rundă de întâlniri secrete între preşedintele de atunci, George Bush Sr., şi şefii companiei Monsanto, cel mai mare producător de O.M.G. din lume. În mod şocant, executivul american a impus comercializarea O.M.G.-urilor fără să solicite realizarea vreunui test asupra riscurilor de sănătate ale produselor, asupra siguranţei lor şi, de asemenea, fără să ceară menţionarea pe eticheta produselor a faptului că alimentele sunt modificate genetic! Doctrina ce stă la baza unei astfel de practici se numeşte a „echivalării substanţiale”, ceea ce înseamnă că, practic, O.M.G. sunt considerate în Statele Unite identice cu cele naturale – de aici reiese că nu au nevoie de teste şi nici de etichetare specială. Drept urmare, cetăţenii americani nu pot şti dacă ceea ce consumă este natural sau modificat genetic. Această doctrină a fost urmată de toţi preşedinţii americani, inclusiv de Barack Obama, ducând la proliferarea afacerilor cu O.M.G. ale giganţilor Monsanto, Dow Chemicals şi DuPont (potrivit Global Research, 2009).

Pe lângă dezvoltarea agresivă din interiorul S.U.A., industria O.M.G. a profitat de poziţia super-puterii mondiale pentru a îşi impune interesele în întreaga lume – evident, sub masca „comerţului liber” şi a „ajutorului umanitar”. Astfel, sub pretextul „ajutorului umanitar”, industria O.M.G. din S.U.A. a găsit o piaţă de desfacere în ţările sărace ale lumii prin intermediul „Programului Alimentar Mondial” al O.N.U. Cu alte cuvinte, surplusul producţiei de organisme modificate genetic, care nu mai putea fi comercializat în S.U.A., a fost cumpărat de O.N.U. pentru a fi trimis în ţările africane. O adevărată tragedie a rezultat în momentul în care una din aceste ţări, Zambia, a refuzat să mai primească porumb modificat genetic, marca Monsanto, de la O.N.U. Drept pedeapsă, „programul de ajutorare” a încetat şi ţara s-a afundat într-o foamete cumplită! După doi ani de foamete (2003-2004), oficialii Zambiei s-au văzut nevoiţi să cedeze şantajului O.N.U./S.U.A., acceptând „ajutorul” reprezentat de alimentele modificate genetic (cf. wikipedia.org).

Sub masca comerţului liber, industria O.M.G. a determinat S.U.A. să conteste, pe lângă Organizaţia Mondială a Comerţului, interdicţiile pe care ţările din Europa (a nu fi confundate cu instituţiile Uniunii Europene!) le-au aplicat comerţului cu O.M.G. Într-adevăr, dacă opinia publică americană pare a fi una complet manipulată asupra naturii şi efectelor O.M.G. (în S.U.A., după cum am văzut, O.M.G. se comercializează fără o atenţionare pe etichetă asupra naturii produsului), în ţările europene s-a întâlnit o rezistenţă nebănuită la industria modificărilor genetice, poate şi datorită curentelor ecologiste, naturiste şi orientate către culturile tradiţionale sau medicina alternativă.

În orice caz, în Austria, Franţa, Luxemburg, Germania, Grecia şi chiar şi Ungaria au existat interdicţii aplicate cultivării şi comercializării O.M.G. aplicate de oficialii guvernelor naţionale. Nici în celelalte ţări cultivarea O.M.G. şi comerţul cu ele nu au înregistrat un progres semnificativ. Din păcate, excepţie de la acest scepticism european face tocmai ţara noastră. La sfârşitul lunii mai 2009, legislativul român a votat, cu o largă majoritate, legalizarea cultivării şi introducerii pe piaţă a organismelor modificate genetic. Nu a existat, ca de obicei, nicio dezbatere publică, nicio avertizare, măcar similară cu cele existente în celelalte ţări europene asupra efectelor dăunătoare ale O.M.G.

Oficialii americani cumpăraţi de industria O.M.G. au protestat agresiv faţă de interdicţiile puse de ţările europene. Robert Zoelick, actualul şef al Băncii Mondiale şi, pe atunci (2003), reprezentantul S.U.A. la Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) a afirmat că ţările europene sunt „imorale” datorită interdicţiilor aplicate O.M.G., dând un exemplu negativ ţărilor sărace confruntate cu foametea… E mai moral, pentru Zoelick şi alţi lideri mondiali, să şantajeze ţările sărace pentru a primi organismele lor modificate genetic. „Represaliile” S.U.A. faţă de ţările europene s-au manifestat printr-o plângere depusă împotriva lor la Organizaţia Mondială a Comerţului. În decizia O.M.C. s-a declarat că interdicţiile practicate de ţările europene sunt incorecte, iar statele care le practică sunt supuse amenzilor (imense, de cele mai multe ori) (cf .wikipedia.org).

