Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine.

Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Traducere de Gherontie Monahul, din „Aghios Minas”, periodicul mitropoliei Kastoriei, nr. 41/2009

Articol publicat în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Raluca Tănăseanu

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17

Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e uşor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfinţitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăieşti, ci e greu să cumpăneşti”. Aţi auzit? Nu este greu să trăieşti, ci greu este ca să cumpăneşti! Adică, cum să rânduieşti lucrurile într-o anumită instituţie, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ţi cumpăneşti partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găseşti echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găseşti echilibrul lăuntric. Şi, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aş răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!

Haina lui Hristos nu este alta decât smerenia şi smerita-cugetare

Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”

Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire: adică, înveşmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinţei. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuieşte şi mie aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veşmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia şi smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veşmânt.

Deci echilibrul în viaţă, în viaţa ta, nu ţi-l dă înainte de toate nimic altceva decât smerenia. Cum poţi să dobândeşti smerenia?

Părintelui Dionisie Ignat, care a fost din Vornicenii Botoşanilor şi a murit la Schitul Colciu, în Sfântul Munte Athos, i-am cerut odată un cuvânt pentru monahi, pentru obştea mănăstirii. Dacă nu mă înşel, era în 2001. Şi mi-a spus aşa: „Mai înainte de toate, să caute smerita-cugetare!” Dar ce înseamnă smerita-cugetare? Spune tot el: „Să nu găseşti niciodată pricină absolut la nimeni, pentru nimic, şi tot binele care se săvârşeşte şi-l săvârşeşti tu s­ă-l pui pe seama bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lucrat prin tine! Iar răul, de-acum să-l iei pe seama ta şi să spui: «Datorită păcatelor mele, greşelilor mele, s-a întâmplat lucrul cutare sau cutare».”

Cei care nu au avut dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut

A te apropia de Dumnezeu şi a fi cu Dumnezeu este datoria noastră, a fiecăruia. Fiecare dintre noi avem această obligaţie, de-a ne apropia, de-a fi cu Dumnezeu şi de-a rămâne în Dumnezeu.

Mai întâi, e nevoie de un părinte duhovnicesc; pentru echilibru şi pentru discernământ, trebuie un părinte duhovnicesc. Fără părinte duhovnicesc, fără călăuză, este greu! Avem nevoie de modele. De ce avem nevoie de modele? Pentru a ne arăta drumul, calea pe care trebuie să mergem.

Cum să-ţi alegi povăţuitorul? Şi de ce trebuie să-l ai? Veţi spune: „Dar, ce, eu nu pot să cântăresc, eu nu pot să judec care este binele, ce-i bine şi ce-i rău?” Nu întotdeauna! Suntem prinşi de multe ori de acea închipuire a minţii şi, când suntem prinşi de închipuire, atunci dracii, ne spun Părinţii, stăpânesc mintea noastră şi o dirijează cum vor ei. Şi atunci, în loc să cântărim duhovniceşte şi să luăm decizia aceea bună, ne păcălim şi luăm o decizie care nu întotdeauna este bună – şi vedem că dăm greş.

Deci sunt patimi, care de multe ori stăpânesc mintea noastră, şi mai cu seamă patima aceasta a închipuirii. Atunci avem nevoie de o mărturisire, de o povăţuire, de un îndrumător, de o deschidere faţă de părintele duhovnicesc, în faţa căruia să-ţi spui permanent gândurile, păsurile tale, frământările tale – cu care să te sfătuieşti.

Cel ce întreabă, nu greşeşte

„Cel ce întreabă, nu greşeşte”, spun Părinţii. Greşeşte cel ce nu întreabă. „Vrei să te mântuieşti? Cu întrebarea să călătoreşti!” Vrei să faci binele, vrei să mergi pe calea cea bună? Să întrebi! Cel ce întreabă, nu greşeşte! Deci bine este ca în viaţă, de fiecare dată, să întrebi şi toate să le faci cu sfat. Dacă ai să faci cu sfat şi dacă tu, tânăr fiind, ai întrebat – nu ai greşit. Şi-n clipa în care ai întrebat, ai aflat calea de la Dumnezeu, datorită smereniei pe care o ai sau pe care, în acel moment, cauţi să o dobândeşti – să dobândeşti smerenia datorită actului pe care tu îl săvârşeşti. Pentru că smerenia implică, până la urmă, întreaga noastră fiinţă: şi sufletească, şi fizică, şi psihică. În cele din urmă, pe omul smerit îl simţi!

Îmi amintesc de părintele Sofian Boghiu: în prezenţa lui, când erai lângă el, simţeai ceva cu totul deosebit. Ce aveau aceşti părinţi? Ceea ce ne lipseşte nouă: aveau o smerenie adâncă şi cuvântul lor, când venea, venea din profunzime, venea din adâncul cunoaşterii lui Dumnezeu. Căci ei au reuşit să pătrundă în acel adânc şi să se aşeze în acea cunoaştere a lui Dumnezeu datorită smereniei pe care au avut-o. Ştiţi care era cugetarea părintelui Sofian, când era bătut, era lovit, era schingiuit în temniţele comuniste – ştiţi care era cugetarea lui? Permanent spunea aşa: „Cel din faţa mea, care mă loveşte, o face datorită păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îl influenţez şi el, datorită păcatelor mele, pentru că îl influenţez negativ, se comportă în felul acesta”.

Din smerenie vin absolut toate celelalte fapte bune

Fără de smerenie, să ştiţi că este greu să urcăm duhovniceşte, este greu să ajungem la acea cântărire a lucrurilor, la acea cumpănire a lucrurilor, la dreapta-socoteală. Dreapta-socoteală ce este? Măsura!

Ştiţi de acel sfat al părinţilor pustiei, ştiţi că s-au întâlnit mai mulţi părinţi ai pustiei şi au pus întrebarea: „Care virtute este mai mare?” Şi unii au zis că smerenia, alţii au zis că rugăciunea şi, în cele din urmă, s-a ridicat Sfântul Antonie şi a spus: „Cea mai mare virtute este dreapta-socoteală” – să ştii să cântăreşti! Asta-i cea mai mare virtute. De aceea zicea Sfântul Antonie cel Mare: „Unii şi-au topit trupurile lor în asceză, dar pentru că n-au avut dreaptă-socotinţă, departe de Dumnezeu s-au aflat” – adică, dacă n-au ştiut cum să se-ntărească: dai trupului atât cât îi trebuie ca să fie o bună slugă, să nu fie un rău stăpân. Că trebuie să facem din trupul nostru un slujitor bun, nu un stăpân rău. Dacă-i dăm prea multe şi ne încredem în el prea mult, atunci devine un stăpân rău.

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „Ştiu pe unii care, după multe osteneli, au căzut şi întru ieşirea din minţi”. Auziţi aici, ca să nu credeţi că dreapta-socoteală este o virtute de neglijat! Şi-au ieşit din minţi pentru că au nădăjduit în lucrul lor şi, amăgindu-se, n-au înţeles porunca Celui ce zice: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da ţie de ştire”. Aţi auzit ceea ce am spus până acum? Întreabă şi vei reuşi!

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „De este cu putinţă, dator este un om şi câţi paşi face şi câte picături bea în chilia sa cu încredere să le facă cunoscute bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru acestea”.

