Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este Adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: „Ce-i cu Válea nostru scump, de ne scrie mereu-mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…”

Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungă perioadă, în care la plimbare nu puteam merge decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut altceva decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări.

Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.

La data aceea, atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?!  [...] Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. [...] Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului.

[...] Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufletelor voastre. Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare decât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire. Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte.

[...] Ce este, dară, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă. Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul. Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este Desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi.

Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apropiem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina. [...] Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace.

Valeriu Gafencu

Material apărut în nr. 2 din “Presa Ortodoxă”

În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului.

„Cărturar de seamă, patriot desăvârşit, intelectual de primă mână, scriitor original şi mai presus de toate, preot adevărat…, prieten cu Blaga, iubitor de viaţă duhovnicească şi pregătit să îmbrace haina călugărească, preotul Florea Mureşanu este unul din miile de martiri pe care i-a dat Biserica Ortodoxă”, spunea despre dânsul Arhiepiscopul Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului.

Părintele Florea s-a născut într-o familie de ţărani cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni.

În tinereţe a avut parte de o solidă pregătire universitară, absolvind la Cluj în acelaşi timp Academia Teologică şi Facultatea de Filosofie şi Litere, şi continuând apoi studiul ca bursier al Patriarhiei Române, cu o specializare la Universitatea din Strasbourg. În 1935 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

În timpul Diktatului de la Viena a rămas în Cluj, „trăind câteva săptămâni fugar, ca să nu fiu spânzurat”, după cum mărturisea el însuşi, după război. Tot în Clujul ocupat, împreună cu soţia sa, a susţinut o campanie publicistică care a culminat în 1943 cu editarea „Cazaniei lui Varlaam”. În casa lor primitoare, soţii Mureşanu găzduiau intelectualitatea Clujului, adăpostind cenaclul literar al scriitorului Victor Papilian, printre participanţi numărându-se Lucian Blaga, Ion Luca, Valeriu (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii.

În plan pastoral-misionar, la început, Florea Mureşanu a fost catehet la şcolile primare din Cluj, descoperindu-şi astfel deschiderea pedagogică şi dragostea pentru educarea tinerilor în duh creştinesc. A fost mai întâi paroh la Râşca de Sus, un sat în judeţul Cluj, pentru ca în 1934 să fie numit preot la Catedrala din oraş. În perioada în care a predat la Academia Teologică, a publicat numeroase articole în revistele eparhiale, iar în timpul grevei din 1946 a fost solidar cu studenţii.

Din 1952 începe calvarul familiei Mureşanu. Părintele Florea este arestat şi trimis pentru un an de zile la Canal. În timpul acestei mari încercări, face făgăduinţa ca, dacă va ieşi teafăr din lagăr, să ridice o mănăstire, întru slava lui Dumnezeu. Lucru pe care l-a şi împlinit, ridicând mai apoi, între anii 1954-1957, un schit de lemn cu două chilii în comuna Suciu de Sus, judeţul Maramureş, în locul numit „Breaza”, cu hramul Sfânta Treime. În predicile sale, părintele mărturisea astfel despre taina acestei mănăstiri: „În locul celor 150 de mănăstiri şi biserici distruse de generalul Bukow în anul 1762, construim şi noi măcar una”.

Acest schit era casa lui peste săptămână, deoarece casa parohiei din Suciu, în care slujea, fusese ocupată abuziv de autorităţi. Alertate de pelerinajele care se desfăşurau la noul lăcaş de rugăciune, autorităţile statului au trecut din nou la arestarea părintelui Mureşanu. La 2 iunie 1958 a avut loc ultimul hram al Schitului de la Breaza la care a participat părintele Florea, pentru că, în noaptea de 11 iunie 1958, Securitatea l-au arestat după o percheziţie, răvăşind biblioteca în care avea şi un exemplar original din Cazania lui Varlaam. „În zorii zilei, părintele Florea a fost obligat să ia în spate un sac plin cu cărţi şi a fost dus pe jos, peste dealul Breaza, până la maşina verde a Securităţii, care aştepta în Dealul Boierenilor (…). Nu au avut curajul să-l aducă prin sat, temându-se de revolta credincioşilor”, îşi aminteşte ucenicul său, părintele Gavril Bruzo. Acesta era pe atunci tânăr seminarist, plătind cu şase ani de închisoare îndrăzneala de a fi scris un memoriu către episcopie în apărarea părintelui Florea: „În 17 august, alături de bunicul meu şi câţiva membri ai consiliului parohial, am redactat un memoriu către episcopul Clujului, pentru a interveni în favoarea preotului. Memoriul a fost semnat de 480 de localnici şi trimis la Cluj. Însă, la primirea delegaţiei, episcopul s-a dezis de noi”.

„Obligându-l să ducă în spate aceste cărţi, «corp delict», trecând prin Târgu Lăpuş prin faţa unei bătrâne evlavioase, aceasta, văzându-l, a strigat tare: «Sărut-mâna, dom’ părinte! Mergi cu adevărul în spate!»”, îşi amintea părintele Ioan Iovan de la Recea.

După anchete dure, părintele Florea este condamnat, în 1958, la 25 de ani de muncă silnică, deoarece făcuse „spionaj” şi „împiedicase opera de colectivizare a agriculturii”. Având pe Domnul cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961.

În acea zi, părintele s-a dus „cu adevărul în spate” la Hristos, ca să mărturisească prin sângele său şi al tuturor robilor de la Aiud că El singur este Dumnezeul nostru, iar afară de Dânsul pe altul nu ştim…

Tâlcuiri creştineşti

(părintele Florea Mureşanu, 1932)

Acel ce viaţa-şi teme – cartea sfântă chiar ne spune,

O va pierde împreună cu tot ce-a iubit din lume.

Cine însă viaţa-ntreagă pentru Hristos şi-o jertfeşte –

Omorându-şi moartea vieţii – nemurire dobândeşte.

Dacă acesta-I adevărul, mă întreb adeseori:

Cea mai înaltă ştiinţă

E să ştii ca să trăieşti – sau e să ştii să mori?

Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei,

Mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.