Ce trebuie reţinut din toată această poveste este decizia O.M.C. Cum am precizat anterior, Codex Alimentarius este standardul de referinţă la care se raportează OMC în confictele de tip comercial. Ori conflictul între S.U.A. şi ţările europene este comercial şi se referă la produse de tip alimentar.

În concluzie, Codexul reprezintă o pârghie instituţională de justificare a unor măsuri punitive faţă de ţările care îndrăznesc să interzică produsele alimentare modificate genetic.

2. Cazul european

Care este situaţia în Uniunea Europeană? Este oare refuzul guvernelor naţionale de a comercializa şi cultiva O.M.G. sprijinit de Comisia Europeană? Să vedem ce spun faptele.

Comisia Europeană a încercat, în mod repetat, să determine statele naţionale să renunţe la restricţiile puse asupra O.M.G.. Atât în anul 2006, când O.M.C. a luat decizia în favoarea S.U.A., cât şi în mai 2009, oficialii europeni au căutat să înlăture stavila pusă de guvernele naţionale în calea O.M.G. Interdicţiile nu pot fi ridicate decât dacă se obţine un vot favorabil din partea reprezentanţilor guvernelor naţionale (în Consiliul de Miniştri), ceea ce C.E. nu a obţinut, cu toate presiunile făcute. Cel mai recent caz este al Germaniei, care a refuzat să acorde dreptul de folosire pe teritoriul său a seminţelor de porumb modificate genetic, creaţie a aceluiaşi gigant Monstanto. Majoritatea deciziilor de interdicţie au survenit în urma demonstraţiilor fermierilor şi a asociaţiilor ce militează pentru hrană naturală, şi au fost luate de miniştrii agriculturii sau ai mediiului din respectivele state naţionale. Elitele mondiale nu au stat nici ele cu mâinile în sân, cum vom vedea în continuare…

Octombrie 2008, Marea Britanie. Publicaţia The Independent on Sunday intră în posesia unor documente explozive care arată că liderii statelor europene, împreună cu cei ai Comisiei Europene, organizau întâlniri secrete în care se discuta modalitatea de urgentare a implementării culturilor de O.M.G. în Europa şi de „docilizare” a opiniei publice europene, mult prea reţinută faţă de produsele modificate genetic.

Documentele relatau discuţiile şi concluziile a două serii de întâlniri avute de însuşi J. M. Barroso (preşedintele Comisiei Europene), Gordon Brown (primul ministru al Marii Britanii) şi trimişii altor 27 ţări europene, dintre care nu lipseau apropiaţi ai preşedintelui francez Nicolas Sarkozy şi ai cancelarului german Angela Merkel. Participanţii la întrunirile secrete cereau, de asemenea, giganţilor industriali implicaţi în producţia de alimente modificate genetic – dintre care cei mai însemnaţi sunt cei de la Monsanto –, să depună un efort mărit pentru contracararea campaniilor duse de ecologişti şi naturişti.

De asemenea, J. M. Barroso le-a cerut şefilor de cabinet din ţările membre să impună miniştrilor de agricultură şi mediu aprobarea culturilor de O.M.G. În ceea ce priveşte opinia publică, „docilizarea” ei era prevăzută să se realizeze printr-o propagandă care să pună accent pe „înaltele standarde practicate de legislaţia europeană în materie de O.M.G.”. Cu alte cuvinte, instituţiile europene sunt folosite ca reper normativ absolut, opinia publică fiind îndemnată să creadă pe cuvânt Bruxelles-ul atunci când acesta afirmă că un aliment modificat genetic nu este dăunător pentru sănătate.

Dar care este rolul Comisiei Europene în tot acest angrenaj de instituţii şi reguli supra-naţionale?

Comisia Europeană, sub pretextul protejării populaţiei de alimentele „nesigure”, a elaborat o serie de directive europene care, de fapt, legalizează folosirea culturilor O.M.G. Directivele sunt mai restrictive faţă de produsele alimentare O.M.G. decât cele din S.U.A., un exemplu fiind dat de faptul că producătorii de alimente modificate genetic sunt obligaţi să menţioneze pe etichetă felul produsului: natural sau modificat. Chiar şi aşa, măsura se aplică doar când proporţia modificărilor genetice depăşeşte un anume procent.

Aceste standarde nu fac altceva decât să repete, pe plan european, jocul Codex ce se desfăşoară pe plan mondial. Comisia Europeană devine o instituţie tutelară care, pentru a impune culturile O.M.G., pretinde că le va garanta calitatea şi siguranţa medicală. Suntem siliţi, aşadar, să dăm un gir necondiţionat instituţiilor europene, care ne învaţă ce este sănătos să mâncăm şi ce avem voie să cumpărăm.