Dreapta socoteală este, deci, măsura pe care trebuie să ştim să o păstrăm, să ştim bine să cântărim, să alegem între bine şi rău, să alegem permanent virtutea în locul păcatului. Şi trebuie să avem o dreaptă socoteală şi în virtute, mai cu seamă voi, tinerii – căci voi aveţi mult elan şi multă râvnă, dar aceasta trebuie temperată şi canalizată, dusă, călăuzită pe făgaşul acela bun al Ortodoxiei celei drepte şi curate. Căci altfel puteţi să eşuaţi, să vă duceţi într-o extremă sau într-alta, într-o parte sau într-alta. De aceea este nevoie de îndrumător, de povăţuitor sau de împreună-sfătuire – sfatul împreună! Cum a spus acel părinte al Patericului: s-a luptat zile întregi să afle ce înseamnă un cuvânt şi n-a reuşit, dar după ce şi-a pus în minte ca s­ă întrebe pe cineva, atunci a fost luminat de Duhul cel Preabun. Smerenia este aceea care lucrează întru noi toată fapta cea bună. De aceea, Părinţii au spus: „Cel smerit nu cade niciodată!”

Arhimandritul Mechisedec (Velnic), stareţul Mănăstirii Putna – Extrase din cuvântul ţinut înaintea tinerilor veniţi la Şcoala de Vară de la Putna – 12-19 iulie 2009

Material apărut în nr. 7 din “Presa Ortodoxă”

Din cuprins:

Editorial – Pierderea memoriei ne transformă  în oameni de nimic

Nu mai e nevoie să zicem că trăim astăzi într-o multiplă criză – iar una din formele ei resimţite cel mai acut este lipsa de timp; adesea îi poţi auzi pe cei din jur plângându-se din această pricină. Însă, ca orice criză profundă, şi ea are o rădăcină duhovnicească – iar rădăcina este, în esenţă, îndepărtarea de Dumnezeu, Singurul care ne poate ajuta să depăşim bariera timpului lumii căzute şi apropierea de Veşnicie, timpul cel dincolo de timp… Însă dacă uităm pilda străbunilor noştri, ce deprinseseră măiastru acest tainic meşteşug al unirii cu Dumnezeu prin rugăciune, nu putem ajunge, din păcate, decât la un nimic, adică un gol existenţial din care nu există ieşire – Gheorghe Fecioru dezvoltă şi aprofundează această problematică în editorialul numărului de faţă.

Prăznuiri – Arhimandritul Gavriil din Georgia

Unul din marii părinţi contemporani ai Ortodoxiei, dar din păcate aproape cu desăvârşire necunoscut în România, este Părintele Gavriil de la Mănăstirea georgiană Mtskheta – mărturisitor al credinţei, nebun pentru Hristos, proroc şi făcător de minuni, trecut la Domnul pe 2 noiembrie 1995. Articolul de faţă încearcă să scoată de sub obroc lumina vieţii şi faptelor sale cele sfinte.

Şcoala părinţilor - Problemele de somn la copii

Şi în acest număr, psihologul Adriana Hâncean răspunde întrebărilor trimise de dumneavoastră – de data aceasta, despre dificultăţile întâmpinate de părinţi în privinţa asigurării odihnei necesare copiilor, îndeosebi în primul an de viaţă, când aceasta reprezintă un factor esenţial pentru buna dezvoltare a celor mici.

Cauzele bolilor – Unele protocoale medicale prescriu moartea

Vă prezentăm rezultatele unui studiu realizat de prof. dr. Silvio Garattini, directorul Institutului de Cercetări Farmacologice Mario Negri din Milano, rezultate expuse în ediţia din 26 octombrie 2010 a revistei italiene L’Espresso, însoţite de un scurt istoric al dezastrelor provocate pacienţilor de câteva dintre medicamentele comercializate de marile companii farmaceutice (precum spray-ul pentru astm Isoproterenol, somniferul Contergan, antinevralgicul Phenacitin, anestezicul Hypnomidate, antireumaticul Butazolidin şi multe altele).

Cu noi este Dumnezeu – “Desfrânarea şi beția mi-au omorât sufletul, dar Dumnezeu m-a readus la viață”

Continuăm în numărul acesta povestea Claudiei A. – din păcate, una destul de tipică pentru viaţa multor fete de astăzi: amăgită de dragostea oarbă pentru un băiat, se leapădă de toate cele bune învăţate acasă şi se afundă într-un iad al stăpânirii de poftele trupului, ajungând în cele din urmă la o criză sufletească profundă. Însă Hristos nu-l părăseşte pe om nici în fundul iadului, în beţii, vrăjitorii, chefuri, viaţă de noapte dusă la extrem – ajunge doar ca omul să-şi deschidă larg ochii lăuntrici şi să-I ceară ajutorul…

Spre o vieţuire creştină – Copiii cu nevoie speciale și viața de familie: blestem sau binecuvântare?

D-na Laura Chîlnicean, mama unui copil bolnav de autism, autoarea cărții „Copiii cu nevoi speciale şi viața de familie”, împărtăşeşte din experienţa sa de viaţă şi altor părinţi – căci, oricât de uimitor ar părea în această aşa-zisă “epocă a cunoaşterii”, se ştiu foarte puţine în ziua de astăzi despre problemelor copiilor cu dizabilităţi, cu autism sau cu sindrom Down. Dorinţa mărturisită a autoarei este de a oferi părinților care au copii cu nevoi speciale soluții atât în plan duhovnicesc, cât și în plan social.

Al optulea veac – Ordonanţa creditelor sau despre rolul FMI și al UE în colonizarea României

Sărăcirea populaţiei pare a se fi transformat într-unul din obiectivele principale al mai-marilor acestei lumi – cazul recent al presiunilor FMI pentru abrogarea ordonanţei de urgenţă OUG 50/2010, ce repunea într-un mod radical în discuţie relaţia dintre bănci şi clienţi, dovedesc că sintagma “Marea Finanţă Mondială” acoperă o realitate tot mai tulburătoare. Trebuie să conştientizăm că e vorba de o realitate istorică de netăgăduit şi un model recurent de acţiune al FMI şi al Băncii Mondiale – toate ţările care au contractat împrumuturi de la FMI şi de la BM au sfârşit într-o spirală a datoriilor, în cercul vicios al împrumutului care necesită un alt împrumut…

Minuni - „Am fost operată de Sfântul Nectarie…”

Deşi aproape contemporan cu noi, Sfântul Ierarh Nectarie este deja unul dintre cei mai cunoscuţi şi îndrăgiţi sfinţi ai poporului român. Puteţi citi în acest număr povestea minunatei supravieţuiri a doamnei Maria Manolache, apărută în cartea „Sfântul Nectarie – minuni în România”, pe care v-o recomandăm din inimă.

Convertiri – „Biserica Ortodoxă este Biserica mea”

Despre impresionanta convertire la Ortodoxie a unui olandez, lucrare a Duhului, de “întoarcere acasă”, săvârşită prin mijlocirea părintelui Mihai Valică din Vatra Dornei, care dă mărturie de adevărul că harul lui Dumnezeu lucrează din plin în cei ce se întorc la Hristos cu toată inima…

Cuvântul duhovnicului

- “Să trăim fiecare clipă cu Hristos”

Am stat de vorbă cu ieromonahul Ilarion (Dan), despre parcursul vieţii sale – de la director de bancă la duhovnic al mănăstirii constănţene Crucea -, despre duhul lumesc, despre poziţia creştinului în atmosfera de la locul de muncă, despre preocuparea pentru carieră.

- “Să postim cu adevărat!”

O selecţie a cuvintelor pline de nelumească înţelepciune ale Stareţului Efrem Filotheitul – singurul ucenic rămas în viaţă al vestitului Părinte aghiorit Iosif Isihastul. Părintele Efrem Filotheitul este cel care în ultimii ani a întemeiat mai bine de douăzeci de mănăstiri ortodoxe în Statele Unite ale Americii şi în Canada, într-o adevărată renaştere duhovnicească a monahismului american.

Din cuprins:

Editorial - Cine este vinovatul?

