Publicăm acest material apărut în Numărul 14 al revistei noastre cu gândul că „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5).

BBC promovează moartea, iar o mamă din Marea Britanie şi-a eutanasiat fiica din „compasiune”

Marea Britanie a devenit în ultima vreme din nou scena unei reînnoite propagande a morţii: într-o emisiune cu tema bătrâneţii şi a morţii, postul de televiziune BBC l-a prezentat la începutul acestui an pe unul dintre cei mai cunoscuţi prezentatori ai săi făcând o şocantă confesiune. Ray Gosling, acum în vârstă de 70 de ani, a relatat mergând agale printr-un cimitir cum şi-a ucis „iubitul” care, spune acesta, suferea fiind bolnav de sida într-un mod „îngrozitor”. Medicii nu i-au mai dat nicio şansă, iar prezentatorul BBC povesteşte cum, în urma unui pact între cei doi, el a luat o pernă şi l-a omorât pe suferind.

Tot la începutul acestui an aflăm de un alt caz, grăitor la rândul lui pentru nihilismul care macină societatea occidentală postmodernă. Evenimentul Zilei din 26 ianuarie 2010 ne informează: „Un verdict uman”, după cum a ţinut să precizeze judecătorul de caz, a fost dat în Marea Britanie, în dosarul unei mame acuzate că şi-a ajutat fiica, diagnosticată cu o maladie gravă, să moară.

Bridget Kathleen (Kay) Gilderdale, în vârstă de 55 de ani, a fost acuzată că i-a dat fiicei sale, Lynn Gilderdale, în vârstă de 31 de ani, o supradoză de morfină şi un cocktail de pastile. Kay a negat acuzaţia de crimă cu premeditare, însă a recunoscut-o pe cea de înlesnire şi ajutor la sinucidere.

Din informaţiile furnizate în continuare de cotidianul românesc, aflăm că Lynn Gilderdale suferea de o boală gravă care i-a provocat retard mintal, fiind mobilizată la pat încă de la vârsta de 14 ani şi, pentru că nu mai putea înghiţi, era hrănită printr-un tub.

Pe data de 3 decembrie 2008, însă, la vârsta de 31 de ani, Lynn îi spune mamei sale că este pregătită să „plece” şi o convinge să o ajute să moară. Din „compasiune”, după cum urmează relatarea, „Lynn a primit două seringi cu morfină, pentru a şi le injecta singură.”

Situaţia devine însă dramatică şi surprinde întreaga minciună a acestei aşa-zise compasiuni, dar şi oribila postură în care se pune mama de a încerca timp de aproape două zile prin diferite metode să-şi omoare fiica ce nu mai murea: „Însă doza nu a fost suficientă, motiv pentru care Kay [mama] a pisat mai multe pastile şi le-a introdus în tubul prin care fiica ei se hrănea. În dimineaţa celei de-a doua zile, i-a mai dat fiicei ei alte trei seringi de morfină şi apoi i-a injectat trei seringi cu aer.”

Văzând că fiica ei nu mai moare, mama a telefonat binecunoscutei organizaţii Exit, din Elveţia, ce se ocupă cu terminarea vieţii oamenilor care îşi dau acordul pentru acest lucru, bolnavi sau nu, pentru a cere asistenţă. La sfatul acestora, a mai pisat opt pastile pe care i le-a administrat fiicei sale. Astfel, „Lynn Gilderdale a murit la 30 de ore de la injectarea primelor injecţii de morfină”, parcă pentru a da pe faţă o altă minciună a celor care promovează sinuciderea asistată ca „moarte uşoară”, fără dureri şi „în pace”. De altfel, există mărturii care arată că mulţi dintre cei care apelează la serviciile de sinucidere asistată nu mor îndată, ci se chinuie zile în şir pentru a fi în cele din urmă de-a dreptul omorâţi de medici sau asistenţi. (Vezi cazul Olandei, unde pacienţii agonizează mai multe zile pentru că eutanasia nu reuşeşte, iar medicii îşi omoară în cele din urmă pacienţii, în relatările făcute de Worldnetdaily.com)

