Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este Adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: „Ce-i cu Válea nostru scump, de ne scrie mereu-mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…”

Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungă perioadă, în care la plimbare nu puteam merge decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut altceva decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări.

Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.

La data aceea, atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?!  [...] Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. [...] Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului.

[...] Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufletelor voastre. Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare decât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire. Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte.

[...] Ce este, dară, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă. Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul. Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este Desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi.

Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apropiem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina. [...] Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace.

Valeriu Gafencu

Material apărut în nr. 2 din “Presa Ortodoxă”

O scrisoare a Ieromonahului Serafim Rose către un căutător în cele duhovniceşti

Anul acesta, pe 2 septembrie, s-au împlinit 28 de ani de la trecerea la Domnul a ieromonahului american Serafim Rose, unul din cugetele strălucite şi pline de discernământ duhovnicesc ale Ortodoxiei acestui veac.

Spre prăznuirea fericitei pomenirii sale, am socotit potrivit să prezentăm cititorilor noştri o scrisoare inedită în română a Părintelui Serafim, în care, printre altele, îşi povesteşte intrarea în legătură cu predania vie şi de-viaţă-dătătoare a Dreptei-slăviri. (R.H.)

Dragă Ken,

Solomonia (Rhonda) mi-a împărtăşit ultima ta scrisoare către ea şi, citindu-o, am simţit un duh asemănător mie, pentru care n’ar fi zadarnic un cuvânt din parte-mi.

Se întâmplă că Rene Guenon a reprezentat pentru mine o înrâurire de căpătâi în formarea vederilor intelectuale (lăsând la o parte creştinismul ortodox). I-am citit şi i-am cercetat cu înflăcărare toate cărţile pe care le-am putut găsi; datorită înrâuririi sale, am început să studiez limba Chineză veche, hotărându-mă să fac pentru tradiţia spirituală Chinezească ceea ce făcuse el pentru cea Hindusă; am izbutit chiar să cunosc şi să studiez împreună cu un reprezentant adevărat al tradiţiei Chineze [Gi-ming Şien], şi am înţeles pe deplin ce vroia [Guenon] să zică cu deosebirea dintre astfel de dascăli adevăraţi şi simplii „profesori” care predau în universităţi.

Rene Guenon a fost cel ce m’a învăţat să caut şi să iubesc Adevărul mai presus de toate, şi să nu mă mulţumesc cu nimic altceva; acest lucru m’a adus, în cele din urmă, la Biserica Orthodoxă. Poate îţi va fi de folos un cuvânt despre experienţa avută.

Vreme de ani, mă mulţumeam să fiu în cercetările mele „mai presus de toate tradiţiile”, dar cumva credincios lor; m’am adâncit în tradiţia Chinezească doar pentru că nimeni n’o înfăţişase Apusului dintr’o perspectivă pe deplin tradiţională. Când am vizitat o biserică ortodoxă, era doar pentru a vedea o altă „tradiţie” – ştiind că Guenon (sau unul din discipolii săi) descrisese Ortodoxia drept cea mai autentică dintre tradiţiile creştine.

Cu toate acestea, când am intrat pentru întâia oară într’o biserică ortodoxă (o biserică Rusească din San Francisco), mi s’a întâmplat ceva ce nu mai încercasem în nici un templu Buddhist sau din Orientul Îndepărtat; ceva mi-a spus în inimă că sunt „acasă”, că toată căutarea mea luase sfârşit. N’am ştiut cu adevărat ce înseamnă aceasta, căci slujba îmi era destul de străină şi într’o limbă necunoscută. Am început să iau parte mai des la slujbele ortodoxe, învăţând treptat graiul şi obiceiurile, dar păstrându-mi încă toate ideile fundamental guenoniene despre adevărul tuturor tradiţiilor spirituale.