Lumea de astăzi, în întregul ei, trece printr-o criză deplină – financiară, materială, spirituală, pe toate planurile sale. Însă legile vieţii duhovniceşti ne învaţă că macro-cosmosul, lumea cea mare, nu este în fapt decât o răsfrângere a micro-cosmosului, a lumii celei mici şi lăuntrice care-i omul. Adesea căutăm vinovaţi pentru toate relele ce ne înconjoară în afară, dar răspunsul este mult mai aproape şi mult mai la îndemână – la noi înşine. Dacă înţelegem acest lucru, dacă ni-l însuşim şi ajungem să-l trăim ca o realitate a vieţii de zi cu zi, vom găsi calea de biruire a oricăror împresurări şi necazuri exterioare.

Prăznuiri – Preotul Constantin Sârbu – dăruire şi har

Unul din chipurile luminoase şi adumbrite tainic de harul lui Dumnezeu, ni se arată acum în toată strălucirea sa, ce nu rabdă a zace sub obroc. Părintele Constantin, vestitul duhovnic de la Biserica Sapienţei, s-a aprins din tinereţe de dumnezeiasca dragoste, care l-a îmboldit să se dăruiască fără preget slujirii lui Hristos şi apoi l-a întărit şi însufleţit în bejenia cumplitelor temniţe ale stăpânirii celei fără de Dumnezeu. Făcutu-s-a apoi martor nemincinos al cuvintelor Stăpânului, că “Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru omului este”, dând chezăşie prin lucrarea minunatelor sale fapte, istorisite de fiii săi duhovniceşti.

Şcoala părinţilor - În familia sa, părintele este asemenea unui grădinar

După cum v-am obişnuit, şi în acest număr încercăm să răspundem întrebărilor primite de la cititori pe tema creşterii copiilor dintr-o perspectivă de viaţă creştină ortodoxă. Mulţi părinţi au, în ziua de astăzi, fiind atât de împovăraţi de griji şi muncă, ispita de a evita voia lui Dumnezeu în privinţa zămisirii copiilor. Uneori într-un duh de necredinţă, conştient sau inconştient, ei ajung să se supere sau uneori chiar să respingă venirea pe lume a unei noi făpturi a lui Dumnezeu, Ziditorul a toate. Iar cum toate se leagă şi se dezleagă în duh, acest lucru are o înrâurire nemijlocită asupra acestei făpturi firave, când vine pe lume. Datoria părinţilor este de a se apleca în rugăciune asupra acesteia şi să înţeleagă că în fiecare se lucrează taina persoanei, chemată la asemănarea cu chipul desăvârşit al lui Dumnezeu.

Cauzele bolilor - Atenţie la noile campanii de vaccinare cu ROR, împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei!

Cunoscutul medic creştin Christa Todea-Gross ne oferă o perspectivă alternativă, documentată şi temeinică, asupra riscurilor pe care le comportă campaniile curente de vaccinare ROR. Prea puţin se vorbeşte în ziua de astăzi despre afecţiunile neurologice şi psihice determinate de vaccinuri, despre boli post-vaccinale precum autismul şi alte probleme de acest fel, într-o societate în care marile concerne farmaceutice ar dori să ne facă să credem că îl pot înlocui pe Dumnezeu – Atotputernicul Tămăduitor al trupurilor şi sufletelor.

Cu noi este Dumnezeu – „Desfrânarea şi beţia mi-au omorât sufletul, dar Dumnezeu m-a readus la viaţă”

Povestea Claudiei A. este, din păcate, una destul de tipică pentru viaţa multor fete de astăzi – amăgită de dragostea oarbă pentru un băiat, se leapădă de toate cele bune învăţate acasă şi se afundă într-un iad al stăpânirii de poftele trupului, ajungând în cele din urmă la o criză sufletească profundă. Însă Hristos nu-l părăseşte pe om nici în fundul iadului, în beţii, vrăjitorii, chefuri, viaţă de noapte dusă la extrem – ajunge doar ca omul să-şi deschidă larg ochii lăuntrici şi să-I ceară ajutorul…

Spre o vieţuire creştină

Manipularea magică – pericolul pornografiei

Şcoala Brâncovenească din Constanţa a organizat în 9 octombrie 2010 conferinţa „Manipularea magică, pericolul pornografiei” susţinută de biofizicianul Virgiliu Gheorghe, cunoscutul autor al unei serii de cărţi despre efectele televiziunii asupra minţii umane. După conferinţă, am înregistrat opiniile unor participanţi despre pericolul reprezentat de televizor şi pornografie pentru societatea noastră.

Memoriul pentru modificarea Legii privind prevenirea şi combaterea pornografiei în spiritul respectării Constituţiei României

În luna octombrie 2010, câteva zeci de asociaţii din întreaga ţară au depus la cabinetul preşedintelui României, la Senat şi la Camera Deputaţilor un memoriu prin care se cere modificarea legii privind prevenirea şi combaterea pornografiei astfel încât noua lege să asigure ocrotirea familiei româneşti şi a valorilor sale, siguranţa personală, demnitatea, libertatea de conştiinţă şi alte drepturi care sunt precizate în Constituţie.

Minuni - Curajul mărturisirii lui Hristos – reportaj de la simpozionul de martirologie „Moartea martirică”

Fundaţia „Sfânta Irina”, condusă de Prof. Dr. Pavel Chirilă şi Compania “Dan Puric” au organizat în data de 11 octombrie a. c., la Bucureşti, la Hotelul Hilton, primul simpozion internaţional de martirologie din România, intitulat “Moartea martirică”. La acest simpozion au participat cunoscute personalităţi universitare şi bisericeşti din ţară (P.S. Sofian Braşoveanul, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Conf. Dr. Sebastian Moldovan, Prof. Dr. Sorin Lavric, Prof. Dr. Mircea Gelu Buta) şi din străinătate (Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Prof. Dr. Rubin Dominic, Prof. Dr. Tristram Engelhardt Jr., Dr. Dmitri Avdeev, Corinna Delkeskamp-Hayes). În cadrul acestui seminar s-au dezbătut mai multe subiecte privind mucenicii şi martirajul, printre care: originile muceniciei, fenomenul neomartirilor, aspecte psihologice ale neînfricării, criterii de definire a martirajului etc. La sfârşitul simpozionului, unii dintre participanţi ne-au împărtăşit câteva gânduri legate de tematica acestui eveniment.

Convertiri – De la „Biserica Apostolică Liberă a Cincizecimii” la Biserica lui Hristos

Avem în faţă o mărturie cutremurătoare, la prima mână, a unui tânăr grec care a fost vreme de ani buni adeptul convins al unei secte penticostale, care astăzi, cu un discernământ duhovnicesc uimitor, pune degetul pe rană în diagnosticarea primejdiilor în care se află cel ce se lasă pradă acestor rătăciri.

Cuvântul duhovnicului - Duhovnicul este foarte important în viaţa de familie

Părintele Ioan Mina ne vorbeşte despre însemnătatea părintelui duhovnicesc pentru viaţa creştinului îndeobşte, dar şi pentru rezolvarea neînţelegerilor şi problemelor familiale – duhovnicul este acela care garantează înaintea lui Hristos de mântuirea omului în măsura în care omul îl ascultă, căci de duhovnic trebuie să facem ascultare: ascultând de duhovnic, ascultăm de Dumnezeu.

Teologica – Să avem îndrăzneală în mărturisirea Ortodoxiei

Redăm în paginile acestui număr omilia rostită cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva, la Iaşi, de Arhimandritul Parthenie, stareţul Mănăstirii athonite a Sfântului Pavel, care a însoţit în România racla cu moaştele Sfântului Maxim Mărturisitorul – un cuvânt de o deosebită valoare teologică şi duhovnicească, despre însemnătatea şi relevanţa trăirii şi mărturisirii dreptei credinţe.

D-na Marina A., mamă a doi copii, de patru ani şi respectiv câteva luni, ar dori să ştie cum poate fi ajutat copilul mai mare să nu mai fie gelos pe cel mic.