Logica legitimării unor produse sau tehnici extrem de periculoase pentru om introduse prin intermediul directivelor europene de standardizare se regăseşte şi în alte cazuri, cum este cel al cipurilor RFID. În ciuda numeroaselor puncte de vedere critice venite din spaţiul european, Comisia Europeană a „recuperat” tehnica RFID prin reglementarea ei la nivel de directive şi regulamente europene. Printr-o astfel de tactică se încearcă adormirea opiniei publice, care trebuie să accepte că ce spune „Big Brother-ul” european este o garanţie suficientă pentru a considera o tehnică periculoasă, fie ea RFID sau O.M.G., drept inofensivă şi chiar necesară bunăstării omenirii.

Concluzii

Alimentele modificate genetic sunt adevărate bombe alimentare cu efecte adverse asupra oamenilor încă neştiute (având în vedere că sunt folosite doar de circa 15 ani). Ele sunt justificate de elitele mondialiste (conducătorii O.M.C., Codex Alimentarius, Comisia Europeană, şefii statelor europene) prin „combaterea foametei”, fiind descrise ca o soluţie miraculoasă la „pericolul suprapopulării planetei”. Acesta este un fals pericol, ce ţine de propaganda malthusiană care vede în sporul demografic o catastrofă şi consideră reducerea numărului de oameni de pe planetă un obiectiv necesar. Recent, un consilier al reprezentantului S.U.A. pe plan exterior, Hillary Clinton, declara: „Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni. În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană” (Nina Fedoroff, în Cotidianul). „Multiplicarea surselor de hrană” este tocmai industria O.M.G.!

Iată, aşadar, rolul lui Codex Alimentarius şi al directivelor europene legate de hrană: raţionalizarea apei şi a mâncării, înlocuirea alimentelor naturale cu cele modificate genetic. Despre filosofia malthusiană aflată în spatele acestor măsuri şi despre cum se încearcă eliminarea medicinei şi tratamentelor naturiste prin intermediul Codexului şi al U.E., vom scrie în numărul viitor al revistei.

Ioan Bucur

PERSPECTIVA ANTIHRISTICĂ A LUMII CONTEMPORANE

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o… (Ioan, 1; 1-5)

„Că omenirea Europeană a făcut legământ cu moartea şi învoială cu iadul este cel mai vădit lucru dintre toate cele petrecute în istoria lumii în ultimele două sute de ani. Europa întreagă duhneşte a moarte. Universităţile Europene propovăduiesc moartea. Cărturarii Europeni descriu moartea. Oamenii de ştiinţă Europeni fac moartea nemuritoare. Politicienii Europeni lucrează pentru moarte. Dascălii Europeni sădesc moartea în sufletele tinerilor. Imperialiştii Europeni răspândesc moartea în întreaga lume. Revoluţionarii Europeni poartă stindardul morţii. Europa modernă este sinonimă cu moartea. Nu vrea să ştie de viaţa de după moarte.” Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, p 220

Tot mai greu este să găseşti în zilele noastre aspecte ale lumii contemporane care să nu-şi trădeze, direct sau indirect, intenţia anti-hristică. Pentru că, dacă toate prin Hristos s-au făcut „şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, niciun aspect al creaţiei nu poate fi înţeles cu adevărat decât prin raportare la El, Raţiunea de a fi a toate şi a tuturor: nimic din cer şi de pe pământ nu Îi e străin Lui, Care e dorinţa şi nădejdea tuturor.

Fie că ne întoarcem privirile spre uimitoarea rânduială care domneşte în natură, fie că încercăm să înţelegem această covârşitoare alcătuire care este omul, inel de legătură între cele spirituale şi cele materiale, întâlnim aceeaşi Raţiune care împânzeşte toate prin raţiunile sale, Acelaşi Hristos care ne cheamă prin cuvintele Sale.

De aceea, orice încercare de a mutila fiinţa lucrurilor şi a legilor care le guvernează, orice încercare de a destructura fiinţa umană şi raţiunile după care aceasta a fost creată – atât în dimensiunea ei personală, cât şi în cea socială – se raportează direct la Cel prin care toate îşi au existenţa.