Luând, însă, contact cu Ortodoxia şi cu ortodocşii, o idee nouă a început să-mi străbată cugetul: că adevărul nu era doar un concept abstract, căutat şi cunoscut cu mintea, ci ceva personal, ba chiar o Persoană, căutată şi iubită cu inima. Aşa l-am întâlnit pe Hristos. Mulţumesc acum lui Dumnezeu că apropierea de Ortodoxie a durat câţiva ani şi n’a avut nimic de-a face cu înflăcărarea emoţională – a fost din nou înrâurirea lui Guenon, care m’a ajutat să mă adâncesc în Ortodoxie fără suişurile şi coborâşurile încercate de unii convertiţi, nepregătiţi încă pentru ceva atât de profund precum Ortodoxia. Intrarea mea în Biserica Ortodoxă a avut loc în acelaşi timp cu părăsirea lumii academice şi cu renunţarea la încercarea de a împărtăşi lumii Apusene tradiţia Chinezească. De asemenea, dascălul meu Chinez – singurul meu contact real cu tradiţia Chinezească – a părăsit San Francisco-ul la scurtă vreme după aceasta, dispărând cu totul, într’o manieră guenoniană, fără să lase nici măcar o adresă. Îmi amintesc de el cu drag, dar, după ce am ajuns ortodox, am văzut cât de mărginită era învăţătura sa: învăţăturile spirituale Chinezeşti, spunea el, vor pieri dacă comunismul va dăinui în China. Atât de firavă era acea tradiţie! Însă creştinismul ortodox pe care l-am găsit va dăinui dincolo de toate, până la sfârşitul lumii, fiindcă nu e doar ceva înmânat de la o generaţie la alta, ca toate tradiţiile; este, în acelaşi timp, înmânat omului de la Dumnezeu.

Privesc acum cu drag la Rene Guenon ca la întâiul meu învăţător autentic în Adevăr; mă rog să iei de la el doar ce e bun şi să nu laşi mărginirile sale să te înlănţuiască. Chiar şi psihologic, „înţelepciunea orientală” nu este pentru noi, cei ce sântem Apuseni trup şi sânge; creştinismul ortodox este, fără îndoială, tradiţia înmânată nouă – şi aceasta se poate vedea limpede în Europa Apuseană a primelor zece veacuri, înainte de căderea Romei din Ortodoxie. Treaba e că Ortodoxia nu e doar o „tradiţie” precum celelalte, o „înmânare” a unei înţelepciuni spirituale din trecut; este Adevărul lui Dumnezeu, aici şi acum – ne pune de îndată în legătură cu Dumnezeu, aşa cum nici o altă tradiţie nu poate face. În celelalte tradiţii nu sânt multe adevăruri – nici în tradiţiile transmise dintr’un trecut în care oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, nici în tradiţiile descoperite în străfundul minţii lor de către oameni înzestraţi; Adevărul deplin este doar în creştinism – descoperirea de Sine a lui Dumnezeu către oameni. Voi da un singur exemplu: există şi în celelalte tradiţii învăţături privind înşelarea duhovnicească, însă nici una nu este atât de desăvârşită precum învăţătura Sfinţilor Părinţi ortodocşi; şi, lucru mai însemnat, aceste înşelări ale Celui Viclean şi firea noastră căzută sânt atât de răspândite şi atotprezente, încât nimeni nu poate scăpa decât dacă iubitorul Dumnezeu descoperit de creştinism este îndeajuns de aproape pentru a ne izbăvi. De asemenea, tradiţia Hindusă învaţă multe lucruri adevărate despre sfârşitul lui „Kali Yuga” („Veacul lui Kali”), însă cel ce „cunoaşte” aceste adevăruri doar cu mintea va fi neputincios în a se împotrivi ispitelor acelor vremi, şi mulţi dintre cei ce îl vor recunoaşte pe Antihrist (Chalmakubi) când va veni, cu toate acestea, i se vor închina – doar puterea lui Hristos din inimă va avea tăria de a i se împotrivi.

Mă rog pentru tine ca Dumnezeu să-ţi deschidă inima, şi tu însuţi să faci ce poţi pentru a‑L întâlni. Vei afla o bucurie pe care până atunci nu ţi-ai fi putut-o închipui; inima ţi se va alătura minţii în recunoaşterea adevăratului Dumnezeu, şi nici un adevăr adevărat, cunoscut vreodată, nu se va pierde. Să dea Dumnezeu!

Simte-te slobod să-mi scrii orice-ţi trece prin minte sau inimă.