Schiarhimandritul Alexie (Kabaliuk)

Acest mărturisitor al Dreptei-slăviri s’a născut la 1 Septembrie 1877 în satul Carpato-rus Iasinie, în evlavioasa familie a unui tăietor de lemne, Ivan Kabaliuk şi a iubitoarei sale soţii Anna. Pruncul, unul dintre cei opt, a fost numit după Sfântul Cneaz Alexandru Nevski. Copilul a început şcoala parohială la vârsta de şase ani şi a arătat bună-cucernicie şi isteţime, citind tot ce putea despre Ortodoxie. Cerceta adesea mănăstirile Dreptslăvitoare din Bucovina învecinată, ca şi mănăstirea Uniată Kiş-Baran. Ca tânăr, şi-a făcut stagiul militar, după care s’a întors acasă, aflându-şi tatăl pe patul de moarte. A mers apoi la Mănăstirea Bixad, acum în România, pentru a-l întreba pe văzătorul cu duhul Stareţ Arcadie dacă să se căsătorească sau să se călugărească. Răspunsul a fost monahismul.

Pentru că acest suflet simţitor nu putea primi minciunea Uniaţiei, în 1905 şi 1906 Alexandru a cercetat Lavrele de la Kiev şi Pociaev, unde i-a întâlnit pe bătrânul Mitropolit al Kievului, Flavian, şi pe dinamicul Arhiepiscop Antonie (Hrapoviţki), care va juca un rol vital în viaţa Părintelui Alexie. În 1908, se hotărăşte să meargă în pelerinaj la Muntele Athos şi la Ierusalim. A devenit dreptslăvitor în Iulie 1908, la mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon din Muntele Athos şi s’a întors în Rusia ducând ca dar o icoană a Maicii Domnului „A Neşezutei Cântări”, care îl va însoţi pentru tot restul vieţii. La începutul lui 1910, se călugăreşte la mănăstirea Iablocino (acum în Polonia), ia numele de Alexie şi începe studii theologice. La 15 August 1910, din nou cu sprijinul Arhiepiscopului Antonie, este hirotonit ieromonah, cu numele de Alexie. De acolo, a fost chemat în Iza. A slujit aici în taină, precum şi în Mukacievo şi în alte sate.

Nimic nu-l putea însă opri pe Părintele Alexie, nici chinul, nici prigoana. Credinţa sa, râvna şi dorinţa de a-şi sluji poporul erau atât de puternice, încât a lucrat ca strungar, deoarece nu era dispus să trăiască pe seama ţăranilor săraci. Colinda prin toate satele ce se întorseseră la Dreapta-slăvire, slujind tainele, propovăduindu-le şi întărindu-i în credinţă. Doar într’o zi a botezat 200 de copii şi a împărtăşit peste 1000 de credincioşi. Potrivit unei gazete Maghiare, în comitatul Maramureşului, în jurul Izei, peste 14.000 de oameni au devenit ortodocşi.

În doi ani, Părintele Alexie a întemeiat 28 de obşti dreptslăvitoare în felurite sate. A căutat pretutindeni ajutor, ducându-se iarăşi în Athos şi întâlnindu-se acolo cu Patriarhii Constantinopolei şi Serbiei. Prigoanele s’au înteţit, şi Părintele Alexie a fost arestat de mai multe ori. Soldaţii înconjurau bisericile, căutau prin case, confiscau cărţile de rugăciune, icoanele, crucile şi literatura religioasă. Asupra ţăranilor erau impuse dări uriaşe, tot ţinutul era plin de trupe militare, iar paraclisele au fost închise. Cei ce se făceau Dreptslăvitori erau întemniţaţi. Drept răspuns, şi mai multe sate au devenit ortodoxe.

Părintele Alexie era vânat de autorităţile catolice Maghiare ca o fiară sălbatică. La mijlocul lui 1912, a fost silit să treacă mai întâi în Iablocino, apoi în primăvara lui 1913 în Rusia, iar în cele din urmă în America, unde se găsea o mare colonie Carpato-rusă. Acolo, împreună cu Părintele Alexandr Hotoviţki, şi-a continuat lucrarea misionară, iar sute de mii de Carpato-ruşi s’au întors la Ortodoxia strămoşilor lor. De aici, Părintele Alexie a corespondat neîncetat cu turma sa, şi Austro-Ungarii au început să aresteze pe oricine purta vreo scrisoare cu timbru de America. Câteva sute au fost întemniţaţi, printre care toate rudele Părintelui Alexie.

Alţi Sfinţi Mărturisitori

Soldaţii au recurs la chinuri. Dreptslăvitorii erau spânzuraţi de copaci, fără ca picioarele să poată atinge pământul. Astfel, începeau să le sângereze nasul, gura şi urechile. Dacă cei munciţi îşi pierdeau cunoştiinţa, soldaţii aruncau peste ei apă, ca să continue chinul. O femeie din satul Lejie a murit în urma chinurilor. Mulţi au cunoscut „copacul chinurilor”, dar nu s’au lepădat de Dreapta-slăvire. Alţii au fugit în munţi şi păduri.

Astfel, unsprezece fete, învăţate de sora Părintelui Alexie, Vasilisa, s’au făcut în taină monahii. Au plecat în munţi, au ridicat o casă în pădure şi au vieţuit acolo călugăreşte. Soldaţii au aflat cele întâmplate, le-au vânat şi le-au găsit. Le-au silit să se dezbrace şi să stea, îmbrăcate doar în rufărie, în apă îngheţată vreme de două ceasuri, apoi le-au aruncat în temniţă. Numele lor erau: Maria Văcaru, Pelaghia Smolik, Anna Văcaru, Maria Madiar, Pelaghia Tust, Pelaghia Şerban, Parascheva Şerban, Iuliana Azai, Maria Prokun, Maria Dovganici, Anna Camen. În 1910, Dreptslăvitorii, rămaşi fără preot, au căutat ajutor în Rusia. La mănăstirea din Iablocino au fost trimişi mai mulţi candidaţi pentru hirotonie. Printre aceştia se numărau Vasile Camen şi Vasile Văcaru. Ei au fost primiţi în mănăstire cu dragoste. Între timp, oamenii din Iza se adunau să se roage în casa unui sătean, Maxim Procop. În 1913, nepoata sa, Iuliana Procop, a pătimit pentru Hristos, făcându-se sfântă mărturisitoare. Deşi era doar o fetişcană, în 1913 a organizat în sat o mănăstire de maici.

Pe 23 Iulie, în acelaşi an, a început un alt proces în Sighetu Marmaţiei. Aici, procurorul i-a pus sub acuzare pe „Alexandru” Kabaliuc, în vârstă de 36 ani, şi alte 94 persoane, printre care preoţii Grigore Griţac şi Nicolae Sabău, ca şi alţi ţărani din Iza. Părintele Alexie s’a întors de bunăvoie după câteva luni din Statele Unite ale Americii ca să ia parte la judecată, pentru a pătimi împreună cu turma sa. Au fost învinuiţi că au primit ajutor din Rusia Orthodoxă şi de la Muntele Athos pentru a-i converti pe Uniaţi la Dreapta-slăvire, lucru socotit ca trădare de Austro-Ungari.