Asistăm în ultimul timp la accelerarea unui proces cu rădăcini adânc înfipte în solul culturii occidentale, la manifestarea unui cancer care deja a intrat în metastază:

- în societatea contemporană, medicina nu mai slujeşte vieţii, ci morţii prin avort, eutanasie şi, mai nou, prin uciderea oamenilor pentru prelevarea de organe;

- ştiinţa nu mai caută cunoaşterea legilor naturii spre slava lui Dumnezeu, ci spre hulirea Lui prin încălcarea legilor creaţiei cu ajutorul ingineriei genetice şi spre mutilarea fiinţei prin crearea de hibrizi monstruoşi;

- familia tradiţională e distrusă şi redefinită după bunul plac al desfrânaţilor cu ajutorul organismelor internaţionale, al ştiinţei şi al statului; educaţia, din mijloc de cultivare a potenţialităţilor fiinţei umane, a devenit instrumentul celei mai ample reevaluări a tuturor valorilor tradiţionale;

- statul nu-şi mai slujeşte şi apără cetăţenii, ci îşi foloseşte agenţii într-un război împotriva propriei populaţii asemenea unui organism în care un virus a luat minţile celulei;

- mijloacele de informare în masă au devenit cele mai perfecţionate mijloace de dezinformare şi manipulare în masă, de diseminare a poftei de avuţie şi bani, a desfrânării, a fricii, a deznădejdii şi hulei.

O îndoită moarte caută să-şi înfigă astăzi rădăcinile în solul lumii: sufletul e distrus prin hrana putredă a culturii nihiliste, iar trupul printr-o hrană modificată genetic care slăbeşte organismul şi-l stoarce de vitalitate. Medicina, ştiinţa, familia, educaţia, dreptul, economia şi politica – din cadre şi mijloace de ocrotire şi îmbogăţire a fiinţei umane au devenit instrumente ale corupţiei şi stricăciunii. Persoana umană, din chip şi asemănare a lui Dumnezeu, a fost redefinită într-un cip printr-o combinaţie de numere.

Pierderea oricărui sens al firescului în ziua de azi e strâns legată de distrugerea raţiunilor fireşti ale lucrurilor, după care Dumnezeu a rânduit lumea, fie că vorbim de ordinea naturală sau de cea umană. Dar pentru că aceste raţiuni îşi au obârşia în Fiul lui Dumnezeu, Raţiunea dumnezeiască, esenţa acestui război împotriva omului şi a fiinţei e dată de un război împotriva lui Hristos: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe mine mai înainte decât pe voi M-a urât”. (Ioan, 15, 18)

Astfel, când auzim că printr-o „directivă a egalităţii” UE a interzis recent afişarea însemnelor religioase în organizaţiile de pe spaţiul Uniunii, ceea ce practic interzice existenţa în spaţiul public a creştinismului (Cf. The Daily Mail din 7martie 2009), sau că la nivel mondial creştinii sunt cel mai persecutat grup uman (Cf. Persecution.org), nu vedem decât suprafaţa lucrurilor. În adânc, întregul şirag de raţiuni care structurează şi fac posibilă viaţa omului în cosmos şi care îşi au fundamentul în Hristos, Raţiunea divină, este redefinit şi remodelat prin anti-raţiuni şi anti-modele pentru a forma alte structuri după care lumea să funcţioneze.

Ştiinţa şi crearea unei noi umanităţi

Poate că cel mai bun exemplu al nefirescului şi iraţionalului în care suntem învăţaţi zi de zi să trăim îl constituie distrugerea şi redefinirea familiei tradiţionale, celula de bază a umanităţii şi taina pentru care Domnul a transformat apa în vin la nunta din Cana Galileii. Înrădăcinată firesc în hotărârea lui Dumnezeu de a face om „după chipul şi după asemănarea noastră [...] Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea, 1, 26-27), familia, ca uniune dintre un barbat şi o femeie, este lovită la rădăcina ei. Astfel, însăşi existenţa omului este astăzi pusă în pericol.

Europa „Nu ştie pe cine să numească Tată şi pe cine Fiu, pentru că este scuipat în ea strămoşescul şi fiiescul, părintescul şi copilărescul”. Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, p 232.

Cultura nihilismului şi organizaţiile internaţionale precum ONU şi Banca Mondială încurajează la nivel global concubinajul şi înlesnesc divorţul, susţin legiferarea şi uneori, precum în cazul Chinei, chiar impunerea avortului.[1*] Distrugerea familiei tradiţionale este abia prima fază, pentru că ceea ce se urmăreşte este redefinirea ei prin legitimarea cuplurilor de homosexuali şi recunoaşterea juridică a căsătoriilor dintre ei.

Însă sprijinul cel mai tulburător pe care îl primeşte noul anti-model al familiei în societatea contemporană este cel care vine dinspre cercetarea ştiinţifică în domeniul geneticii. Procedeul inseminării in vitro a făcut posibilă copierea procesului reproducerii umane în eprubetă.

Prin prelevarea ovulului unei femei şi a unui spermatozoid care să-l fecundeze, ştiinţa a ajuns să producă în condiţii de laborator embrionul din care se poate dezvolta un om. Este nevoie numai de o gazdă care să accepte noul embrion, o gazdă care poate să nu aibă nimic de-a face cu apariţia embrionului în sine. În acest fel, cuplurile de lesbiene din Marea Britanie au început deja să beneficieze de noile „minuni” ale ştiinţei.