Venirea pe lume a unui copil este (sau ar trebui să fie) o binecuvântare şi un prilej de bucurie pentru familie. Cu toate acestea, pentru mulţi dintre copiii mai mari din familii este un motiv de întristare.

Gelozia copilului mai mare este un amestec de mânie şi teamă. Copilul se simte frustrat şi mânios întrucât până acum a fost cel mai iubit şi singurul în centrul atenţiei. Pe de altă parte, resimte teama de a nu pierde dragostea părinţilor săi, de a nu fi dat la o parte, de a nu fi abandonat. Pentru prima dată în viaţa lui, altcineva decât el este mai admirat, mai dorit. Şi cu cât acest copil mai mare a fost mai în centrul atenţiei familiei şi mai răsfăţat, cu atât va resimţi mai dureros sosirea unui alt copil în casă.

În cartea sa „Când apare copilul”, Françoise Dolto spune că „gelozia este o suferinţă care aşteaptă compasiune şi dragoste din partea mamei, şi este o etapă normală, inevitabilă în dezvoltare, atunci când e vorba de copii de vârste apropiate”.

În cadrul familiei, întâiul născut este, de obicei, mai gelos decât următorii, deşi nu-i întotdeauna o regulă. Totuşi, studiile arată că o dată cu creşterea numărului de membri în familie, gelozia scade.

Copilul mai mare simte că cel mai mic decât el i-a furat locul în inima părinţilor şi că părinţii, seduşi de noul venit, l-au abandonat. De aceea, uneori, pentru a-şi recăpăta poziţia privilegiată, copilul mai mare va reveni la comportamente mai vechi, imature: plâns facil, suptul degetului, limbaj de copil mai mic, pipi în pat noaptea, refuzul de-a mânca, de-a asculta, nervozitate, diverse dureri (de burtă, de cap), diverse frici (întemeiate sau nu), frica de-a mai dormi singur.

Copilul crede că părinţii îl iubesc mai mult pe cel mic deoarece-l îngrijesc mai mult decât pe el, îi acordă mai multă atenţie, mai mult timp. Toate acestea, în ochii lui, sunt echivalente cu dragostea.

Aşa încât mama nu trebuie să se mire dacă copilul va lovi, ca din întâmplare, vreun lucru de-al celui mic (pătuţ, cărucior, jucărie). Însă, spun specialiştii, nici nu trebuie să i se spună că este un copil rău. Acest copil se confruntă cu o situaţie frustrantă pe care nu o poate gestiona. Dacă reacţiile de gelozie continuă (loviri, muşcături, ruperi), înseamnă că acel copil suferă pentru că se simte neglijat.

În psihologie şi în educaţie s-au conturat o serie de sugestii şi recomandări legate de depăşirea geloziei fraterne:

- încă înaintea de naşterea noului frate, celor mai mari ar trebui să li se explice că se va naşte, cu voia lui Dumnezeu, un copilaş despre care nu se ştie dacă va fi fată sau băiat;

- copilul are nevoie de timp pentru a se obişnui cu gândul că va împărţi atenţia familiei cu un alt copil;

- deseori, unui copil căruia i s-a spus că nu este nevoie să-şi iubească fratele sau sora îi va iubi totuşi foarte mult, pentru că aceasta este ceva firesc. De aceea, dacă copilul îi va spune mamei că nu-şi va iubi fratele, mama să nu-l ia în serios;

- trebuie prezentată o imagine realistă a vieţii familiei cu un nou-născut. Toţi bebeluşii sunt deosebiţi, dar, cel puţin o vreme, nu este uşor să trăieşti alături de ei: nu ştiu să vorbească, să meargă, nu pot mânca singuri. În plus, când vor ceva, plâng. De asemenea, sunt mari consumatori de timp;

- copilul mai mare trebuie încurajat să simtă că bebeluşul aparţine nu numai părinţilor, ci este al întregii familii; în felul acesta, copilul va fi şi responsabilizat, dar şi valorizat să participe la acţiuni de îngrijire, pe măsura lui;

- aşa cum magii şi păstorii au adus daruri Pruncului Iisus, aşa şi copilul mai mare poate fi ajutat să pregătească un dar pentru bebeluş;

- este bine ca şi pentru copilul mai mare să fie pregătit un dar, ca din partea bebeluşului;

- când nou-născutul este adus acasă, copilul mai mare nu trebuie ţinut deoparte; e important să-l vadă, să-l atingă, să-l ia în braţe, pentru a nu se simţi dat la o parte;

- în momentele de intimitate dintre mamă şi prunc (alăptat, baie), dacă doreşte să nu fie de faţă, să i se respecte dorinţa; dacă doreşte să asiste, atunci i se poate oferi şi lui un pahar cu suc, o prăjitură sau să participe activ la baie;

- este foarte important, mai ales dacă copilul mai mare este băiat, ca tatăl să intervină, să petreacă timp cu el, să facă împreună diferite activităţi, să îl motiveze astfel pe copil că este bine să fii mare şi să creşti (şi celelalte persoane semnificative ale familiei sunt extrem de utile în acest scop);

- este o regulă de bază, indiferent câţi copii ar fi în familie, ca mama şi tata să-şi planifice un timp special de petrecut cu fiecare copil în parte! În felul acesta, fiecare copil va simţi că este important, că are valoare.

Psihologul Kay Kuzma, autoarea cărţii „Înţelege-ţi copilul”, le aminteşte părinţilor să fie pregătiţi pentru „testul dragostei”. Acest test apare frecvent după apariţia unui nou copil. Astfel, copilul „mare” începe să facă tot felul de lucruri evident interzise: trezeşte din somn bebeluşul, răstoarnă cana cu lapte, rupe cărticica celui mic… Dacă părintele ţipă sau îl pedepseşte pe copil, va cădea la „testul dragostei” – copilul va crede că bebeluşul este iubit mai mult. Părintele trebuie să încerce acest răspuns: „Sunt sigur(ă) că te gândeşti că îl iubesc mai mult pe bebe pentru că am stat mai mult cu el decât cu tine şi ăsta-i motivul pentru care i-ai rupt jucărioara, dar să ştii că nu-i aşa. Te iubesc foarte mult!” Apoi, e bine să i se ignore purtarea nepotrivită şi mama să petreacă un timp plăcut împreună.

După câteva minute, mama îi poate spune copilului gelos: „Atunci când simţi că îl iubesc mai mult pe cel mic decât pe tine, vino şi spune-mi că paharul tău de dragoste este gol, ca să-l umplem”.

Psiholog Adriana Hâncean

Într-unul din numerele trecute ale revistei noastre v-am prezentat un reportaj de la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, instituţie care a fost înfiinţată şi care funcţionează cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. Am redat atunci o parte din dialogul pe care l-am avut cu Înaltpreasfinţia Sa, promiţând să revenim cu publicarea celeilalte părţi. Ne-am bucurat că, în ciuda programului încărcat, a avut răgaz să ne primească, să ne binecuvânteze şi – prin ceea ce ne-a povestit – să ne întărească în dreapta credinţă şi în dragostea faţă de neam şi de ţară.

Înaltpreasfinţia Voastră, aş dori să începem dialogul nostru vorbind despre răspunderea pe care o au părinţii în faţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

Părinţii au o răspundere covârşitoare. Cum se materializează această răspundere? Unii caută să le dea copiilor de mâncare,să aibă cu carul; alţii, să le asigure multă îmbrăcăminte ca să o poată schimba în fiecare zi; alţii fac în aşa fel încât să nu muncească copiii lor sau să obţină diplomele pe bani şi să-şi petreacă viaţa într-o formă străină de poruncile lui Dumnezeu. În schimb părinţii care sunt credincioşi îi cresc pe copii în frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, îi cresc pe copii în dragostea faţă de ţară, faţă de muncă,faţă de săraci şi aşa mai departe.