La proces, Părintele Alexie s’a apărat, spunând că nu au avut nici un interes politic, ci s’au preocupat doar de credinţa ortodoxă; iar dacă va trebui să pătimească din această sfântă pricină, aşa să fie. Procesul a ţinut două luni. În sfârşit, pe 3 Martie 1914, Părintele Alexie a fost osândit la patru ani şi jumătate de închisoare şi amendat. Ceilalţi au primit între trei ani şi şase luni. Auzind sentinţa, Ţarul Rus Nicolae al II-lea i-a dăruit Părintelui Alexie o cruce pectorală de aur pentru mărturisirea sa de credinţă, iar în bisericile din Rusia s’au ţinut slujbe anume.

În timpul procesului, soldaţii au năvălit în Iza şi au prins-o pe Iuliana Procop şi pe celelalte surori de mănăstire. Duse la postul de poliţie, au fost schingiuite şi soldaţii au încercat să le convingă să se lepede de Dreapta-slăvire. Apoi, în plin ger, acestea au fost udate cu apă şi aruncate pe uliţă. Aici, li s’au smuls hainele şi au fost bătute fără milă. Desculţe şi dezbrăcate, au fost târâte aşa prin sat, în speranţa că se vor lepăda de credinţa ortodoxă. Uliţele au rămas goale şi sătenii şocaţi, fără să poate interveni nicidecum. Preotul Uniat, care chemase soldaţii, a poftit-o pe Iuliana să stea de vorbă şi a încercat cu viclenie să o convingă să se lepede de credinţă. Ea a rămas neclintită, deşi chinurile au continuat pentru încă trei luni. Nici una din surorile de mănăstire nu s’a lăsat de credinţa sa dreptslăvitoare.

La începutul lui 1914, trei preoţi au sosit din Rusia, Părintele Amfilohie (Vasile Camen), Părintele Matthei (Vasile Văcaru) şi Părintele Serafim (ucis mai târziu în război). Au fost de îndată arestaţi şi trimişi la centrul local învecinat din Hust. Primii doi au fost puşi sub arest la domiciliu, iar Părintele Serafim a fost trimis în armată. Când a izbucnit Primul Război Mondial, Părintele Amfilohie şi alţi patruzeci de ţărani au fost arestaţi. El a fost condamnat la patru ani de închisoare. Au fost arestate şi Iuliana şi surorile ei întru Hristos, apoi şi ele au fost trimise la Hust. Au fost eliberaţi abia când trupele Ruseşti au intrat în oraş. După retragerea Ruşilor, surorile au rămas credincioase şi se întâlneau noaptea ca să se roage. Drept îndrumător duhovnicesc îl aveau pe Părintele Amfilohie, pe atunci închis la Kosiţe (acum în Slovacia).

În 1917, toată obştea de surori a fost pusă din nou sub arest la domiciliu, însă de data aceasta ele trebuiau să se ducă la postul de poliţie pentru cercetări de trei ori pe zi. În 1918, Iuliana a fost bătută aproape până la moarte. Trupul îi era plin de răni, nasul spart, capul rău învineţit. Bătăile au fost însoţite de discursuri pentru a o convinge să se lepede de Dreapta-slăvire şi de viaţa monahală. Însă au dat greş. Desfigurată şi plină de sânge, Iuliana a fost dusă la beci şi acoperită cu nisip. Nu i s’a îngăduit nimănui să o vadă. În a patra zi, Iuliana a revenit la viaţă. Soldaţii nu se aşteptau să supravieţuiască. A fost dusă la tatăl ei şi s’a chemat un doctor. Ea a refuzat însă asistenţa medicală şi s’a tămăduit în chip minunat. În 1924, Iuliana Mărturisitoarea a fost tunsă în monahism cu numele Parascheva şi a devenit Igumena Mănăstirii din Maramureş. După adormire, a fost îngropată la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Mukacievo (Muncaciu).

În 1998, Biserica Ortodoxă Sârbă l-a canonizat pe Episcopul Dosithei, care a făcut atâtea pentru orthodoxia acestui ţinut înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. În Februarie 1999, la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza, Episcopul Agapit al Hustului şi Arhimandriul Stratonic au dezgropat moaştele Schiarhimandritului Alexie (Kabaliuk). Le-au găsit a fi aproape în întregime nestricate. Trupul, pielea şi mantia călugărească erau toate neatinse, şi doar picioarele şi încheieturile se descompuseseră în pământul extrem de umed. Din mormânt a fost luată icoana de la Iviron a Maicii Domnului, pe care Părintele Alexie o adusese cu sine din Muntele Athos. Culorile ei nu s-au şters deloc. Canonizarea sa a avut loc la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza pe data de 21 Octombrie 2001, în prezenţa Înalt Preasfinţitului Mitropolit Vladimir al Kievului şi a toată Ucraina, a multor alţi episcopi şi a aproape douăzeci de mii de credincioşi.

Publicăm în serial un grupaj de mărturii  despre lupta de întoarcere la Ortodoxie şi păstrarea acesteia de către credincioşii din Carpaţii ucraineni (zona cunoscută sub numele de Rutenia). Pe lângă interesul stârnit de mucenicia prea puţin ştiută până acum a unor dreptslăvitori creştini, însemnătatea acestor mărturii este dată şi de fapt că în perioada de care este vorba (sfârşitul veacului al 19-lea – începutul veacului al 20-lea) zona era populată în proporţie de aproape 25 % de români – comitatul austro-ungar Máramaros, a cărui parte sudică face parte începând cu 1920 din România (judeţul interbelic Maramureş)

Ţinut populat de un neam slavic, numit ruteni sau carpato-ruşi, este cuprins de pantele sud-vestice ale Carpaţilor. Rutenii se întindea în ceea ce e acum nordul şi estul Slovaciei, sud-estul Poloniei şi mai ales sud-vestul Ucrainei, în regiunea cunoscută drept Transcarpatia.  Cu toate acestea, în jurul anului 896 ţinutul a fost populat de Ungurii păgâni. Aceştia au fost îngăduitori cu populaţia Slavă, Carpato-ruşii, care primiseră încă din veacul al nouălea creştinismul dreptslăvitor de la Sfinţii Chiril şi Methodie sau de la ucenicii lor – cu mult înainte de încreştinarea Ruşilor la Kiev. Ungurii, însă, vor cădea mai apoi sub înrâurirea Germanilor (Frankilor, n.tr.), care începuseră să se rupă de Biserică. Şi, într-adevăr, în veacul al unsprezecelea, cu Papi de acelaşi neam, Germanii au început să dezvolte o nouă credinţă, care a ajuns să fie cunoscută drept romano-catolicism. Din nefericire, i-au tras după ei şi pe Unguri.