Cu dragoste,

Părintele Serafim

Părintele Serafim a scris această scrisoare spre sfârşitul vieţii, adresându-se unui tânăr pe care nu-l cunoştea, dar despre care aflase că era interesat de scrierile metafizicianului Francez Rene Guenon. După cum se ştie, Guenon a fost cel ce l-a învăţat pe Părintele Serafim pentru întâia dată necesitatea unei „orthodoxii” şi a unei tradiţii. Această înţelegere l-a îndemnat să preţuiască tradiţia Chinezească, cu puternicul ei simţ de „orthodoxie”, şi pe Gi‑ming Şien ca purtător autentic al acelei tradiţii; în cele din urmă, l-a îndemnat să primească expresia tradiţională din Ortodoxie a descoperirii lui Hristos. Într’un schimb neobişnuit de idei, Părintele Serafim arată în această scrisoare cum căutarea sa după tradiţie şi „orthodoxie” i-a dat putinţa să găsească Adevărul – Care, în cele din urmă, nu e defel o tradiţie. Părintele îşi recunoaşte identitatea Apuseană şi confirmă rădăcinile creştine ale Apusului, explicând apoi că calea lui Hristos nu este neapărat Apuseană sau legată de o cultură anume.

Se vede din această scrisoare că Părintele Serafim nu cade nici în fundamentalism, nici în sincretism. Fundamentalismul religios (credinţa că orice lucru aparţinând unei tradiţii diferită de cea proprie trebuie să fie greşit) mulţumeşte minţile înguste, în vreme ce sincretismul religios (credinţa că toate tradiţiile sunt egale) mulţumeşte minţile largi. Ferindu-se de amândouă extremele, Părintele Serafim a urmat o cale deloc mulţumitoare intelectual – căci aşa este calea Adevărului. Aşa cum scria el însuşi, „când am ajuns creştin, mi-am răstignit de bunăvoie mintea, şi toate crucile pe care le port au fost pentru mine doar izvor de bucurie. N’am pierdut nimic, şi am dobândit totul.” [n. ed. amer.]

Traducere de Radu Hagiu

Făcându‑se vohodul după obicei, în Sfânta şi Ma­rea noastră Biserică (Sfânta Sofia), în zi de Duminică, în 15 ale lunii iulie, de către Preasfinţitul Arhiepiscopul nostru Ioan, Patriarh Ecumenic, împreună cu sfinţitul cler, din jurul am­vonului s‑au auzit glasurile poporului care striga:

– Mulţi ani, patriarhului! Mulţi ani, împăratului! Mulţi ani, împărătesei! Mulţi ani, patriarhului! De ce am rămas atâţia ani neîmpărtăşiţi? De ce nu ne împăr­tăşim? Vrem să ne împărtăşim din mâinile tale! De mulţi ani vrem să ne împăr­tăşim. Eşti ortodox, de cine te temi? Scoate‑l afară pe Sever maniheul! Proclamă degrab auto­ritatea Sfân­tului Si­nod! Să se proclame degrab autoritatea Sfân­tului Sinod! Vrednicule apărător al Sfintei Treimi, Sfânta Maria este Năs­cătoare de Dum­nezeu! A biruit cre­dinţa în Sfânta Treime! A biruit cre­dinţa ortodocşilor! Pro­clamă degrab Sinodul din Calcedon!…

Acestea strigând ei, li s‑a dat următorul răspuns de că­tre Prea Fericitul Arhiepiscop şi Patriarh Ecumenic Ioan:

– Îngăduiţi‑ne mai întâi să ne închinăm la Sfântul Jert­fel­nic şi după aceea vă vom da răspuns.

Şi intrând ei în sfântul altar, poporul continua să strige… Apoi, Prea Fericitul Ioan, Arhiepiscopul nostru şi Patriarh Ecumenic, urcând în amvon, a rostit acestea:

– Aţi văzut luptele mele, iubiţilor, pe care şi ca preot le‑am dus şi le duc şi acum pentru apărarea Orto­doxiei, şi pe care le voi duce până la moarte…

După cuvântarea sa, aceleaşi glasuri continuau să strige pentru multă vreme:

– Proclamă degrab autoritatea Sinodului din Calce­don! Adunarea Părinţilor din Calcedon mâine să o pro­clami! Dacă o proclami astăzi, mâine o vom prăznui.