În sprijinul acestei realităţi, nu a întârziat să vină şi Parlamentul britanic care prin Legea Embriologiei de anul trecut permite femeilor care au copii prin fertilizare in vitro să treacă chiar şi o femeie la rubrica TATĂ din certificatul de naştere. Tatăl real, spune legea, poate fi trecut ca „Cel de-al doilea părinte”. Ceea ce, potrivit criticilor, îl transformă pe tată în bunic. Modificările legislative prevăd, de asemenea, acordarea aceloraşi drepturi de care dispun cuplurile normale cuplurilor de lesbiene care beneficiază de fertilizarea in vitro. Modificările vor intra în vigoare din 6 aprilie anul curent. (Cf. Dailymail.com din 2 martie 2009).

Pentru că s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Dumnezeu Unul închinat în Trei Feţe, Europa a pierdut sensul oricărei identităţi naturale, dând naştere unui proces în care fiinţa oricărui lucru poate fi transformată după voie. Aşa cum fierul poate deveni aur prin procesul alchimic stăpânit de magician, noii magicieni moderni caută transformarea prin genetică a identităţii biologice a unei fiinţe într-o altă fiinţă, iar prin educaţie şi mass-media – transformarea identităţii simbolice a familiei, tradiţiei şi Bisericii pentru a impune o altă familie, o altă tradiţie şi o altă biserică.

În inima societăţii moderne zace o cumplită fărădelege, iar taina fărădelegii e desfrânarea care încalcă hotarele puse de Dumnezeu fiinţei, hotare care reflectă însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu, aşa cum opera de artă reflectă persoana artistului. Cu ajutorul ştiinţei, iată că aici tatăl devine bunic iar nepoata ia locul bunicii; inseminarea artificială conduce, de altfel, la un control fără precedent a reproducerii umane, dar şi la încurajarea în subtext a incestului. Aici femeia încearcă să devină bărbat şi bărbatul femeie; bărbaţii se însoţesc unii cu alţii şi cer dreptul de-a sta „în locul cel sfânt” (Mt., 24, 15); femeile, în virtutea „autonomiei” şi libertăţii caută să aibă copii fără bărbaţii lor.

Ne aducem aminte, de altfel, că acum câţiva ani cazul unei românce care a născut o fetiţă în urma fertilizării in vitro a făcut înconjurul lumii. Adriana Iliescu a devenit în 2005 la cei 66 de ani ai săi cea mai bătrână femeie din lume care să nască un copil. Toate agenţiile de ştiri au ridicat laude ştiinţei care, iată, face minuni. Mai puţină lume a observat însă că femeia care declara în faţa camerelor de luat vederi cât de mult şi-a dorit un copil avortase de două ori în tinereţe, motiv pentru care căsnicia sa, s-a şi destrămat. (Din declaraţiile femeii pentru Sunday Telegraph, citate de 9am.ro)

Prin cazul româncei care a avortat copiii dăruiţi de Dumnezeu pentru a dobândi apoi un copil pe cale artificială putem privi dezvoltarea unui întreg proces în miniatură: în minunata lume nouă, avortul urmăreşte controlul şi distrugerea vieţii aşa cum sunt ele lăsate de Dumnezeu, iar inseminarea in vitro şi celelalte tehnici de manipulare genetică urmăresc conceperea unei noi umanităţi structurate, de ce nu!, după alte legi ale „strămoşescului şi firescului, părintescului şi copilărescului”. În minunata lume nouă vom avea dreptul şi chiar datoria de a avorta copiii care se nasc în mod firesc, dar obligaţia de a lupta pentru dreptul la viaţă al noului născut pe cale artificială. În viitoarea umanitate, „minunea” va fi la ea acasă: deja vedem că minunea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru Sara, femeia lui Avraam, care l-a născut pe Isaac la o vârstă înaintată, este maimuţărită de „minunea” naşterii de prunci la o vârstă înaintată prin inseminarea in vitro.

Prin cercetarea genetică, cea mai sprijinită şi finanţată practică ştiinţifică devine eugenia, practică condamnată după atrocităţile săvârşite de regimul nazist, dar care a revenit prin alte căi şi sub denumiri mascate.

Deja de câţiva ani se duce o luptă surdă pentru legalizarea unor practici şi cercetări ştiinţifice care modifică fiinţa umană în mod structural. Esenţa acestor practici are însă la bază experimentarea ştiinţifică prin exterminarea copiilor avortaţi sau abia născuţi şi pe manipularea şi distrugerea embrionilor umani.