Aşa că, după schisma din 1054, Ungurii au început să-i împileze pe Carpato-ruşi, încercând să-i boteze potrivit schismei romano-catolice. Ca în Europa Apuseană şi Centrală, a fost introdus sistemul feudal, pentru a stăpâni populaţia de ţărani. Până astăzi, se pot vedea în Carpato-Rusia mai multe castele care dau mărturie de această împilare, ce a dat naştere unei mişcări de împotrivire condusă de eroi ai locului. Carpato-Rusia a fost apoi mult-încercată de năvălirea Musulmano-tătară din 1241, dar Ortodoxia a dăinuit şi chiar a propăşit. În 1646, însă, romano-catolicismul a atacat iarăşi, de data aceasta cu arma Uniatismului. Din păcate, în perioada sfârşitului de secol şaptesprezece şi a începutului de secol optsprezece, sărăciţii şi neajutoraţii dreptslăvitori Carpato-ruşi au fost siliţi treptat să primească Uniaţia, ca să poată trăi. O excepţie a fost preotul şi scriitorul Mihail Orosvigovski (Andrella) (1637-1710), care s’a împotrivit cu tărie minciunii Uniaţiei. Cel din urmă episcop Carpato-rus, Dosithei, a fost orbit şi a murit de moarte mucenicească în 1734; de atunci, Ungurii nu au mai îngăduit noi clerici ortodocşi.

Unul dintre cei dintâi care au început mişcarea de întoarcere la Dreapta-slăvire din Carpato-Rusia a fost Arhimandritul Vladimir (Terleţki) (născut în 1808). Mai întâi preot Uniat, a ajuns până la urmă Dreptslăvitor la Kiev, în 1872, după prigoana Ungară de acasă. La Kiev, el a scris în vederea trezirii naţionale din Carpato-Rusia. O a doua personalitate a fost preotul Uniat Ioann Rakovski (†1885), din satul Iza, lângă Hust (acum în Ucraina). Deşi a rămas Uniat până pe patul de moarte, după el alţii s’au alăturat Bisericii Ortodoxe, în ciuda faptului că în Imperiul Austro-Ungar te puteai alătura oricărei credinţe – mai puţin Dreptei-slăviri.

Aşa că, în 1903, când sătenii din Iza şi-au făcut cunoscută intenţia de a deveni Ortodocşi, Golgotha lor a început. De îndată ce sătenii au rostit pentru întâia dată Crezul fără binecunoscutul filioque, Iza s’a umplut de soldaţi Unguri. Casele au fost perchiziţionate, iar cărţile de slujbă şi icoanele au fost confiscate. Soldaţii au rămas în sat vreme de câteva luni, luând cu sila hrană de la săteni, oprimându-i şi batjocorind femeile. În cele din urmă, au început arestările şi 22 de bărbaţi au fost trimişi la judecată.

Această judecată, cunoscută sub numele de „Primul Proces Sighetu Marmaţiei[1]”, s’a ţinut în 1904. Acuzaţia a fost de „trădare”, schimbată mai apoi în „incitare contra naţiunii maghiare”. Trei ţărani, Ioachim Văcaru, Vasile Lazăr şi Vasile Camen, au fost condamnaţi la paisprezece luni de închisoare şi la plata unei amenzi uriaşe. Pământuri, case, dobitoace şi unelte au fost scoase la vânzare, pentru plata acestor amenzi. Ţăranii au fost sloboziţi din temniţă săraci lipiţi, iar familiile lor au fost îngrijite de rude, cu ajutorul parohiei din Iza. Însă Ioachim Văcaru şi tovarăşii săi nu au scăpat. În scurtă vreme, Ungurii au înfiinţat în sat un post de gardă, la doar cinci kilometri depărtare de o altă garnizoană. Ioachim Văcaru a fost prins şi chinuit până la moarte. Ţăranii, neavând preot, l-au înmormântat singuri, cântându-i cele de îngropăciune.

Mucenicia lui Ioachim a dus doar la creşterea împotrivirii. Mai multe sate, Lúcĭki, Tereblia şi altele, au hotărât să se întoarcă la Dreapta-slăvire. Ţăranii au căutat un preot ortodox, care să-i primească în Biserică, dar la acea vreme era cu neputinţă preoţilor Ruşi să treacă graniţa. Abia mai târziu marele prieten al Rutenilor, strălucitul teolog şi energicul restaurator al Ortodoxiei Patristice în Rusia, Arhiepiscopul Antonie (Hrapoviţki) (1863-1936), mai apoi Mitropolit al Kievului şi Întâi-stătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, a izbutit să capete jurisdicţie în Carpaţi.

Prin urmare, ţăranii l-au abordat pe episcopul Sârb din Budapesta. Acesta se temea însă de autorităţile Ungare, şi a refuzat să se vadă cu delegaţia. Ţăranii s’au dus atunci la Patriarhul Sârb din Karlovăţ, deoarece Biserica sa se îngrijea de toţi dreptslăvitorii din Imperiul Austro-Ungar. Deşi i-a primit, şi el era prea înspăimântat de groaza Austro-Ungarilor. Ţăranii i-au răspuns că dacă îi va îndepărta, va da răspuns de aceasta la Judecata de Apoi. Patriarhul s’a hotărât să trimită un preot. Când episcopul Uniat din oraşul învecinat, Mukacievo, a auzit aceasta, s’a dus degrabă la Viena pentru a denunţa faptul, spunând că dacă s’ar îngădui aşa ceva, întreaga sa eparhie ar trece la Dreapta-slăvire, iar el ar rămâne fără slujbă. Denunţul său a fost primit favorabil; această faptă va atârna asupra conştiinţei sale pe veci.

Între timp, ţăranii din Iza au început să-şi ţină singuri slujbele, până ce au putut să treacă pe ascuns graniţa cu Bucovina Românească, unde un preot le-a botezat copiii. Ţăranii au clădit în sat un paraclis, dărâmat însă de soldaţii Unguri, care le-au interzis să se roage împreună. Abia în 1910 Carpatho-Rusia a primit în cele din urmă un conducător duhovnicesc, în persoana Ieromonahului Alexie (Kabaliuk). În acel an a sosit el în sat, ascuns într’o căruţă cu fân.

Fântâna lui Iacov, aflată sub altarul Bisericii, locul martiriului Sfântului Filumen. Pe pereţi, se văd până astăzi urmele de sânge ale noului Mucenic.