Noi de mici eram învăţaţi cu munca. Îmi amintesc că rămâneam acasă cu bunica. Eu nu puteam să aduc găleata plină cu apă de la fântână. Nici măcar nu puteam să o scot. Dar mă duceam la fântână şi aşteptam până venea cineva. Îmi umplea găleata numai pe jumătate şi aşa o aduceam acasă. Mai târziu mergeam şi cu vitele; uneori dormeam şi în iesle. Deci, de mici, ni se cultiva dragostea faţă de muncă. Învăţătoarea, la şcoală, ne învăţa să avem grijă de bătrâni: iarna le duceam lemne, mâncare şi primăvara le reparam gardurile,le săpam, le punem zarzavaturi, legume.

Unii consideră că grădiniţele ortodoxe,ca forme de învăţământ, reprezintă o intruziune a Bisericii în domenii ce ţin de competenţa unui aşa-zis „stat laic”.

Astăzi se vorbeşte despre un stat laic,un stat în care nu se acceptă să se pomenească despre Dumnezeu, un stat care se vrea fără de Dumnezeu. Statul acesta laic vrea să fie stăpânul deplin peste om. Şi atunci spune: „ Ce cauţi tu în casa mea,tu care vii cu credinţa în Dumnezeu?”. El nu Îl vrea pe Dumnezeu. Dar, cum spune Dostoievski: „Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă şi de oameni!”. Acest stat nu ne vrea aşa cum suntem noi, prin aceasta încălcând nişte garanţii pe care le dă lumii că va respecta şi elementul religios. Aceste grădiniţe îşi au rostul lor, unul foarte important, pentru că omul, chipul lui Dumnezeu, de mic trebuie învăţat să fie cât mai aproape de Creatorul său. Este o taină legătura dintre om şi Dumnezeu pentru că omul Îl simte pe Dumnezeu şi numai în Domnul îşi găseşte odihna. Omul Îl simte pe Dumnezeu încă din perioada în care se află în pântecele mamei,lucru demonstrat ştiinţific de către medici. S-a constatat că atunci când medicul se apropie de femeia însărcinată ca să intervină pentru eliminarea fetusului, fetusul se tulbură simţind ustensilele respective.

Grădiniţele ortodoxe sunt o lucrare a lui Dumnezeu, sunt ca un termometru duhovnicesc care arată că poporul nostru rămâne în continuare al lui Dumnezeu şi în această epocă a unui stat laic, aşa cum a rămas şi în epoca regimului comunist. Fără credinţă nu putem trăi. De aceea un stat laic este o anomalie, este o nebunie. Statul laic este pentru moment, din cauza păcatelor noastre, şi e îngăduit de Dumnezeu pentru întărirea noastră în credinţă.

Cum se derula legătura dintre şcoală şi Biserică pe vremea copilăriei Înaltpreasfinţiei Voastre?

Sunt multe de spus. Atunci Biserica nu era despărţită de stat. Învăţătorul, preotul şi primarul comunei erau pilonii de bază ai societăţii din comunitatea respectivă. Preotul preda religia în şcoală fără plată. Era misiunea lui. Lecţiile erau texte din Sfânta Scriptură a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, din Sfinţii Părinţi. La gramatică, la clasa a III-a primară, analiza sintactică şi morfologică se făcea pe texte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din clasicii antichităţii greceşti şi romane. Erau texte duhovniceşti şi cu un înţeles adânc pentru viaţa morală a copiilor. Lecturile din cărţile de citire se încheiau cu un proverb moralizator. Copiii, citind sau ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii,Îl simţeau pe Dumnezeu. De ce şcoala şi-a avut în vechime începutul în pridvorul bisericii? Ca să arate că orice învăţătură sănătoasă se înţelege mai bine în duhul, în atmosfera bisericii, în atmosfera prezenţei tainice a lui Dumnezeu.

Pe lângă sentimentul religios, important este şi sentimentul patriotic, iubirea ţării, a istoriei, a eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti. De aceea sărbătorile naţionale se desfăşurau într-un cadru bisericesc. Se mergea la biserică, se oficia slujba Te Deum-ului, se ţinea un cuvânt. De ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului după Sfânta Liturghie, se mergea la mormântul Eroului Necunoscut. În orice cimitir era o cruce care marca mormântul Eroului Necunoscut şi acolo se făcea slujba de pomenire. Ce frumos era! Se împletea viaţa pur religioasă cu elemente ale istoriei neamului nostru. Era o deplină unitate între trecut şi prezent, între oameni şi Dumnezeu. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că poporul nostru nu înseamnă numai oamenii care sunt în viaţă, ci şi oamenii care au trecut pragul acestei vieţi. Vedeţi cât de numeros este poporul nostru!

Vorbiţi aşa frumos despre sentimentul patriotic. Ce se întâmpla în vremea stăpâniri icomuniste?

Sentimentul patriotic era cultivat şi în acea perioadă la mănăstiri, în cadrul aşa-numitului turism religios. Veneau elevi, tineri şi alte categorii ale societăţii la mănăstiri, şi mai ales la Putna. Ceauşescu a vizitat odată mănăstirea Putna şi după vizita sa mănăstirile au fost invadate mai ales de tineret,dar şi de adulţi, spunând:„Dacă Ceauşescu a vizitat mănăstirea Putna, să o vizităm şi noi!”. Veneau grupuri după grupuri. Într-o zi erau şi douăzeci de autocare. Dacă aveau timp, o explicaţie dura şi două ore. Şi astfel s-a făcut educaţie patriotică şi religioasă. Le vorbeam şi despre spovedanie; şi multe persoane,mai ales cadre didactice, doreau să se spovedească la mănăstire. (ÎPS Pimen a fost ghid al Mănăstirii Putna – n.red.).

Astăzi nu se mai cultivă sentimentul patriotic. De exemplu cei de la UNESCO au comunicat celor de la monumente istorice să ia legătura cu conducerea judeţului şi să se organizeze vizite cu elevii mai mari la mănăstirile unde au fost lucrări de restaurare, mai ales la cele din evidenţa UNESCO. De ce? Ca să înţeleagă copiii valoarea acestor monumente, cheltuielile necesare pentru restaurare şi să li se cultive astfel respectul pentru aceste valori de patrimoniu. Am vorbit cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava ca să ofere mijloace de transport pentru elevi, iar noi să le asigurăm o masă. Nu s-a făcut nimic pentru că astăzi nu mai este prezent sentimentul patriotic în sufletele multora, mai ales ale celor care ne conduc.

Din păcate în jurul nostru sunt mulţi oameni care nu au credinţă. Ce putem face pentru aceştia ca să-i apropiem de Dumnezeu?

Este un autor, Rubinstein, care a scris o carte: „Existenţă şi conştiinţă”, carte tradusă şi în limba română. Rubinstein defineşte cunoaşterea ca oglindirea existenţei în conştiinţa noastră, iar cunoaşterea nu se termină niciodată. Omul îşi dă seama că dincolo de ceea ce simte, vede şi înţelege încă mai este ceva…

Sunt foarte multe posibilităţi de a reveni la credinţă. Dumnezeu aduce astfel de momente în viaţa noastră. De exemplu,Petru Groza… Înainte de a muri, pe patul de moarte, acesta a vrut să vină un preot la el. Comuniştii ziceau că aiurează,dar Groza le-a zis: „Până acum am aiurat. Aduceţi un preot!”.