Apoi diaconul Samuil a proclamat sfinţenia Adu­nă­rii, spunând următoarele:

– Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom să­vârşi pomenirea celor între Sfinţi Părinţi ai noştri adu­naţi în mitropolia din Calcedon…

Acestea toate petrecându‑se duminică, a doua zi, luni, în 16 ale lunii iulie, s‑a săvârşit pomenirea Sfinţilor Părinţi mai sus amintiţi… Prea Fericitul Ioan, Arhiepis­cop şi Patri­arh Ecumenic a luat dipticele şi a poruncit să fie tre­cute în ele cele patru Sfinte Sinoade şi numele ce­lor să­vâr­şiţi întru cuvi­oşie Arhiepiscopi ai acestei cetăţi împă­răteşti, Eufimie şi Macedonie, precum şi Leon, Ar­hiepis­copul Ro­mei. Atunci întreg poporul, ca dintr‑o gură, a strigat cu mare glas:

– Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, Care a cercetat şi a făcut mântuire poporului Său!

Şi multă vreme au petrecut psalmodiind antifonic această cântare, până când psalţilor li s‑a îngăduit să urce şi să cânte Trisaghionul. Când aceştia au început, întreg po­po­rul a încetat psalmodierea şi a ascultat Trisaghionul. Iar în vremea dipticelor întreaga mulţime s‑a apropiat în mare li­nişte în ju­rul Jertfelnicului şi as­culta. De îndată ce s‑au rostit de către di­acon numele mai sus pomenitelor patru Sfinte Si­noade şi ale Arhie­piscopilor adormiţi întru cuvio­şie, Eu­fimie, Macedonie şi Leon, toţi au strigat cu mare glas:

– Slavă Ţie, Doamne!

După aceasta, ajutând Dumnezeu, s‑a săvârşit cu multă rânduială Dumnezeiasca Liturghie.

Arhimandritul Sofronie la asfinţitul vieţii pământeşti (1993), plin de roade duhovniceşti, ca un pom răsădit lângă izvoarele pline de apă vie ale harului

A scrie despre Părintele Arhimandrit Sofronie (†11 Iulie 1993) este o mare îndrăzneală, ba chiar o nesăbuinţă; cum să cutezi să scrii ceva despre un munte al lui Dumnezeu, şi încă un munte sfânt, de vreme ce nu eşti decât un biet firicel de praf înaintea staturii lui spirituale de titan al Duhului? A nu scrie nu este nicidecum fără de primejdie, căci atunci vor striga pietrele, adică oamenii împietriţi la inimă, tulburaţi şi încurcaţi sufle­teşte din cinci continente, care vreme de zeci de ani l-au cerce­tat la mănăstirea sa din Anglia primind lumină, putere, cunoştiinţă şi o nădejde nouă prin rugăciunile şi învăţăturile Marelui Bătrân. Aflaţi în faţa acestei dileme, cunoscându-ne şi mărturisindu-ne nevrednicia şi nedestoinicia şi cerând iertare Părinte­lui Sofronie şi cititorilor noştri, am optat în cele din urmă pen­tru a aşterne pe hârtie firavele rânduri de faţă.

* * *

În luna Iulie a acestui an (1998), am avut fericitul prilej de a-l cerce­ta, la Sfânta Mănăstire Vatopedi din Sfântul Munte Athos, pe Gheronda Iosif, ucenicul şi biograful Cuviosului (Gheron) Iosif Isihastul. Într-un anumit context al convorbirii, pomenindu-se numele Părintelui Arhimandrit Sofronie, Gheronda Iosif Vatopedinul a făcut o mică pauză şi, trecând de la volubilitatea plină de bucurie şi entuziasm duhovnicesc ce îl caracterizează la un ton de adânc respect, a rostit cu o voce lină, egală, ferm şi răspicat, cu un simţământ de evlavie nespusă cuvintele: „Pentru noi (athoniţii), este Sfântul Sofronie”.