29 noiembrie 2009 a fost o zi istorică în oraşul palestinian Nablus: la biserica ortodoxă a Fântânii lui Iacov a avut loc proslăvirea între sfinţi a noului-mucenic Filumen, egumenul Mănăstirii „Puţul lui Iacov”, proclamându-se aşezarea numelui său în Sinaxarul Bisericii Dreptslăvitoare. Preafericirea sa Patriarhul Theofil al III-lea al Ierusalimului a slujit Dumnezeiasca Liturghie, împreună cu episcopii Bisericii Ierusalimului, câţiva arhierei din Biserica Ciprului şi o delegaţie a Bisericii Ruse. Au luat parte mii de pelerini şi închinători. Moaştele sfântului se păstrează în biserica în care a mărturisit pentru Hristos. Data sa de prăznuire este 29 noiembrie, ziua când a mucenicit.

Sfinţitul mucenic Filumen s-a născut în Cipru şi a mers din tinereţe la Locurile Sfinte. A slujit în mai multe mănăstiri şi biserici, călugărindu-se şi fiind hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

În seara zilei de 29 noiembrie 1979, părintele Filumen era singur în lăcaşul de închinare. A bătut clopotul, apoi a deschis porţile. Un grup de pelerini italieni a intrat ca să se închine. Împreună cu ei au reuşit să treacă şi doi rabini – presupune-se pentru a vedea locul de închinare – fără ca părintele Filumen să-i urmărească atent. Când italienii au plecat, aceştia s-au ascuns în livada de măslini din acel loc. Puţin mai târziu, părintele Filumen a coborât în biserică pentru Vecernie. Începuse să plouă. Cei doi rabini s-au apropiat de el plini de ură şi l-au ucis. [...] L-au imobilizat pe bunul părinte, l-au chinuit cu ură şi l-au maltratat în chip sălbatic. În faţa ochilor săi au devastat biserica, au distrus crucea altarului şi chivotul Sfintei Mese. Apoi i-au pus drept căluş în gură epitrahilul său binecuvântat şi l-au lovit cu securea în cap în chipul crucii. I-au scos un ochi şi i l-au împuns pe celălalt. I-au dislocat maxilarul inferior, i-au tăiat degetele mâinii drepte şi i-au lovit piciorul stâng cu toporul. Plecând, au aruncat o grenadă a armatei israeliene, care a distrus totul în lăcaşul de închinare.

Pe 8 ianuarie 1985, Preafericitul Patriarh Diodor al Ierusalimului, care se găsea în cimitirul Sfântului Sion pentru înmormântarea pururea-pomenitului Arhiepiscop Clavdie al Perlei, a dispus deschiderea mormântului părintelui Filumen. Un fior de emoţie i-a străbătut pe cei adunaţi, clerici şi mireni, când sicriul a fost scos şi deschis. Toţi au văzut întreg, după cinci ani de la înfricoşata mucenicie, trupul părintelui Filumen. Rămăşiţele pământeşti nu aveau obişnuitul miros greu. Se distingeau şi acum urmele loviturilor prin care faţa îi fusese zdrobită. Preafericitul Patriarh a rânduit ca Sfintele Moaşte să fie mutate în Biserica Sfântului Sion. El a declarat că problema recunoaşterii oficiale a sfinţeniei părintelui Filumen revine Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului.

Când Alexandra, sora după trup a părintelui Filumen, şi copiii ei au aflat, la Atena, despre moartea înfricoşătoare a fratelui şi unchiului lor iubit, au reuşit să vorbească la telefon cu părintele Elpidie, un alt frate al părintelui, aflat în Sfântul Munte Athos. Însă, înainte ca ei să apuce a-i da de veste despre tragicul eveniment, acesta le-a spus: „Ştiu totul. Mi-a vorbit fratele meu, spunându-mi: «Frate, mă omoară, mă omoară! Dar să nu te revolţi, căci mor pentru Hristos!»”.

„În acele zile de după mucenicie, s-a îmbolnăvit Arhiepiscopul Iordanului, Paladie. A suferit un accident vascular cerebral şi i-a paralizat partea dreaptă. A stat în spital o săptămână. Într-o seară, părintelui Sofronie i s-a arătat în vis mucenicul Filumen şi i-a spus: «Să te duci la Vlădica şi să-i spui că sunt şi eu pe aici». Părintele Sofronie s-a sculat a doua zi şi, convins fiind că a primit o poruncă, a luat degetul părintelui său şi a plecat la spital. În timp ce episcopul dormea, l-a însemnat cu degetul, în chipul crucii, pe partea dreaptă, de la cap până la picior. Apoi, episcopul s-a trezit şi era bine… Când am aflat minunea, l-am căutat pe episcopul Paladie şi l-am întrebat dacă este adevărat. Mi-a răspuns: «Eu nu ştiu, dormeam. Am adormit suferind din cauza acestui accident cerebral, şi m-am trezit sănătos. Mi-au spus că, în timp ce dormeam, a venit părintele Sofronie şi m-a închinat cu degetul sfinţitului mucenic Filumen»”, istoriseşte (cine?).

Părintele Iustin, care i-a urmat Sfântului Filumen la biserica de la Fântâna lui Iacov, a fost izbăvit, dimpreună cu sfânta biserică, tot printr-o minune a înaintaşului său. Iată cum s-a întâmplat: în timp ce dormea, părintele Iustin l-a visat pe părintele Filumen: „Scoală-te repede – i-a spus acesta – este ora slujbei!” S-a trezit şi a văzut că era încă devreme pentru slujbă, dar nu s-a mai culcat la loc. În timp ce stătea pe pat şi-şi punea ciorapii, dintr-o dată l-a împins de la spate părintele Filumen, spunându-i: „Coboară în biserică! Dar pe uşa din stânga, nu pe cea din dreapta”. Părintele Iustin s-a însemnat cu semnul crucii şi a început să se roage, fără să priceapă ce se întâmplă. Noul mucenic al lui Hristos i s-a arătat din nou. De această dată, părintele Iustin i-a văzut culoarea anteriului; era cel pe care-l purta când trăia. „Nu te îndoi, sunt Filumen. Numai du-te repede!”, i-a spus. Părintele Iustin a chemat îndată câinii, pe care îi avea ca paznici, a aprins reflectoarele şi s-a grăbit către biserică. Deodată a văzut larg deschise cele două uşi ale bisericii. Înspăimântat şi rugându-se cu cutremur – cumplită clipă! – coborând pe uşa din dreapta, a auzit un mic zgomot, ca al unui ceas. Privind cu atenţie, a ajuns la proscomidiar şi în dulapul micuţ a zărit o bombă cu ceas! A alergat la telefon şi a chemat poliţia. În scurt timp a ajuns şi un echipaj al armatei din Nablus, oraş aflat în apropiere. Imediat a intrat în biserică un specialist pirotehnist, care i-a zis părintelui: ,,Nu văd nici o fereastră! Trebuie să aruncăm bomba, pentru că peste puţin timp va exploda!” Luminat de Domnul, părintele Iustin s-a repezit la ferestruica din absida altarului, de deasupra Sfintei Mese. A dat la o parte obiectele sfinte şi s-a urcat pe Sfânta Masă. Soldatul i-a dat repede bomba şi părintele a aruncat-o afară. S-au trântit apoi la pământ şi peste puţin timp a avut loc explozia.