Oamenii ajung la necredinţă din cauza bogăţiei, a păcatelor, a mândriei. Dar Dumnezeu are varga lui şi metodele Sale de înţelepţire a omului. Credinţa aduce şi linişte în suflet. O icoană, o slujbă, o carte făcută din credinţă foloseşte. Multe persoane din Occident care nu au credinţă ortodoxă au venit special să ne vadă mănăstirile, icoanele şi să întrebe despre felul în care ne trăim viaţa. Le plac frumuseţile credinţei noastre ortodoxe. Mi-a zis un ziarist occidental, în timpul comuniştilor,la Suceviţa: „Dacă vin ateii aici şi văd aceste frumuseţi, vin la credinţă!” Fără credinţă, spune Sfântul Apostol Pavel, nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fără credinţă ne lepădăm şi de Dumnezeu, ne lepădăm şi de oameni. Şi un astfel de om trăieşte singur. Credinţa este o bogăţie,este un dar de la Dumnezeu. Fără de ea nu putem trăi.

A consemnat Raluca Tănăseanu

Daţi clic pe copertă pentru cuprins!

Din sumar:

Editorial - Au venit inundaţiile. Ce ne-a mai rămas?

Editorialul analizează pricinile pentru care se abat asupra poporului nostru inundaţiile şi alte nenorociri, precum şi starea sufletească a celor mai mulţi dintre cei care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale. „Harul Duhului Sfânt păzeşte lumea în faţa tuturor revărsărilor de răutate diavolească”, spune Părintelui Paisie Aghioritul. Dar harul se îndepărtează de la popor când acesta se adânceşte în păcate mari cum ar fi avortul, desfrânările şi celelalte nedreptăţi. Din păcate cei mai mulţi dintre semenii noştri nu vӑd în ceea ce se întâmplă rău în ţarӑ mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Aşa cum spunea Dl. Băsescu când i-a vizitat pe sinistraţi: ar trebui să ne asigurăm locuinţele prin contracte de asigurare. Dar de un alt fel de contract avem nevoie şi nu de acela la care se gândea preşedintele ţării. Cum se poate încheia acest contract de asigurare? În primul rând, crezând din tot sufletul în Dumnezeu şi nu în Europa, în America, în preşedinţi precum Băsescu, Iliescu, Constantinescu sau în alte asigurări omeneşti. Apoi, rugându-ne la Dumnezeu pentru sănătate, mai curând decât să ne încredem orbeşte în medici; cerând pace sufletelor şi nu bunăstare materială; smerenie şi dragoste în locul slavei deşarte şi al pricinilor desfrânării trupeşti şi ferindu-ne cu toate puterile noastre de păcate.

Prăznuiri - Părintele Ilie Lăcătuşu – omul lui Dumnezeu

Părintele Ilie Lăcătuşu este un preot care s-a sfinţit în prigoana comunistă, îndurând cu smerenie şi fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat. A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării. Părintele Ilie Lăcătuşu a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om al rugăciunii ; indiferent de ce se întâmpla în jurul său, părintele era neîncetat cu mintea la Dumnezeu, al Cărui Nume Îl chema în toată vremea. Trupul său se află în Bucureşti, în cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti, şi are toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-l privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme. Mulţi credincioşi care au mers şi i s-au închinat şi i-au cerut ajutorul au primit tămăduire sufletească şi trupească, au fost ajutaţi pentru a depăşi situaţiile grele prin care au trecut.

Şcoala părinţilor – Cum putem trata gelozia fraternă

Gelozia fraternă: pare o realitate măruntă în cadrul familiei, însă e de fapt extrem de importantă. La apariţia unui nou membru în cadrul familiei, copilul – care până atunci se afla singur în centrul atenţiei – începe să experimenteze sentimente de gelozie pe noul venit. Lăsate la voia întâmplării, aceste sentimente se pot acutiza dând naştere unor adevărate sciziuni în familie dacă nu sunt tratate la timp cu delicateţea şi discernământul necesare. În cadrul acestui material doamna psiholog Adriana Hâncean enumeră câteva remedii ale geloziei fraterne şi propune câteva strategii pentru părinţii care pot întâmpina aceste probleme. Implicarea copilului în apariţia pe lume şi creşterea noului venit stă la baza acestor strategii de depăşire a sentimentelor de gelozie fraternă.

Cauzele bolilor – Controlul populaţiei prin glutamatul de monosodiu

Cea de-a doua parte a anchetei realizate asupra glutamatului de monosodiu – acest potenţiator de gust de găsit peste tot în hrana noastră şi denumit „nicotina alimentelor” – scoate în evidenţă rezultatele a peste 30 de ani de cercetări realizate asupra efectelor acestei substanţe la animale şi oameni. Iar rezultatele arată în mod zdrobitor că glutamatul de monosodiu nu este numai un factor ce provoacă dependenţă ci mai ales unul care provoacă ample dezechilibre psiho-fizice: de la diabet şi obezitate până la afectarea hormonului de creştere, a capacităţilor cognitive şi ajungând la boli precum Alzheimerul.

Cu noi este Dumnezeu – “Regret fiecare clipă petrecută departe de Hristos!” – mărturia unui fost rocker

Mulţi tineri sunt fascinaţi de muzica rock, îşi ascultă ore în şir idolii considerând că asocierea dintre rock şi satanism este doar o poveste, minţindu-se fără să vrea că formaţiile lor preferate doar afişează nişte simboluri sataniste mai mult pentru a fi la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău fiind pentru ei o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, student la Teolgie, care dă mărturie despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker. Despre starea sufletească din acea perioadă Andrei ne-a mărturisit: “Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că spre deosebire de alţi prieteni proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea parcă totul se ducea de râpă. ”

Drumul către Hristos i l-a arătat părintele David de la un schit din judeţul Constanţa, iar mai apoi ieroschimonahul Vasile de la mănăstirea Petru Vodă. Andrei suferă văzând în jurul lui atâţia tineri rockeri, se roagă pentru ei să-L cunoască pe Hristos considerând că : “În momentul în care Îl vor cunoaşte o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. ”

“Boala m-a adus aproape de Dumnezeu…”

Cea de-a doua mărturie a rubricii „Cu noi este Dumnezeu” ne prezintă povestea Elenei B. o femeie care a adus pe lume o fetiţă deşi avea mari probleme de sănătate: a fost operată de cinci ori la ficat (de două ori – chist hidatic, de trei ori – abces interhepatodiafragmatic) şi a avut două eventraţii post-operatorii ştrangulate. Medicii pe care i-a întâlnit o îndemnau să facă avort repetându-i de fiecare dată că dacă vrea să păstreze copilul va muri în timpul sarcinii. Pe tot parcursul celor nouă luni de sarcină Domnul a făcut minuni mari cu Elena salvând-o pe ea şi pe fetiţa din pântece când erau la un pas de moarte.

Spre o vieţuire creştină – “Avem această şansă, de a ne mântui şi sfinţi prin copii noştri”, reportaj la Fundaţia “Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţului Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului şi Dobrogei, Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa a demarat în anul 2005 cel mai important proiect al său şi anume înfiinţarea unei grădiniţe şi a unei şcoli creştin-ortodoxe, forme de învătământ creştine absolut necesare în societatea antihristică în care trăim. „Nu credem că poate fi un lucru mai important şi mai stringent în zilele noastre decât educarea copiilor în duhul lui Dumnezeu; aceasta ar fi singura garanţie că fiii şi fiicele noastre vor ajunge oameni de care să ne putem bucura şi pentru care să avem a da un bun răspuns când va sosi clipa judecăţii. Avem această şansă, de a ne sfinţi şi mântui prin copiii noştri.” – ne-a declarat Înaltpreasfinţia sa Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului şi Dobrogei. De asemenea în reportaj aflăm motivele pentru care părinţii au ales să-şi înscrie copiii la grădinţa şi şcoala ortodoxe, dar şi despre modul în care se derulează activităţile la aceste forme de învăţământ.