Procurorul cazului, Sally Howes, a arătat instanţei că, în ciuda afirmaţiei mamei de a nu recunoaşte acuzaţia de omor cu premeditare, „în momentul în care doamna Gilderdale şi-a dat seama că cele două doze de morfină pe care i le-a dat fiicei sale să şi le administreze nu-şi fac efectul, în loc să realizeze că sinuciderea fiicei sale a luat o turnură îngrozitor de greşită, s-a apucat în următoarele 30 de ore să ducă la îndeplinire acţiuni concepute cu nici o altă intenţie în afară de aceea de a pune capăt vieţii fiicei sale. Toate acţiunile ulterioare ale mamei nu au fost făcute pentru a asigura o condiţie mai bună fiicei, ci au fost făcute pentru a se asigura că va muri.” (Pentru detalii ale procesului, vezi situl Meagenda.wordpress.com)

După rechizitoriul solid al procurorului, a urmat însă decizia juriului şi a judecătorului care au achitat-o din compasiune pe mamă: „Eu nu fac comentarii în mod normal pe verdictele juriului, dar, în acest caz, decizia juraţilor arată bun simţ, decenţă şi umanitate”, a declarat judecătorul. (Din articolul citat mai sus al Evz.ro)

Câteva chestiuni trebuie observate aici: decizia judecătorului, de achitare, vine în condiţiile în care legea britanică interzice sinuciderea asistată şi pedepseşte ajutorul dat în scopul sinuciderii. Astfel, instanţa de judecată încalcă legea şi face dintr-un caz particular un precedent pentru a servi la răsturnarea legii. Pentru că trebuie spus acest lucru: în Marea Britanie, există organizaţii care se luptă de ani de zile pentru legalizarea eutanasiei, încercând să facă din ea un drept. Şi principala pârghie prin care au încercat să răstoarne legea a fost şi este tocmai instanţa de judecată. Iar în ultimul timp, instanţele de judecată din această ţară au început să dea pedepse foarte blânde pentru astfel de cazuri, deschizând astfel drumul pentru dezincriminarea eutanasiei.

Nu numai atât, dar procurorul general al Marii Britanii a anunţat iminenta apariţie a unui ghid pentru sinucidere asistată. Ghidul urmează a se constitui într-o primă treaptă pentru dezincriminarea eutanasiei şi a sinuciderii asistate în această ţară. De altfel, principalul lui scop declarat este acela de a stabili în ce condiţii o persoană care o ajută pe alta să se sinucidă poate fi pusă sub acuzare sau nu. Şi susţine principiul că „cineva care acţionează din compasiune pentru o persoană bolnavă în fază terminală şi care are o „dorinţă clară şi stabilă” de a muri, nu va ajunge în instanţă”. (Evenimentul zilei din 25 februarie 2010)

În treacăt fie spus, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul pedofililor sau homosexualilor pedofili: Lifesitenews.com ne informează că, în 2003, tot în Marea Britanie, un pedofil care răpise şi abuzase de o fetiţă de şase ani a primit o condamnare minimă de numai 5 ani şi a ieşit după 3 pentru „bună purtare”, când legea prevede în astfel de cazuri condamnare pe viaţă!

Apoi, argumentul „umanităţii” şi „compasiunii” vine să justifice ceea ce în fond nu e altceva decât o crimă. Atât mama şi-a justificat astfel acţiunile, cât şi jurii şi judecătorii i le-au justificat astfel. Iar aceste justificări vin la rândul lor în sprijinul celor care fie datorită conştiinţei, fie datorită legii au ezitat să facă acest lucru. Dar conştiinţa s-a minţit pe sine în acest fel, iar instanţa de judecată a girat minciuna în ochii opiniei publice, ridicând astfel minciuna la rang de criteriu social şi justificând crima.

Un caz similar de la sfârşitul anului 2008 şi începutul anului 2009 vine însă să surprindă o trăsătură mult mai importantă a acestui fenomen. Pe data de 14 noiembrie 2008, Curtea de Casaţie din Italia a hotărât să sprijine o decizie a unei curţi de justiţie obişnuite de a o deconecta pe Eluana Englaro de la aparatele cu ajutorul cărora se hrănea şi a o lăsa să moară. Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat pe data de 9 februarie 2009, după un maraton de peste o lună, timp în care guvernul italian a încercat să-i salveze viaţa în dauna deciziei judecătoreşti, cu ajutorul unei legi care să reglementeze astfel de cazuri.