Părintele Filumen a fost jelit de toţi cei care l-au cunoscut, deoarece era un duhovnic bun şi sfânt. Patriarhul l-a numit „înainte-mergătorul săracilor”. Şi aşa şi era. Sfintele sale moaşte sunt izvor de har şi binecuvântări, şi au tămăduit pe mulţi de bolile lor. Trupul său izvorăşte mir şi cei ce intră în biserică simt bună-mireasma răspândită de sfântul mucenic.

Cei desăvârşiţi moştenesc Împărăţia Cerurilor. A îndurat pentru puţină vreme martiriul şi se află acum între sfinţiţii şi cuvioşii mucenici. Cu ale lui sfinte rugăciuni, să ne învrednicim şi noi de Împărăţia cea cerească! Sfinte al lui Dumnezeu Filumen, roagă-te pentru noi! (Povestirea muceniciei şi a minunilor a fost preluată din cartea „Noul Sfinţit Mucenic Filumen”, Editura Egumeniţa)

Troparul, glas 5

Vieţii Samarinencei urmând, părinte, lui Hristos Dătătorul de viaţă ai urmat bucurându-te şi Fântâna lui Iacov păzindu-o, ai câştigat desfătarea raiului în chip luminat, în zilele din urmă, prin luptele muceniciei, sfinţite Filumene, lauda cea nouă a dreptslăvitorilor.

Ciprian Aioanei

Când albazinii se căsătoreau cu chinezoaice, acestea puteau fără oprelişti să se boteze şi să devină ortodoxe. În 1696, Mitropolitul Ignatie al Tobolskului le-a trimis o epistolă în care recunoştea comunitatea, împreună cu un antimis, sfinte vase şi sfântul mir. Astfel, s-a târnosit biserica lor în numele Sfintei Sofii, sfânta Înţelepciune a lui Dumnezeu. Această primă biserică din China este cunoscută atât ca biserica Sf. Nicolae (din pricina icoanei făcătoare de minuni a sfântului), cât şi ca biserica Sf. Sofia.

Aceasta a fost prima comunitate ortodoxă a Chinei. Mai târziu, în 1716, după moartea preotului Maxim, a venit în Pekin, din Rusia, Arhimandritul Ilarion Lezeski, împreună cu un preot şi un diacon, aducând cu ei veşminte, icoane, cărţi liturgice şi sfinte vase; acesta a murit însă doi ani mai târziu. Era o perioadă în care Ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) considera că ar fi fost de folos, pentru prezenţa diplomatică a Rusiei în China şi promovarea intereselor de stat ruseşti, să fie hirotonit şi instalat un episcop la Pekin. Astfel, pe 5 martie 1721, în prezenţa ţarului, a fost hirotonit la Petrograd ca episcop al Chinei părintele Inochentie Kulciţki. Însă chinezii pricepuseră intenţiile ţariste şi, din această pricină, nu i-au îngăduit niciodată episcopului Inochentie să treacă graniţa în China, începând, totodată, să supravegheze bănuitori activitatea micii biserici.

De altminteri, cu puţin timp înainte, China aflase de pretenţiile Papei Clement de supunere totală a chinezilor creştini înaintea hotărârilor papiste, cât şi de „lucrările misionare” ale francezilor şi germanilor, care, sub chipul încreştinării, promovau cu forţa interesele politico-economice ale ţărilor respective, prin „diplomaţia tunului”, în timp ce dădeau dovadă de un comportament arogant şi de lipsă de respect faţă de tradiţiile Chinei. Toate acestea au avut ca rezultat decizia Împăratului Yongzheng Qing de a emite, în 1724, „Edictul Sacru” prin care interzicea romano-catolicismul şi proclama confucianismul drept singura religie recunoscută în China.

Mai târziu, Inochentie a ajuns episcop al Irkuţkului, făcând o importantă lucrare misionară printre mongoli. S-a arătat a fi sfânt făcător de minuni, iar recunoaşterea sa oficială a avut loc în 1804.

Oricum, prin suspiciunea cu totul neîntemeiată a chinezilor şi în pofida Tratatului ruso-chinez de la Kiahta din 1727, ce recunoştea legal prezenţa ortodocşilor în China, precum şi în ciuda faptului că se ridicase deja a doua biserică ortodoxă din Pekin (a Adormirii Maicii Domnului), lucrurile au stagnat pentru Ortodoxie până în 1860. Excepţie au făcut traducerea în chineză a Sfintei Scripturi şi a câtorva cărţi liturgice. Mai puţin de 200 de creştini ortodocşi, ce se trăgeau din strămoşii albazinilor înrobiţi, trăiau atunci în ţară.

După vestitul Război al Opiului (1841-1842) şi, de asemenea, după Războiul Săgeată (1845-1860), ce au dus la tratate apăsătoare pentru chinezi, s-a cedat străinilor dreptul de a îşi instala misiuni diplomatice la Pekin, posibilitatea de a folosi porturile ţării în interesele lor comerciale ş.a. Totodată, a început să se ridice printre intelectuali, dar şi printre masele largi de oameni un val de xenofobie. Europenii creştini erau, pentru aceşti chinezi revoltaţi, „diavoli străini” ce distrugeau imperiul chinez aflat în declin. În ciuda climatului ostil, ruşii au putut să îşi continue lucrarea misionară, întemeind şcoli şi tipărind cărţi.

Diavolul nu stătea însă cu mâinile în sân. Pe 21 iunie 1870, la portul din Tianjin, un consul francez iute la mânie a tras cu pistolul într-un judecător chinez. Glonţul a ricoşat şi a ucis un gardian al tribunalului. Gloata s-a mâniat şi i-a înjunghiat pe loc pe consul şi pe asistentul său, iar apoi s-a pornit cu turbare împotriva creştinilor, atât a celor străini, cât şi chinezilor „trădători”, spunând că crima fusese înfăptuită de un „creştin”! În aceeaşi zi au fost măcelăriţi 41 de creştini, chinezi şi străini. Printre ei se aflau şi doi ortodocşi cu totul nevinovaţi, un bărbat şi o femeie care chiar în acea zi urmau să facă nunta! Dar romano-catolic sau ortodox, în ochii mulţimii înfuriate, era totuna. Masacrul de la Tianjin a fost preludiul a ceea ce se va întâmpla 30 de ani mai târziu.