Al optulea veac – Exploatarea de la Roşia Montană: război economic şi atentat la sănătatea poporului român

Investigaţia realizată de această dată în cadrul secţiunii Al optulea veac tratează un subiect tot mai dezbătut în ultima vreme în ţara noastră: exploataţia minieră de la Roşia Montană. Jaful la care e supusă ţara noastră datorită corupţiei clasei politice este unul fără precedent: în dispreţul logicii şi al bunului simţ reprezentanţii statului român au concesionat pe mai nimic cea mai bogată zonă în aur din Europa, dar şi în capital simbolic – Roşia Montană fiind cea mai veche aşezare din România. Realizată cu ceanuri – simbolul barbariei moderne – exploataţia condusă de firma canadiană Gabriel Resources îi va aduce acesteia un profit de cel puţin 13 miliarde de dolari, statul român mulţumindu-se cu firimituri. Nu numai atât, dar va lăsa în urmă un pământ otrăvit şi stors de vlagă. Acţionarii companiei canadiene însă dau cel mai mult de gândit: mari companii implicate în afacerile sângeroase cu diamante din Africa, mari speculatori mondiali etc.

Noua eră şi „noua” televiziune

Avem în materialul realizat de cercetătoare greacă Dafnis Varvitsiotis şi tradus pentru Familia Ortodoxă un excelent tablou sinoptic al epocii în care trăim: caracteristica fundamentală a „noii ere”, aşa cum o denumeşte cercetătoarea, este tendinţa de a distruge tot ceea ce ţine sau ar putea aduce aminte de Vechea Ordine, Vechiul Regim, Vechea Gândire, în sfârşit Vechea Lume – acea lume pentru care ordinea ei se fundamenta într-o ordine superioară. Războiul declarat de Noua Eră şi Noul Iluminism Vechii Orânduiri este unul total, dar în ultima vreme el a devenit mult mai eficient prin intermediul televiziunii, care luptă prin toate mijloacele împotriva căsătoriei şi a familiei, a maternităţii, a istoriei şi patriotismului şi mai ales împotriva creştinismului. Şi încearcă să impună lumii o nouă ideologie atotcuprinzătoare care promovează libertatea sexuală, avortul, homosexualitatea, umanismul, toleranţa. Filosofia care stă la baza noului iluminism este deconstructivismul – adică „distrugerea creativă” a tot ceea ce ţine de vechea ordine – şi antropocentrismul absolut: în centrul lumii stă omul cu toate poftele şi dorinţele lui, la care pretinde că are dreptul în mod absolut.

Teologica – “Pentru că îi iubim trebuie să le spunem adevărul”, interviu cu Mitropolitul Athanasie de Limassol

Dupӑ cum se ştie la începutul lunii iunie a acestui an Papa a efectuat o vizitӑ în Cipru, vizitӑ care a creat mari tulburӑi în rândul credincioşilor. Interviul prezentat în acest numӑr i-a fost luat Mitropolitului Athanasie de Limassol la sfârşitul lunii mai 2010, înainte cu câteva zile de vizita Papei în Cipru. Mitropolitul Athanasie explicӑ foarte clar de ce acestӑ vizitӑ a smintit Biserica, care sunt ereziile Bisericii Catolice şi ce fel de comunicare trebuie sӑ existe între ortodocşi şi cei de alte confesiuni : „Putem purta un dialog cu oricine, cu atât mai mult cu eterodocşii şi cu cei de alte religii. Dar una este să purtăm dialog, şi alta să-l primeşti pe Papă ca pe un episcop canonic. El, pentru noi, ortodocşii, este eretic, adică rupt de Biserică – deci nu este episcop.” De asemenea Mitropolitul Athanasie ne arată ce ascund vizitele Papei: “Vaticanul nu acţionează la întâmplare, nici nu face mişcări naive. Toate vizitele oricărui Papă au scopul de a-l prezenta drept lider mondial al creştinismului. În acest moment, însă, el nici măcar nu este episcop canonic, nu e ortodox, deci nu este în măsură să se prezinte pe sine ca primul dintre episcopi…”

Cuvântul duhovnicului – Pustnica Teodora din munţii Neamţului

În acest articol, care trimite cititorul cu gândul la viaţa Sfintei Maria Egipteanca, redăm discuţia pe care pustinca Teodora a avut-o cu un părinte de la Mănăstirea Sihăstira şi din care aflăm cât de importantă este pocăinţa pentru mântuire, dar şi ce se întâmplă cu sufletele oamenilor dupӑ ce pӑrӑsesc aceastӑ viaţӑ. Din dorinţa ca toţi fraţii în Hristos să ştie ce ne aşteaptă dincolo de moarte, Maica Teodora vorbeşte cu multă simplitate şi smerenie despre mortea şi învierea ei, despre întâlnirile cu demonii şi despre oamenii pe care i-a întâlnit dincolo, despre ajutorul primit de la Maica Domnului şi de la Sfântul Ioan Iacob. Povestea acestei pustnice ne îndeamnă pe fiecare la pocăinţă, la meditaţie asupra felului cum ne ducem viaţa pentru a putea câştiga Raiul.

Daţi clic pe copertă pentru cuprins!

Din sumar:

Când omul nu mai conştientizează că este om…

Editorialul ce deschide numărul 16 al Familiei Ortodoxe surprinde, de această dată, o trăsătură fundamentală a epocii noastre: „Oamenii nu ştiu – nu mai ştiu – să spună exact cine şi ce sunt”. De ce? Pentru că în zilele societăţii obiectelor şi imaginilor posedate sau idolatrizate – pe undeva, acelaşi lucru – a fi a intrat într-o mare criză. Iată criza care le naşte pe toate celelalte: a fi al omului despărţit de Părintele său Ceresc (Singurul Ce este prin Sine) se transformă pe rând în a avea, a poseda, a fi posedat - până la nebunia de a nu mai face nimic. Eşecurile şi nefericirea, depresia şi sinuciderile, drogurile, tehnicile orientale de disoluţie  a sinelui şi stilurile muzicale psihedelice – toate sunt simptomele bolii ereditare de care suferã tânărul zilelor noastre. Numai cei ce-şi întăresc în Hristos inima şi mintea, firea şi ipostasul personal nu vor suferi dezamăgirea că sunt nimeni.

Prăznuiri

Prezentăm în acest număr mărturisirea de credinţă a doi sfinţi pomeniţi în luna mai, care, din dragoste de Hristos, au suferit moarte martiricã prin decapitare – unul în vechime, altul în zilele de noastre, dând mărturie că “ Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veac acelaşi este”.

Sfântul nou mucenic Evghenie Ostaşul s-a născut pe  23 mai 1977, în apropiere de Moscova. În 25 iunie 1995 a început serviciul militar şi, după instrucţia necesară, în 13 ianuarie 1996 a fost repartizat la posturile de frontieră din Cecenia. Exact după o lună, pe 13 februarie 1996, a fost luat ostatic. Rebelii, pentru că au văzut că poartă cruce la gât, au încercat să îl distrugă psihic pentru a-l determina – dacă era posibil – să-şi renege credinţa, să-şi lepede crucea, să devină musulman, pentru a-l transforma în călău şi ucigaş al altor prizonieri. Întrucât a refuzat sã-şi scoatã crucea de la gât, Evghenie a  fost omorât în mai 1996, alături de alţi trei prizonieri. Mama lui Evghenie şi-a vândut casa şi alte lucruri pentru a face rost de banii necesari răscumpărării trupul fiului ei. Cecenii i-au dat în plus o casetă cu martiriul noului mucenic şi i-au istorisit torturile la care a fost supus. În multe zone ale Rusiei, Sfântul Mucenic Evghenie se aratã ca un ostaş cu mantie roşie şi săvârşeşte minuni.