Din anii ‘70 ai secolului trecut, când avortul a fost dezicriminat pentru a fi apoi susţinut ca un drept al femeii, s-a dezvoltat o uriaşă reţea comercială cu organe şi ţesuturi ale copiilor avortaţi sau născuţi şi omorâţi pentru cercetarea ştiinţifică, dar nu numai. S-a argumentat că totul se face pentru binele omenirii, pentru punerea la punct a unor vaccinuri [2*] – adevărate elixiruri macabre folosite împotriva bolilor incurabile şi a îmbătrânirii – sau pentru transplanturi care să salveze alte vieţi omeneşti.

S-a format cu timpul o întreagă industrie a experimentării pe copii avortaţi (vii [3* ] sau morţi), a transplantului de ţesuturi de piele, organe şi chiar de creier pentru bolnavii de Parkinson, Alzheimer, SIDA şi alte boli. Reţeaua se întinde în SUA de la femeile înregistrate în clinicile pentru avort până la companiile farmaceutice, centrele de cercetare şi chiar universităţi, în care cantităţi uriaşe de celule, ţesuturi şi organe sunt livrate la cerere prin companii speciale de curierat, asemenea oricărui colet poştal. Investigaţiile au scos la iveală că alături de alte organe este preferat sângele arterial al copiilor, iar aceştia sunt cu atât mai preţioşi cu cât sunt mai dezvoltaţi.

În numărul din martie 1968 al Revistei Americane de Obstetrică şi Ginecologie este descris experimentul doctorului Geoffrey Chamberlain – cercetare pentru care a şi fost premiat – în care acesta lua copii avortaţi vii [3*], le ataşa o placentă artificială pe care o umplea pentru a vedea dacă pot fi ţinuţi în viaţă, pentru a-i deconecta apoi şi a-i omorî. Nimeni nu a avut nimic de comentat.
Cam în aceeaşi perioadă, tot în SUA, doctorul Lawrence Lawn a reuşit să provoace o mare controversă când s-a aflat că procura copii avortaţi vii pentru cercetare de la o clinică privată de avort. Acesta a declarat: „Nu facem decât să folosim ceva care oricum urma să fie incinerat, în beneficiul umanităţii”.
În anii ‘80 ai secolului trecut, tot în SUA au ieşit la iveală câteva macabre cercetări asupra copiilor avortaţi vii finanţate de stat. Acestea foloseau ţesuturi de piele, ochi, dar şi experimente cu adrenalină pe inimioare de copii care încă băteau.
În anii ‘90 s-a descoperit că cea mai mare fundaţie americană pro-avort finanţată de stat, Planned Parenthood, care deţine o vastă reţea de clinici pentru avort, livrează copii avortaţi pentru cercetări ştiinţifice. Din mărturiile celor care au lucrat pentru Planned Parenthood reiese existenţa unei reţele foarte dezvoltate la nivelul SUA, dar tot mai mult şi la nivel mondial, în care companiile de medicamente şi centrele de cercetare beneficiază de copii avortaţi din clinicile pentru avort. Una dintre angajatele Planned Parenthood a declarat pentru asociaţia pentru viaţă Life Dynamics Inc. că numai în clinica în care ea lucra erau 3-4 avorturi odată la două săptămâni din care copiii supravieţuiau pentru a fi apoi omorâţi. (Detalii în lucrarea din 1993 a cercetătoarei Suzanne Rini: Dincolo de avort: o cronică a experimentării cu fetuşi. Vezi şi rezumatul realizat de Celeste McGovern, Secretele industriei copiilor avortaţi, de găsit pe site-ul Lifesitenews.com)
În 2005 a ieşit la iveală o întreagă reţea de comerţ cu copii avortaţi pentru cercetări ştiinţifice şi nu numai odată cu descoperirea unui institut din cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe din Ucraina care făcea reclamă şi comercializa celule şi organe de copii vii, avortaţi sau nu.
Cercetările au scos la iveală că fetuşii şi embrionii umani sunt folosiţi într-o macabră industrie cosmetică în Europa de Est unde „terapia” pentru întinerire prin injecţii cu celule stem ale fetuşilor avortaţi este tot mai populară.
În martie, anul curent, Sir Richard Gardner, cercetător la Universitatea Oxford, a făcut un apel pentru folosirea copiilor avortaţi în transplantul de organe ca o soluţie pentru lipsa organelor de piaţa de transplant. (Cf. Lifesitenews.com)

După ce în 1988 George Bush Sr. a interzis prin lege transplantul organelor sau ţesuturilor prelevate de la fetuşi, prima lege dată de Bill Clinton ca preşedinte în 1993 a fost înlăturarea acestei interdicţii. După adiministraţia Clinton – binecunoscută pentru susţinerea avortului şi a uniunilor între homosexuali – administraţia Bush Jr. a înăsprit legile cu privire la avort, a respins uniunile între homosexuali şi a interzis cercetarea asupra embrionilor umani pentru care se face un puternic lobby mai ales în SUA şi Marea Britanie.