Desigur, numeroşi sunt aceia care nu se îndoiesc, iar multo­ra le este vădit faptul că Părintele Arhimandrit a ajuns la o măsură uimitor de înaltă, că a atins starea de fericire şi sfinţe­nie. Dar o afirmaţie atât de categorică auzită din partea unuia dintre cei mai de seamă părinţi athoniţi contemporani, care însuşi a fost vreme de 11 ani (1947-1958) ucenicul unui alt mare râvnitor al îndumnezeirii prin har[*], dă acestui fapt conotaţii şi noime noi, de o însemnătate excepţională, deoarece este unanim recunoscută acrivia, competenţa, severitatea, îndelunga şi mult socotita cumpănire cu care se pronunţă aghioriţii în acest sens.

Am putea, în cele ce urmează, să urmăm calea, mai adesea folosită, de a aduce în sprijinul şi spre întărirea afirmaţilor de mai sus câteva cazuri şi situaţii cu totul deosebite, cunoscute de noi de la oameni vrednici de crezare, care au avut fericirea de a-l vedea faţă către faţă şi a vorbi cu Părintele Arhimandrit; din acestea ar scânteia în chip luminat minunatele harisme ce alcă­tuiau o parte a „bogăţiei gândite” a Cuvioşiei Sale, pe care cu aspre osteneli, pocăinţă fierbinte şi rugăciuni de foc şi-a agonisit-o cu sabia şi arcul său într-o viaţă de aproape un veac, prin cumplite războaie nevăzute cu amoreii gândiţi. Nu acesta este însă scopul nostru, şi aceasta cu atât mai mult cu cât ucenici di­recţi ai părintelui, care i-au stat în apropiere ani şi zeci de ani şi cunosc cu neasemănare mai mult decât noi despre viaţa sa de taină, nu au socotit oportun să dezvăluie încă întâmplări de acest gen. Ele desigur întăresc evlavia multora, sunt mult gustate şi îndelung savurate de iubitorii de literatură ascetică, dar totuşi nu constituie decât partea văzută a „aisbergului”, care în cea mai mare şi mai însemnată dimensiune rămâne ascunsă. Aceasta este însă aceea care ne atrage mai mult din pricina covârşitoarei ei originalităţi, frumuseţi şi a desăvârşitei Pravoslavii. Iar acest mărgăritar de mult preţ, căruia nu este nici­decum uşor să i se surprindă strălucirile nenumăratelor sale fa­ţete (paradoxuri şi antinomii adesea cu valoare de unicate, care dovedesc continuitatea Revelaţiei dumnezeieşti în Ortodoxie), este învăţătura sa, izvorâtoare din operele Preacuvioşiei sale.

Părintele Arhimandrit Sofronie este – în acest secol al con­fuziilor axiologice în atât de multe direcţii – unul dintre puţinii mari părinţi care are învăţătura sa proprie şi a încredinţat-o pe aceasta scrisului. Şi nu este vorba de o învăţătură oarecare, ci despre aceea care i-a fost încredinţată prin tainice sfătuiri de Sfântul Stareţ Siluan Athonitul, de aceea care, văzându-i dorirea sufletului întoarsă întru totul către cele cereşti, însuşi degetul Preasfântului Duh Dumnezeu i-a scris-o pe tablele inimii sale curăţite prin pâraie de lacrimi vărsate mai întâi pen­tru păcatul propriu, iar apoi pentru tot Adamul şi pentru întrea­ga lume al lui Dumnezeu.

Această învăţătură, Părintele Arhimandrit o ascunde cu mul­tă grijă şi neasemuit de delicată smerenie, sub forma a nume­roase istorisiri şi mărturisiri autobiografice. Dar, dacă le vom privi cu atenţia cuvenită, fiecare din acestea în parte şi toate în ansamblul lor ne vor apare ca trăsăturile de penel ale unui mi­nunat pictor duhovnicesc, care s-a făcut mai presus de sine şi de lumea aceasta şi care, pornind de la autoportretul său spiri­tual, a tins apoi să zugrăvească o frescă de dimensiuni cosmice; acest pictor mai are şi darul să închipuiască pe Hristos prin credinţă, experienţă şi lucrare, în toate inimile care îi îngăduie aceasta.