Sfântul nou-mucenic Ahmed, mărturisitorul “musulman” al lui Hristos

Ahmed a fost un musulman care L-a cunoscut pe Hristos prin intermediul uneia din roabele sale creştine. În momentul în care a participat la o Liturghie, şi-a dat seama că Ortodoxia este singura credinţă adevărată, s-a botezat şi, cuprins de dragoste de Hristos, L-a mãrturisit pe Acesta la un banchet în faţa prietenilor săi musulmani. “Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamã, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!” – a spus Ahmed. Pentru această mărturie, a fost dus în faţa Sultanului, rămânând statornic în credinţă; de aceea, s-a dat porunca să i se taie capul. În timp ce călăii executau acest ordin, pe 3 mai 1682,  Sfântul Ahmed cânta : “Hristos a înviat!”

Şcoala părinţilor – “A da este mai fericit decât a lua”

Psihologul Adriana Hâncean rãspunde prin acest articol întrebărilor unor părinţi care ar vrea să ştie ce este de făcut atunci când copiilor le este greu să dăruiască?

Părinţii au sarcina sã-şi înveţe copiii încă de mici sã ofere şi altora din ceea ce au. În acest proces complicat de schimbare a direcţiei de la sine către ceilalţi, dincolo de lecţiile şi consecvenţa părinţilor, ceea ce contează fundamental este modelul părinţilor. Comportamentele părinţilor, bunicilor, naşilor, educatorilor sunt principala sursă de învăţare a copiilor. Reacţiile adulţilor, emoţionale şi de comportament, sunt modele de învăţare involuntară şi statornică pentru copii. Atunci când părinţii fac din copilul lor un idol, oferindu-i tot ce-şi doreşte, acesta nu va putea împãrţi cu alţii din ceea ce are pentru că va considera că totul i se cuvine.

“Rugăciunea mi-a salvat viaţa”  – interviu cu scriitoarea Aspazia Oţel-Petrescu

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din nenumãratele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o imensă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, ea a trecut prin mai multe închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad.  Chinurile la care a fost supusă le-a răbdat cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o, i-a adus bucurii duhovniceşti şi a ajutat-o să depăşească momentele critice. Doamna Aspazia ne povesteşte despre bucuriile şi necazurile trăite împreună cu camaradele ei de temniţă, despre dragostea întru Hristos dintre ea şi colegele de celulă, despre rugăciunile în comun – rugăciuni puternice, care au salvat vieţi.

“Este nevoie de dăruire şi dragoste în nobila meserie de dascăl” – interviu cu educatoarea Florica Antoniac de la grădiniţa “Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava

Doamna Florica Antoniac, o educatoare cu 38 de ani de experienţã, ne arată care sunt cele mai frecvente greşeli pe care părinţii le fac în educaţia copiilor lor, felul cum îi afecteazã pe copii disputele din familie şi consecinţele faptului că, din lipsă de timp, copiii petrec prea puţin timp cu părinţii lor.

Părinţi şi dascăli deopotrivă ar trebui să realizeze că împreună sunt răspunzători în faţa Domnului de educaţia pe care o dau celor mici, iar societatea în care trăim poate fi schimbatã în bine numai dacă toţi laolaltă, adulţi şi copii, vieţuim în duhul Evangheliei lui Hristos.

Pornografia modifică creierul, dând dependenţă

În cadrul rubricii Cauzele Bolilor, prin acest articol,  Virgiliu Gheorghe – autorul mai multor cărţi despre efectele televiziunii asupra omului – trage unui puternic semnal de alarmă cu privire la efectele devastatoare pe care consumul de pornografie îl are asupra creierului şi asupra vieţii omului în general. Datele şi studiile din spaţiul american arată că, în această parte a lumii, pornografia este una dintre cele mai bine vândute afaceri. Foarte multe  vieţi au fost distruse din cauza dependenţei de pornografie – pentru că de dependenţă e vorba, iar în acest caz efecte se fac simţite chiar mai repede decât în cazul dependenţei de droguri.

Transsexualul şi hermafroditul: noile modele pentru tineri?!

După căderea comunismului s-a spus că am intrat într-o epocă în care ideologiile au murit, că după aşa-zisa moarte a religiei şi apoi a ideologiilor, omul a ajuns în sfârşit la maturitatea post-religioasă şi post-ideologică. Nimic mai puţin adevărat: societatea contemporană pare să fie mai plină de fantasme şi ideologii decât în trecut. Este şi cazul ideologiei de gen, ce a început să-şi strecoare veninul încă de acum câţiva zeci de ani, punând vrajbă între bărbaţi şi femei, proclamând uneori chiar drepturile femeii împotriva bărbatului – al cărei ultim rod este confuzia genurilor şi moda transsexualismului. Noile ideologii ce au împânzit spaţiul occidental fac din sexualitate esenţa omului şi caută să revoluţioneze, într-o încercare fără precedent, natura umană.

Minuni contemporane:  „Zoia cea de piatră” – o minune din zilele noastre a Sfântului Nicolae

Pe 31 decembrie 1955, în Rusia, la o petrecere de Revelion, Zoia, o tânără muncitoare, pentru că Nikolai, iubitul ei, întârzia să apară, a început să danseze cu o icoană a Sfântului Nicolae. Câteva clipe mai târziu s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare ca de fulger, iar fata a devenit ca o stană de piatrã. Medicii nu au putut face nimic – trupul ei era ca de piatrã, iar acele seringilor nu intrau în piele şi se rupeau! “Zoia de piatrã”, cum a fost numită, a stat patru luni în această stare până când a apărut Sfântul Nicolae, care a readus-o la viaţă. Chiar dacă autorităţile comuniste au încercat să muşamalizeze cazul, minunea s-a răspândit şi astfel mii de oameni s-au întors la Dumnezeu, s-au botezat şi au trăit creştineşte.

„Ieşind din Papism, m-am supus glasului conştiinţei mele – care era glasul lui Dumnezeu Însuşi” – partea a II-a

În cadrul rubricii Convertiri prezentăm partea a două din impresionanta venire la Ortodoxie a unui călugăr franciscan. Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984), ajuns episcop al Nazianzului, relatează procesul trecerii sale la Ortodoxie, proces ce constituie în acelaşi timp o treptată luminare a sa asupra resorturilor de bază ale Catolicismului: Papa, ca Monarh suprem al Bisericii, îl înlocuieşte pe Hristos, adevăratul Cap al Acesteia. Grăitoare în acest sens este atitudinea unui preot iezuit, care i-a spus viitorului episcop ortodox că pentru iezuiţi făgăduinţele fecioriei, ascultării şi neagonisirii sunt mai puţin importante decât cea a supunerii necondiţionate faţă de Papă: „Prefer să merg în iad cu Papa, decât în rai cu toate adevărurile voastre!”

“Ascultarea, calea credinţei care biruieşte lumea” – interviu cu pãrintele Veniamin de la Mănăstirea Putna (partea a doua)

Părintele Veniamin arată care sunt motivele pentru care copiii nu-şi ascultă părinţii. Părintele atrage, totodată, atenţia asupra efectului negativ pe care îl are televizorul, considerând că acesta este „Sodoma şi Gomora în casa creştinului, este cutia diavolului, mai ales în ziua de astăzi, pentru că nu toţi pot să-şi fie stăpâni pe trupul lor, să-şi ocârmuiască gândurile după legile lui Dumnezeu”.

În ceea ce priveşte ascultarea pe care o datorăm conducătorilor, ieromonahul Veniamin afirmă că atunci când stăpânirea devine periculoasă şi ne obligă să împlinim nişte legi anticreştineşti, nu se cuvine să o mai ascultăm şi este bine ca fiecare creştin să ia atitudine. În astfel de situaţii, chiar şi monahii trebuie să iasă şi să mărturisească, să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând pentru credinţa cea adevărată.