Cu toate acestea, printre primele legi date de noua administraţie Obama se numără cele mai permisive legi în favoarea avortului (FOCA – Legea Libertăţii de Alegere) şi, recent, ridicarea interdicţiei cu privire la cercetarea asupra embrionilor umani (Cf. BBC News). Încă se aud uralele comunităţii ştiinţifice şi a mass-media care laudă atitudinea progresistă a noului preşedinte faţă de cea „obscurantistă” şi „întunecată” a precedentului preşedinte (Vezi New York Times din 10 martie 2009). Practic, prin legalizarea cercetării asupra embrionilor umani se pun bazele unui măcel legalizat în care la mare cinste sunt hibrizii de celule şi ţesuturi om-animal.

Asemenea unui nou Irod care se hrăneşte cu sânge de copil, omul modern a produs hecatombe de pruncucideri prin legalizarea avortului şi eliberarea cercetării ştiinţifice de constrângerile morale în virtutea unui iluzoriu progres al umanităţii.

În numele omului, libertăţii şi progresului, umanitatea modernă are mâinile pătate de o uriaşă şi îndoită crimă: o crimă împotriva lui Dumnezeu şi o alta împotriva omului. O crimă împotriva Dumnezeu-Omului! În fiecare copil masacrat de cleştile medicului şi disecat de curiozitatea omului de ştiinţă este omorât încă o dată Hristos. Încă o dată şi de milioane de ori şi de zeci de milioane de ori un Irod înnebunit de putere caută să-l omoare pe Hristos omorând atâţia şi atâţia prunci: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt.” (Mt., 2, 18)

Oare de ce nu înţeleg aceşti oameni că zadarnic se luptă cu Însuşi Dumnezeu? Acum două mii de ani strigau: Răstigneşte-l, răstigneşte-l…, iar sângele Lui să fie asupra noastră şi a urmaşilor, urmaşilor noştri! Şi L-au batjocorit şi chinuit, L-au răstignit şi împuns cu suliţa, strigând: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu coboară-Te de pe cruce şi vom crede în tine! Totul, ca să surpe taina mântuirii neamului omenesc.

Şi când Hristos a înviat, aceştia tot nu au vrut să creadă în El şi să se întoarcă, ci au preferat să ascundă Învierea, să continue războiul sinucigaş, asemenea Iudeilor, cu Dumnezeu care S-a răstignit ca să-i mântuiască. Şi de atunci se luptă neîncetat să acopere, să ascundă şi să strice toate înţelesurile şi rânduielile pe care Dumnezeu însuşi le-a pus în creaţie şi care ne vorbesc despre El; aceasta ca nimeni să nu mai creadă în Hristos, ci să se închine lor, stăpânitorilor acestei lumi.

„Dar Cuvântul, răsturnându-i la pământ, învie iarăşi, arătându-se cu atât mai luminos, cu cât este mai combătut, întărindu-se în nepătimire prin pătimiri. Căci este mai tare ca toţi, ca Cel ce este şi se numeşte Adevărul.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Note:

1* Pentru detalii, vezi Jacqueline Kasun, Războiul împotriva populaţiei, Editura Provita Media, Bucureşti, 2008, pp. 107-142.

2* Pentru informaţii vezi textul postat pe „Reţeaua Naţională pentru Informarea cu privire la Imunizare” (National Network for Immunization Information – NNii): Chestiuni cu privire la imunizare: legăturile dintre unele vaccinuri şi fetuşii umani (http://www.immunizationinfo.org/immunization_issues_detail.cfv?id=32)

3* Este vorba de o practică medicală pe care studiile citate ale S. Rini şi C. McGovern o descriu în detaliu.

Petru MOLODET, in Presa Ortodoxa nr. 3, 2009.

Publicam aici un articol din Cotidianul in care se ataca frontal problema scandaloasa a experimentelor medicale pe copii si handicapati, permise de Noul Cod Civil. Este inca o dovada ca Romania, pentru unele cercuri politice, de afaceri, sau de noi doctori Mengele deghizati, este teren propice pentru realizarea cosmarurilor unora. Desigur, oficialitatile deja se spala pe maini acum, cand tocmai a fost scoasa la iveala intentia pe care au avut-o… Ne aducem aminte si de vaccinul Gardasil, subiect tratat pe larg in revista noastra. Un alt experiment la care, insa, ministerul Sanatatii nu vrea sa renunte.

Copiii şi pacienţii din ospicii, şoareci de laborator „pentru progresul ştiinţei”

Scandalul experimentelor pe oameni, permise prin proiectul Codului civil, s-a internaţionalizat ajungând la comisarul european pentru Sănătate şi la Comisia de Bioetică a CE.