Ceea ce e interesant în acest caz – şi vine să surprindă grozăvia situaţiei în care ne aflăm – este faptul că propriul ei tată fusese cel care a luptat în ultimii zece ani de viaţă ai fiicei sale pentru eutanasierea ei. Şi aceasta în condiţiile în care el nu era nevoit să aibă grijă de ea, aceasta fiind în îngrijirea altor persoane. Zece ani tatăl acestei fete s-a luptat nu pentru a o îngriji, ci pentru a o omorî, umblând prin tribunale pentru a susţine dreptul fetei sale de a muri. Şi după ce a obţinut ce a vrut – omorându-şi fiica prin braţul legii – a început să pozeze în mare luptător pentru dreptul oamenilor de a fi eutanasiaţi. (Pentru detalii, vezi Lifesitenews.com din 24 noiembrie 2009)

Oare poate fi un capăt al răului pentru o conştiinţă lipsită de har? Şi nu vorbim aici numai de conştiinţa personală, ci şi de conştiinţa publică, instrumentul celei din urmă fiind legea şi aplicarea ei. Exemplele de mai sus ne arată că aşa cum nu există capăt al împărtăşirii de Dumnezeu, nu există capăt al sondării răului când dorinţa noastră se îndreaptă numai spre el. Iar raţiunea şi voinţa omului vor găsi moduri de realizare a ceea ce acesta doreşte în ambele situaţii. Cu câtă patimă, cu câtă inteligenţă şi ingeniozitate, cu câtă voinţă se minte conştiinţa omului zilelor noastre pentru a face din alb negru, iar din bine o retorică a răului şi o justificare a lui. Nu cunoaştem să fie precedent în istorie pentru un asemenea fenomen!

Dar tocmai în această situaţie, tocmai în momentul în care răul pare să fi atins cote insuportabile, iar ochii noştri stau pironiţi şi fascinaţi de lucrarea lui, ni se dezvăluie lucrarea lui Dumnezeu în cei care au făcut din suferinţă nu o invitaţie la răzvrătire, ci un mod de a se apropia de Hristos. Ne aducem aminte că în numărul 12 al Familiei Ortodoxe am avut parte de o impresionantă mărturie despre o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani: „Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc! De vorbă cu Violeta Ş., o mamă a cărei fiică este imobilizată la pat de 28 de ani”. Nu numai că nicio clipă  această mamă nu s-a gândit la „dreptul de a muri” al fiicei ei, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, o slujeşte cu abnegaţie şi dragoste, găsind rostul existenţei tocmai în această suferinţă mântuitoare.

Ea însăşi mărturiseşte că „suferinţa este pentru plata păcatelor şi, cu cât îţi plăteşti mai mult păcatele aici pe pământ, cu atât vei fi mai aproape de Dumnezeu, dincolo, în ceruri”. Ce distanţă uriaşă desparte această atitudine de cea a mamei britanice sau a tatălui italian! Ce distanţă uriaşă între smerenia care atrage harul şi trufia care îngheaţă şi omoară, între o cultură a harului şi a vieţii şi una a trufiei şi a morţii! Ceea ce se întâmplă acum nu e de altfel decât sondarea până la ultimele consecinţe a nimicului lipsei de har!

Putem mărturisi la rândul nostru că, în momentul în care cazul fetei din Italia era dezbătut aprins în întreaga lume, iar viaţa Eluanei depindea de semenii săi pentru că cel mai apropiat de ea – tatăl său – a ales să nu-i mai fie aproape, într-un spital din Bucureşti eram martorii unor scene similare. Câteva familii de români îşi aveau băieţii tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, în comă în urma unor accidente. Medicii făceau presiuni teribile asupra acestor părinţi să-şi lase copiii să moară înainte de vreme pentru a le fi prelevate organele, pentru că organele pot fi prelevate numai de la un om care încă trăieşte şi nu de la un cadavru. Lucru care, fie din ignoranţă, fie din interes, nu se spune în ziare precum Cotidianul, care a făcut în 2007 o amplă campanie pentru posibilitatea prelevării organelor de la orice om care nu a menţionat scris că nu doreşte ca organele să-i fie prelevate.

Oamenii aceştia, spre deosebire de cazurile părinţilor din Marea Britanie şi Italia, au ales să facă Sfântul Maslu copiilor lor, să se roage şi să treacă pe la cele mai apropiate mănăstiri pentru a-şi pomeni copiii. Şi au refuzat categoric, la sfatul preoţilor, să-şi lase copiii omorâţi pentru organe.

Aceştia s-au rugat lui Dumnezeu, nu şi-au omorât copiii. Pentru că acolo unde omul se desparte de Dumnezeu, el se sălbăticeşte până într-atât, încât îl poate omorî chiar şi pe cel mai apropiat de el prin legătură naturală şi îşi justifică omorul din considerente umaniste. Despărţindu-se de Dumnezeu, omul nu pierde numai împărăţia cerurilor, ci pierde chiar ceea ce credea că are prin natură. Dacă ar putea, şi animalul l-ar privi cu dispreţ pe un asemenea vieţuitor care-şi omoară propria odraslă fie prin avort, fie prin eutanasie.