Atunci când citează din Sfintele Scripturi, Părintele o face ca unul care, prin darul atotştiinţei, a fost parcă martor şi a văzut cele către care noi nu putem umbla decât prin credinţă. Din Sfânta Tradiţie în paginile cărţii de faţă nu citează decât de 3-4 ori pe Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isaac Sirul, iar aceasta nicidecum pentru că nu i-ar cunoaşte şi nu i-ar iubi pe Sfinţii Părinţi, ci pentru că gândirea lor a devenit a lui, pentru că şi prin Preacuvioşia sa Duhul poate vorbi astăzi bisericilor, pre­cum vorbeşte de mii de ani prin Sfinţii Proroci, Sfinţii Apostoli şi purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi.

Singurul citat mai lung este luat din „Cuvântul către Păstor” al Sfântului Ioan Sinaitul, dar este atât de grăitor că îl vom cita şi noi integral : „Cârmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu şi prin propriile sale osteneli o astfel de tărie duhovnicească încât poate să izbăvească sufletul cuprins de orice beznă… învăţător adevărat este acela care în chip nemij­locit a primit de la Dumnezeu cartea duhovnicească a înţelep­ciunii, înscrisă în minte de degetul lui Dumnezeu, adică prin lucrarea luminării, şi nu ne trebuie alte cărţi… Este necuviin­cios pentru învăţători să dea sfaturi copiate din operele altora”. Cunoaştem pe unii capabili să citeze la nesfârşit din opera acestui Sfânt Părinte, de maniera că un casetofon şi un papagal ar putea plezni simultan de ciudă auzindu-i, dar tocmai acest citat întotdeauna îl „uită”…

„Nu poate naşte fii duhovniceşti decât cel ce însuşi este năs­cut de Sus”, afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog. Unii ca aceştia, din care Dumnezeu a făcut luminători ai lumii aseme­nea Lui, sunt capabili – afirmă cei ce au avut asemenea expe­rienţe – fie şi printr-o simplă privire, prin 5-6 cuvinte orale sau scrise să dăruiască în câteva clipe cercetări nespus de bogate în har, pe care mulţi le-au căutat prin trudnice şi neostoite osteneli ani îndelungaţi, fără a le afla.

„Cârmaci duhovnicesc” mult ispitit, greu şi îndelung încer­cat, „învăţător adevărat” şi înţelepţit de Sfinţi şi de Dumnezeu, Părintele Arhimandrit Sofronie poate, celor ce îi citesc şi reci­tesc scrierile cu evlavie, cu iubire de osteneală şi adevăr – po­trivit unei exprimări dragi Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul – să le dăruiască atât cât sunt dispuşi şi hotărâţi să primească: fie o „ciocolată duhovnicească”, fie să îi „aboneze la cofetăria paradisiacă”. Să nu lipsim de acum mai mult de la ospăţul bunătăţilor nestricăcioase ce ni se oferă cu atâta mărinimie, smerenie şi dragoste părintească…

Icoană athonită a Cuviosului Sofronie de la Essex

Ieromonah Ştefan (Nuţescu), Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

27 Iulie 1998

La prăznuirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic Pantelimon, tămăduitorul, doctorul cel fără de arginţi şi făcătorul de minuni.

(Acest cuvânt a apărut ca postfaţă la ediţia românească a cărţii Arhimandritului Sofronie “Despre rugăciune” – Schitul Lacu, 2001)

Au trecut 20 de ani de la ceea ce am crezut că a fost o revoluţie. Libertatea a fost câştigată cu preţul sângelui: cei mai mici şi mai curaţi, copiii şi tinerii s-au oferit primii ca să-l plătească. Şi noi aşa am crezut că revoluţia a biruit comunismul. Dar… Dar teroriştii prinşi trăgând asupra populaţiei au dispărut, iar despre cine a condus din umbră măcelul nu vorbeşte nimeni. Nici un proces, nici un vinovat. De asemenea, am tot aşteptat, dar procesul comunismului nu s-a făcut nici până astăzi, deşi sute de mii de români au fost omorâţi în puşcării şi lagăre, au fost deportaţi în Siberia sau omorâţi în faţa casei pentru că au refuzat să-şi cedeze pământul. Şi mai sunt multe care ar mai putea fi pomenite aici. De cine oare le-a fost şi le este frică conducătorilor noştri? Oare încă nu a căzut comunismul?