Proiectul noului Cod civil prevede la art. 73 că „intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică asupra unui minor sau asupra unei persoane lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar se pot efectua numai dacă rezultatele previzibile sunt de natură fie să aducă un beneficiu real şi direct sănătăţii sale, fie să contribuie în mod semnificativ şi cu un risc minim pentru persoana în cauză la dezvoltarea ştiinţei medicale”. Actul normativ aflat în dezbaterea Parlamentului prevede, ca filtru contra abuzurilor, că aceste intervenţii „se pot efectua numai cu consimţământul reprezentantului, al ocrotitorului legal sau, după caz, al mandatarului ori curatorului, precum şi cu autorizarea instanţei tutelare”.

Profesorul Vasile Astărăstoae, membru în Comitetul director de bioetică al Consiliului Europei, a explicat pentru Cotidianul că intrarea în vigoare a acestui text de lege ar transforma România într-o destinaţie privilegiată pentru experimentele medicale ale institutelor şi companiilor occidentale.

„Marile companii sau cercetătorii vor migra spre România pentru a-şi efectua cercetările interzise în ţările lor”, a declarat Astărăstoae. Psihologul clinician Mugur Ciumăgeanu confirmă temerile profesorului Astărăstoae: „Cred că lucrul ăsta deja se întâmplă, pentru că în România accesul la pacienţi se face cu destulă uşurinţă faţă de alte ţări, în care există nenumărate filtre prin care se asigură că nu se ajunge la abuzuri”.

Profesorul Astărăstoae a explicat că, potrivit reglementărilor internaţionale, „persoanele vulnerabile, cum sunt deţinuţii, femeile gravide, minorii sau persoanele lipsite de discernământ, nu pot fi subiecţi de cercetare ştiinţifică decât dacă nu există altă posibilitate de tratament pentru bolile de care suferă şi doar dacă aceste metode experimentale le aduc un beneficiu real”. În România, numărul studiilor clinice pe pacienţi cu discernământ este oricum foarte mare în comparaţie cu ţările occidentale, a completat Ciumăgeanu.

Ministerul Justiţiei a explicat pentru Cotidianul că tratatul semnat de România în 2001 numit şi Convenţia de la Oviedo „prevede că intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică se pot efectua asupra minorilor sau majorilor care, din cauza unui handicap mintal, nu au capacitatea de a consimţi numai dacă au autorizaţia reprezentantului său, a unei autorităţi sau instanţe desemnate prin lege”. Vasile Astărăstoae a identificat însă vulnerabilitatea proiectului în expresia „contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea ştiinţei medicale”. „Convenţia de la Oviedo prevede că intervenţiile se pot efectua strict în beneficiul pacientului, nu şi în cel al cercetării medicale.”

Georgiana Iorgulescu, directorul Centrului de Resurse Juridice, consideră, la rândul ei, drept abuzivă această prevedere. „În cazul proiectului de Cod civil, dincolo de faptul că este permis acest lucru, nu ni se explică în nici un fel scopul «cercetării ştiinţifice», respectiv care este câştigul medical versus riscul pe care îl poate suferi minorul. Aceste articole trebuie retrase în întregime, indiferent de presupusele garanţii pe care încearcă să le acorde consimţământul reprezentantului legal, al tutorelui ori curatorului persoanei «cobai». Întrebarea care rămâne este: de ce astfel de «cercetări ştiinţifice» neexplicitate ca atare în proiectul Codului civil trebuie să aibă loc pe cel mai vulnerabil grup de persoane, anume minori şi persoane lipsite de discernământ?”, a declarat Georgiana Iorgulescu pentru Cotidianul.

La rândul său, ministrul Sănătăţii, Ioan Bazac, a declarat că va solicita Parlamentului eliminarea acestor prevederi şi că va propune amendamente în acest sens. Referitor la acest subiect, comisarul european pentru Sănătate, Androulla Vassiliou, a spus că „la noi nu există o asemenea lege. Noi nu facem experimente nici pe animale, cum să facem pe oameni?”.

Informare după „capacitatea de înţelegere”
Proiectul noului Cod civil prevede că „persoana în cauză trebuie să fie în prealabil şi în mod corespunzător informată cu privire la scopul, natura, consecinţele şi riscurile intervenţiei medicale”. Biroul de presă al Ministerului Justiţiei a explicat pentru Cotidianul cum poate fi informată asupra unei intervenţii medicale persoana lipsită de discernământ. „Informarea se va face în mod «corespunzător», adică potrivit capacităţii sale de înţelegere”, a explicat Ministerul Justiţiei.

Sursa – Cotidianul