Această cultură a nimicului a sfârşit în putrefacţie: un cadavru rosteşte acum numele omului şi-i propovăduieşte drepturile în cele patru colţuri ale lumii! Dar suntem atât de fascinaţi de retorica şi invenţiile acestui cadavru, încât nu vedem că viaţa palpită în jurul nostru, chiar şi în suferinţă! Merită oare urmat un asemenea cadavru?

Petru Molodeţ

Ies tot mai mult la iveala gândurile ascunse ale celor ce stăpânesc lumea în acest veac. Recent, Nina Fedoroff, profesor de biologie moleculară şi deţinătoarea unei Medalii Naţionale pentru Ştiinţă (cea mai mare distincţie ştiinţifică din SUA) şi, cel mai important, consilier al sercetarului de stat Hillary Clinton (om de bază al administraţiei Obama), a reiterat filosofia ucigaşă a reducerii populaţiei globului pământesc datorită suprapopulării planetei. Consilierul american îndeamnă la răspândirea pe scară largă a alimentelor modificate genetic (citeşte, otrăvite) pentru a se contracara aşa-zisa problemă a suprapopulării. Dar alegaţiile consilierului nu s-au oprit aici:  “Trebuie să facem ceva pentru micşorarea ratei natalităţii. Pământul nu mai poate suporta atât de mulţi oameni”. Fedoroff a evidenţiat şi necesitatea de a rationaliza mancarea si apa. “În prezent, există aproximativ 6,5 miliarde de oameni pe întreg globul, iar populaţia este în continuă creştere. Trebuie să inventăm modalităţi noi de a raţionaliza apa şi de a multiplica sursele de hrană“, a adăugat “cercetătorul”. De fapt, afirmaţiile consilierului american nu sunt o premieră, ci fac parte dintr-o serie de politici publice care au deja un trecut solid în spatele lor. Ca “teorie”, ele repeta tezele irealiste expuse de Th. Malthus, un cleric anglican cu principii vădit anti-creştine şi cu o filosofie ce contrazice flagrant Scriptura. Dar scrierile sale au devenit foarte influente, inspirand principiile eugeniei, precum si controlul creşterii populaţiei prin controlul naşterilor, avort etc. Redăm mai jos, spre ilustrare, articolul Războiul împotriva populaţiei, apărut în nr. 2 al revistei Presa Ortodoxă.

Războiul împotriva populaţiei

Pentru mintea omului este imposibil de cuprins şi de înţeles provenienţa răului care a ajuns de la un an la altul să inunde societatea, ridicându-ne o mulţime de întrebări: Care este explicaţia promovării pe scară largă a contracepţiei şi a avortului, a desfrânării instituţionalizate în cadrul programelor de educaţie sexuală sau chiar a eutanasiei? Care este cauza răspândirii fără precedent a homosexualilor şi a politicilor care-i protejează, discriminând majoritatea? Cum putem accepta faptul că cineva urmăreşte sterilizarea a milioane de femei şi îmbolnăvirea generală a populaţiei?
Ne vine greu să credem că aceste procese sunt dirijate de o anume instanţă, părând iraţională o asemenea direcţionare a eforturilor umane, a unor oameni care ca şi noi trăiesc în lumea aceasta, au familii, îşi iubesc copiii şi viaţa. Că un nebun ajunge conjunctural să omoare, iar altul să fure este uşor de înţeles, dar ca un grup de oameni să plănuiască distrugerea umanităţii este un lucru cu neputinţă de crezut pentru o minte raţională – doar dacă acceptăm că Cel rău a ajuns să întunece într-atât minţile celor care-i slujesc, încât aceştia urmăresc glasul acestuia, în locul propriei conştiinţe şi a propriei naturi umane.