Minciuna sau Publicitatea

Comuniştii impuneau minciuna prin teroare şi forţă; acum s-a renunţat la teroare, căci nu mai este nevoie. Minciuna a sublimat în retorică a politicienilor, strategie publicitară, pseudoştiinţă de popularizare, campanie mediatică etc.

Diferenţa? La comunişti, minciunea era oficială, dar mai nimeni nu credea în ea. Acum nimeni nu mai ştie care e adevărul, şi cel mai rău lucru este acela că pe cei mai mulţi nici nu-i mai interesează.

Proletcultismul sau Cultura de masă

Comuniştii îi persecutau pe intelectuali, îi denigrau şi-i aruncau în închisori pentru ca nu cumva să vorbească poporului şi să-i trezească conştiinţa. Acum nimeni nu mai are nevoie de cărturari. Poate doar dacă pot produce o reclamă publicitară, dacă sunt în stare să susţină o idee la modă sau altceva din care să iasă bani. Oricum nu-i mai ascultă nimeni decât dacă sunt puternic mediatizaţi, adică dacă spun ce vor stăpânii.

Diferenţa? Atunci cultura era făcută de către proletari în spiritul ideologiei materialiste. Cărţile se găseau greu, dar românii iubeau cartea şi citeau. Acum cultura e făcută prin televiziune şi ziare în spiritul divertismentului şi a consumatorismului. Cărţile sunt peste tot, dar majoritatea românilor abia mai găsesc timpul şi dispoziţia să citească ziarul.

Antiromânismul bolşevic sau Xenofobia

Comuniştii reprimau sentimentul naţional; acum însă ziarele „democratice” şi intelectualii complexaţi de cultura „minoră” a poporului român au preluat rolul partidului, batjocorind orice încercare de renaştere a culturii române şi a dragostei de neam. Eminescu e declarat extremist sau nebun, împreună cu toţi cei care mai îndrăznesc să creadă în valorile neamului românesc. Oricum naţionalismul a devenit desuet, cine mai crede în el?

Naţionalizarea sau Privatizarea

Ceea ce a făcut naţionalizarea între 1945 şi 1964 a reuşit privatizarea în ultimii 20 de ani. În urma acesteia, pământurile şi cea mai mare parte a economiei ţării au trecut din proprietatea statului român în aceea a companiilor transnaţionale. Deci practic, statul comunist nu a fost decât un intermediar în desproprietărirea poporului român şi în împroprietărirea companiilor străine. A luat de la români în timpul comuniştilor pentru a da totul străinilor astăzi ori direct prin privatizare, ori indirect printr-o politică total defavorabilă românilor pseudoîmproprietăriţi.

Astfel că, România, una dintre cele mai bogate ţări din Europa, a ajuns să nu-şi mai poată întreţine poporul. Peste 4 milioane de români şi-au părăsit casele pentru a căuta o bucată de pâine şi o viaţă mai bună în străinătate. În comunism robeam la stat, acum ne înrobeşte o muncă epuizantă la străini. Nu mai vorbim de datoriile din bănci, prin care o mare parte a românilor nu sunt deplini stăpâni nici pe propria casă. Însăşi impozitarea a tot ce foloseşte omul, chiar şi a aerului se preconizează, ne sugerează că totul aparţine stăpânirii căreia trebuie să-i plătim pentru folosinţă.

Ateismul sau Corectitudinea politică

După 40 de ani de persecuţii şi oprimare a sentimentului religios, după 1990 am avut în sfârşit libertatea să ne manifestăm credinţa. Dar darvinismul a rămas ideologia oficială a şcolii româneşti, impus, de altfel, printr-o directivă a Consiliului Europei. Simbolurile religioase sunt în discuţie să fie scoase din şcoli şi instituţii publice, iar Bisericile au început să se golească din nou. De ce? Libertatea credinţei a fost asociată libertinajului unei vieţi lipsite de Dumnezeu: în prezent în ţara noastră se fac în medie peste 600 000 de avorturi pe an; pornografia a devenit cultură de masă; peste 30% din familiile formate divorţează, iar 80 000 de copii trăiesc fără cel puţin unul dintre părinţi.