După ritmul în care chinezii treceau la Ortodoxie (10-40 de oameni pe an), în 1871 erau în China 620 de ortodocşi. Între timp, fuseseră traduse în chineză Psaltirea şi Moliftelnicul de către Arhimandritul Paladie Kavarov, în timp ce urmaşul său la lucrarea misionară, Arhimandritul Flavian (mai apoi mitropolit al Kievului) începuse să săvârşească slujbele în limba chineză. Acesta a adunat şi transpus în chineză toate cele scrise de înaintaşii săi în lucrarea misionară. Tot el l-a ajutat pe primul preot chinez ortodox, părintele Mitrofan Tsi-Chung Chang, care a fost hirotonit de către marele misionar Sfântul Nicolae (Kasatkin) al Japoniei, în 1880. Hotărârea lui Mitrofan, care avea 25 de ani, de a deveni preot în acel climat apăsător şi anticreştin, precum şi acordul soţiei sale Tatiana, au avut un caracter eroic şi jertfelnic.

Declinul imperiului, umilinţele zilnice la care era supus poporul chinez din partea marilor puteri europene, ce-şi împărţeau, după cum s-a spus, „pepenele” Chinei între ei sub protecţia tunurilor, falimentul politic al dinastiei Qing şi al aristocraţiei, aroganţa misionarilor romano-catolici, lipsa de respect şi nobleţe faţă de tradiţiile şi obiceiurile vechi de secole au produs un val de mânie populară, ce a început să ia chip în forma unei organizaţii para-religioase militante cu numele Yihe tuan, adică „Pumnii cei drepţi ai armoniei” sau, mai simplu, „Boxeri” – întrucât erau posesori ai tehnicilor de luptă tradiţionale chinezeşti. „Boxerii” credeau că fiecare dintre ei întruchipa un zeu din panteonul chinezesc, care îl făcea pe luptător invulnerabil. Socoteau că misiunea lor era să cureţe ţara de „diavolii străini” şi să-i pedepsească pe „trădătorii” autohtoni ce şi-au lăsat credinţa strămoşească şi au devenit creştini. Unii susţin că „boxerii” şi-au început acţiunile ca o mişcare exclusiv anti-catolică. În orice caz, aceştia înfiinţau tabere, aşezând în mijloc un altar roşu-aprins; urma apoi un şir nesfârşit de defăimări la adresa tuturor creştinilor. Pentru toate, creştinii erau de vină! – pentru inundaţii, boli, foamete ş.a. Zeii erau mânioşi din pricina creştinilor veniţi în China şi din pricina trecerii chinezilor la creştinism, de aceea lăsau fără răspuns rugăciunile poporului şi se răzbunau.

Când, în primăvara lui 1900, ţara era biciuită de o mare secetă, au început să circule pamflete cu cele mai fioroase plăsmuiri împotriva creştinilor. Se scriau pe ziduri lozinci ca: „Legea lui Buddha nu mai este respectată, iar cele cinci reguli ale moralei confucianiste sunt nesocotite. S-a ridicat mânia cerului şi a pământului, şi de aceea nu vine ploaie! Dar cerul ne trimite acum opt milioane de oşteni spirituali ca să dezrădăcineze credinţele străine şi, când se va face aceasta, atunci va veni şi ploaia!” Despre romano-catolici, mai ales, se răspândeau zvonuri de neînchipuit şi istorii fantastice ce băgau groaza în oameni, ca de pildă: că preoţii lor scoteau ochii prozeliţilor chinezi muribunzi şi, prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi alchimie, îi transformau în argint, „de vreme ce ochii barbarilor (adică ai europenilor) nu erau buni de aşa ceva”. După ce s-a izbutit crearea climatului dorit, „boxerii” au început o prigoană făţişă. Îi târau cu de-a sila pe creştini în taberele lor cu altare unde, după ce îi anchetau cu multe chinuri, îi sileau să se lepede de „credinţa străină” şi să ardă tămâie înaintea statuilor lui Buddha şi ale zeităţilor panteonului chinez (câteodată, şi să plătească preţ de răscumpărare) sau să moară! Sălbăticia şi chinurile le întreceau cu mult pe cele din vechea Romă şi Persia, cât şi pe cele din timpul Imperiului Otoman! „Boxerii” au fost inegalabili în inventivitatea modalităţilor de chinuire a creştinilor. Mulţi au cedat şi au apostaziat. Alţii nu! Au răbdat până la moarte…

Din cei aproape 1000 de ortodocşi ai Chinei, din nefericire, mulţi – după mărturia Arhimandritului Ioanichie, întâi-stătătorul misiunii ruse – înfricoşaţi de chinurile sălbatice şi de moarte, au cedat şi au apostaziat. Printre ei, şi unii membri ai misiunii. Alţii, însă, în ciuda muncilor cumplite, au rămas ca nişte diamante tari, ancoraţi cu neclintire în Hristos şi în Dreapta-slăvire. Vreo 300 au mărturisit murind cu moarte mucenicească!

Pe 1/14 iunie, „boxerii” au ars biserica şi clădirile misiunii în Pekin. Întâiul mucenic al prigoanei a fost un fiu de preot în vârstă de 23 de ani, pe nume Isaia. Era fiul preotului Mitrofan. Soldat la artilerie, de îndată ce s-a aflat că este creştin, i s-a cerut să se lepede de Hristos şi să aducă tămâie idolilor. A refuzat: „Sunt creştin!” I-au tăiat capul. Era 7/20 iunie 1900. Trei zile după, în seara zilei de 10/23 iunie, străzile din Pekin se umplură de manifeste prin care poporul era chemat să-i ucidă pe creştini, ameninţându-i cumplit pe cei ar fi îndrăznit să înlesnească scăparea creştinilor. Era o „noapte a Sfântului Bartholomeu” pentru ortodocşii din China. La ora 10 seara, „boxerii” înfuriaţi, împreună cu soldaţii, au înconjurat casa blândului, fără de răutate şi neiubitorului de arginţi preot Mitrofan, cel împodobit cu toate virtuţile, în care se aflau aproximativ 70 credincioşi. Sosise ceasul bunului păstor. Acesta, după ce cu ajutorul nurorii sale de 19 ani, Maria (logodnica lui Isaia), înlesnise fuga celor ce puteau şi voiau să o facă, a dat cu multă lepădare de sine mărturia cea bună a credinţei, pecetluind cu sângele său calea sa sfântă, la doar 45 ani.