Securitatea sau Televizorul

Comuniştii întreţineau un aparat represiv extrem de complicat şi extins pentru ca poporul să nu se revolte împotriva sistemului. Acum aproape totul se rezolvă cu televizorul. Prin el, se pasivizează indivizii, se slăbeşte spiritul critic, se anihilează tensiunile, se creează false probleme şi se elimină cele adevărate, îndeobşte sunt controlate masele. De acum înainte revoluţie stradală nu se mai poate face decât deţinând frâiele „democratice” ale mijloacelor de manipulare în masă.

Puţin cam tristă această retrospectivă. Putea oare fi alta soarta poporului nostru după 1990? În mod cert da, pentru că nimic nu ne-a fost impus cu forţa. Însă undeva am greşit.

Nu cumva acolo că am uitat că numai Bunul Dumnezeu ne-a fost de-a lungul veacurilor sprijin si apărare? Nu cumva pentru că nu am înţeles că esenţa comunismului a fost chiar minciuna, ateismul, antiromânismul, desfrânarea şi hoţia?

Jertfa copiilor din decembrie trebuia continuată, căci fiara comunistă nu murise încă, ci fusese doar ceva ameţită. Se putea oare ca această fiară care peste 50 de ani se hrănise din sângele poporului român, din batjocorirea şi întinarea sufletului său, să fie biruită doar în câteva zile? Nu erau oare nevoie de mai mulţi ani de luptă încordată pentru a ne putea recăpăta libertatea?

Dar ea hidra roşie, atunci la 1990 şi după, s-a prefăcut că este moartă, tocmai pentru a ne înşela trezvia şi a ne face să încetăm lupta, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi ca să ne spurce cu totul şi să ne ia din nou în aspra robie şi-a dat trupul de mâncare poporului român: desfrânarea şi avortul, minciuna, lăcomia şi hoţia, mândria şi credinţele bolnave, nădejdea în ideologii şi puteri mondiale, mai curând decât în Bunul Dumnezeu, toate acestea au constituit, de ce să nu spunem adevărul, pâinea cea de toate zilele pentru mulţi dintre români.

În toată această vreme Hristos ne aştepta să-i cerem ajutorul; ne chema în taină să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Lui pentru a ne face părtaşi vieţii celei veşnice. Câtă bucurie! Să fii cu Dumnezeu, cu Cel pentru Care se murea în puşcăriile comuniste; împreună cu Acela de care 40 ani s-au luptat comuniştii ca să ne despartă.

În schimbul ajutorului pe care ca întotdeauna Hristos vroia să ni-l dea, El nu ne cerea altceva decât puţin mai multă curăţenie sufletească, puţin mai multă credinţă, nădejde şi, bineînţeles, mai multă dragoste. Acea dragoste jertfitoare care-ţi umple sufletul şi-ţi luminează mintea, care e suficientă ca să poţi fi cu adevărat fericit.

Noi însă am preferat să ascultăm de directivele Europene şi de asprele cerinţe ale Băncilor Mondiale. Aşa am fost făcuţi să credem prin împărtăşirea din trupul fiarei, să credem că de la Apus ne va veni tot belşugul şi fericirea, confortul şi bunăstarea.

Am învăţat oare ceva acum la 20 de ani de la revoluţie?

Am putea să o luăm din nou de la început, cumva de la jertfa acelor copii care au crezut într-o lume mai bună?

Cu siguranţă da, căci Dumnezeu nu e ca oamenii să ţină minte răul şi să se răzbune pe cel care cu părere de rău şi cu smerenie se întoarce ca fiul risipitor.

Nu se poate ca Bunul Dumnezeu care s-a jerfit pentru tot omul să nu ne ierte mintea copilărească şi înşelarea în care ne-am complăcut, să nu ne treacă cu vederea toată nerecunoştinţa de care am dat dovadă în ultimii 20 de ani. El ne aşteaptă cu smerenia şi blândeţea Sa dumnezeiască, ne aşteaptă încă, pe noi poporul Său; ne aşteaptă ca să ne facă iarăşi părtaşi ospăţului împărătesc bucurându-ne de libertatea şi viaţa pe care numai El ni le poate da cu adevărat.

Aşadar, trebuie să o luăm din nou de la început, cu gândul că ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. (Matei 19:26)

Gheorghe Fecioru