Părintele Mitrofan a fost măcelărit cu o sălbăticie nemaiîntâlnită sub un curmal, înaintea casei sale. Pieptul i s-a făcut ca un fagure de miere de la mulţimea loviturilor de cuţit. Era într-un noian de pace dumnezeiască, rugându-se până în ultima clipă. „Boxerii” l-au prins şi pe fiul său de 7 ani, Ioan. L-au chinuit pe micuţ cu o barbarie de neînchipuit. El se lepăda să-l tămâieze pe Buddha: „Eşti credincios al diavolului!”, îi ziceau. „Sunt creştin”, le răspundea, „şi cred în adevăratul Dumnezeu!” I-au tăiat degetele de la picioare, nasul, urechile şi, în cele din urmă, şi mânuţele, din umeri. Din mărturiile celor ce erau de faţă, Protasie Itan şi Irodion Hsiu (care până la prigoană nu erau creştini, dar s-au botezat mai târziu, mişcaţi de pilda de bărbăţie al micuţului Ioan), micul mucenic al lui Hristos dădea semne că nu avea dureri, în ciuda rănilor şi a tăierii membrelor. „Nu doare să pătimeşti pentru Hristos!”, spunea. Din pricina hemoragiei puternice, i se făcuse sete, şi a cerut puţină apă. A primit în schimb batjocuri şi ocări. A doua zi, i s-a tăiat capul şi a fost ars într-un ritual „în cinstea lui Buda”(!).

În aceeaşi zi de 11/24 iunie a mucenicit şi mama lui, presvitera Tatiana, prin tăierea capului. A fost prinsă şi logodnica lui Isaia, Maria, de 19 ani. Ea venise cu două zile în urmă în casa socrului ei, dorind să moară alături de familia logodnicului său. Serghie, cel de-al doilea fiu al părintelui Mitrofan (care a supravieţuit prigoanei, ajungând şi el mai târziu preot) a încercat să o convingă să fugă, ca să se salveze. Răspunsul ei a fost: „M-am născut aici, în biserica Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu, şi aici vreau să mor!” „Boxerii” au arestat-o. Ea îi condamna pe faţă pentru că omorau oameni nevinovaţi fără judecată. A fost chinuită cu cruzime: i s-au găurit mâinile şi picioarele, apoi lăsată o vreme aşa, după care a fost ucisă. A fost prins şi catehetul misiunii, Pavel Huan, pe care „boxerii” l-au chinuit groaznic. Şi-a dat sufletul cu pace, pe când se ruga. Împreună cu el a răbdat înfricoşătoarele chinuri şi învăţătoarea şcolii misiunii, Ighia Huen. Ea l-a mărturisit pe Hristos cu bucurie şi zâmbind, în toiul iadului de chinuri ridicat asupra ei. Şi-au aflat cumplită moarte, mărturisind până la sfârşit pe Hristos, şi Climent Kui Chin, Matei Hai Chuan, fratele lui, Vitie Hai Chuan şi Ana Chui, albazini din vechea generaţie. Au fost înjunghiaţi bărbaţi, femei şi copii – cu gâtul tăiat de la o ureche la alta, cu mădularele tăiate în bucăţi. Mirosul sângelui în căldura de iunie era de neîndurat şi priveliştea ce se întâlnea pe străzi mai grozavă decât se putea răbda…

Inochentie a fost chemat la Petrograd, unde a fost hirotonit episcop, şi s-a întors în China în august 1902, ca să adune ce mai rămăsese din misiune şi să pună un nou început. Pe locul vechii misiuni din Pekin a fost ridicată biserica tuturor Sfinţilor Mucenici şi învistierită cu moaştele Sfântului sfinţit-mucenic Mitrofan şi ale celorlalţi mucenici, câte au putut fi găsite. Această biserică a fost dărâmată din temelie după instaurarea comunismului în China, pe locul ei ridicându-se ambasada URSS.[1]

Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi noi-mucenici chinezi, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre!

ÎPS Iosif al Prikonisului

Traducere de monah Gherontie (Nica)

Articol tradus din periodicul Mitropoliei Pireului „Piraiki Ekklesia”, nr. 197, oct. 2008, pp. 14-17.

Cuviosul Eftimie a fost egumen al Mănăstirii Vatopedi în a doua jumătate a veacului al treisprezecelea, într-o perioadă critică pentru viaţa Bisericii Ortodoxe şi a Sfântului Munte. După Sinodul de la Lyon din 1274, unde s-a realizat una din unirile false între ortodocşi şi romano-catolici, trimişii latinocugetători ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi ai patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), „arhitecţii” acestei false uniri, au încercat să-i forţeze pe monahii aghioriţi să accepte dogmele eretice. Aceasta se întâmpla pe la anii 1279-1280.

Cuviosul Eftimie „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Din această pricină, conform Sfântului Nicodim Aghioritul, „fiind legat cu lanţuri, a fost înecat în marea Kalamitsi”. Doisprezece ucenici şi ascultători ai viteazului egumen, fiind de un cuget cu el, au suferit împreună cu părintele lor sfârşit mucenicesc.

Un codice al Mănăstirii Vatopedi descrie astfel mucenicia părinţilor: „După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu miei i-au scos pe monahi afară din mănăstire şi i-au spânzurat într-un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece  învăţaţi (cinstiţi) ieromonahi, care i-au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i-a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu-l l-au dus şi l-au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitsi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură (eşafodaj) s-a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le-au găsit, le-au jefuit şi au pustiit-o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le-au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat-au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”. (Cf. Codicelui Sf. Mănăstiri Vatopedi 292/1841).

Pomenirea sfinţilor slăviţilor cuvioşilor mucenici se săvârşeşte pe 4 ianuarie, iar slujba lor a fost alcătuită de imnograful Haralambie Busia. Cuviosul mucenic Eftimie este zugrăvit în pridvorul bisericii mari, fresca datând din anul 1802. Mucenicia monahilor de la Vatopedi s-a păstrat atât de bine în memoria părinţilor athoniţi încât întâmplările petrecute acum 700 de ani şi astăzi pot fi istorisite cu fidelitate. Locul unde până acum câţiva ani s-a aflat stejarul de care au fost spânzuraţi părinţii este cinstit cu multă evlavie până în zilele noastre.

(după un text tradus de Leontie monahul)