În anii din urmă, a început să circule tot mai mult ideea că o mare parte a politicilor contraceptive, pro-avort, de sterilizare şi pro-eutanasie sau însăşi propaganda pornografiei, disimulată adeseori chiar sub masca programelor de educaţie sexuală îşi găsesc rădăcinile în ideologia controlului populaţiei. Adică, pentru că am fi prea mulţi şi planeta nu ne mai poate hrăni, trebuie împiedicată înmulţirea populaţiei sau chiar trebuie stimulată reducerea ei, până la o cifră rezonabilă care să asigure bunăstarea tuturor locuitorilor pământului. Vă mărturisesc că multă vreme nu am putut crede acest lucru. Teoria mi se părea alarmistă şi, după cum i se spune, conspiraţionistă, de tipul celor susţinute apocaliptic de mişcările milenariste sectare. Aceasta s-a întâmplat până la apariţia în limba română a cărţii Războiul împotriva populaţiei (Editura Pro Vita, 2008), scrisă de Jacqueline Kasun, o profesoară de economie la universitatea californiană Humboldt, SUA. Lucrarea, întemeiată pe o bibliografie de peste o mie de titluri, demonstrează fără putinţă de tăgadă că într-adevăr politica controlului populaţiei mondiale este îmbrăţişată în mod oficial de conducerea Americii şi de majoritatea organismelor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONU, UNESCO etc.

Prin urmare, controlul populaţiei – sau, mai corect, reducerea populaţiei (un genocid la scară planetară) – nu este unul dintre miturile explicative ale ideologiei anti-viaţă, care devine tot mai popular în legislaţia statelor lumii, ci chiar vectorul principal al politicii mondiale. Şi pentru că această ideologie este una dintre cheile de boltă ale înţelegerii lumii în care trăim, a presiunilor care se exercită asupra noastră, vom acorda pentru o vreme o rubrică permanentă acestei tematici, sprijinindu-ne pentru început în mod deosebit pe cartea prof. Kasun, Războiul împotriva populaţiei.

Perpetuarea omului în lumea modernă vine în conflict cu interesele utilitariste ale marilor puteri şi ale marilor miliardari

Acest lucru rezultă din raportul final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, prezentat Congresului şi preşedintelui SUA de către John D. Rockefeller III:

„Pe termen lung, nici un beneficiu substanţial nu va rezulta din creşterea populaţiei ţării; mai degrabă stabilizarea treptată a populaţiei noastre va contribui semnificativ la capacitatea ţării de a-şi rezolva problemele. Noi am căutat, însă n-am găsit nici un argument economic convingător care să susţină creşterea continuă a populaţiei. Nici sănătatea ţării noastre şi nici vitalitatea afacerilor sau bunăstarea oamenilor simpli nu depind de acest lucru”. (John D. Rockefeller III, Scrisoare către Preşedinte şi Congres, în prezentarea Raportului final al Comisiei privind Creşterea Populaţiei şi Viitorul American, 27 martie 1972)

Planificarea familială cerea ca până în anul 2000 să nu se mai depăşească media de doi copii pe familie în toată lumea

La începutul anilor 1970, birocraţia din Agenţia Internaţională de Dezvoltare a SUA (USAID) şi-a făcut clar planul de a stopa creşterea populaţiei mondiale. Într-un document secret, pregătit în 1974 şi care nu a fost desecretizat decât în 1980, planificatorii ajutoarelor străine şi-au exprimat intenţia de a stabili „o familie de doi copii în medie” în toată lumea, până în anul 2000. Planul presupunea anunţarea, „după o pregătire adecvată”, a unui scop „aproape de stabilizare” a populaţiei SUA. În ceea ce priveşti populaţia lumii, acest plan a prevăzut „un efort de departe mai mare, la nivel înalt” pentru a „ţine sub control creşterea populaţiei” şi a numit ţările pe care planificatorii trebuiau să-şi concentreze eforturile: India, Bangladesh, Pakistan, Etiopia, Mexic, Indonezia, Brazilia, Filipine, Thailanda, Egipt, Turcia, Nigeria şi Columbia. Planul sugerează măsuri specifice pentru a convinge oamenii să aibă familii mai mici şi avertizează că ar putea fi necesare „măsuri obligatorii de control al populaţiei”. (cf. documentului Guvernului SUA, NSSM 200, Implications of Worldwide Population Growth for U.S. Security and Overseas Interests, 10 decembrie 1974, declasificat la 31 decembrie 1980, p. 14).

Programele şcolare sau medicale de educaţie sexuală nu sunt decât mijlocul ideologic principal pentru reducerea populaţiei

După cum vom arăta mai departe, prin educaţia sexuală se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii. „De-a lungul anilor, promotorii de frunte ai programelor guvernamentale de control al populaţiei, cum ar fi Planned Parenthood şi Asociaţia Americană pentru Sănătate Publică, au înţeles că educaţia sexuală este vitală pentru scopurile lor. În planul lor de 5 ani, pentru perioada 1976-1980, Federaţia Planned Parenthood din America a chemat la „o rată zero de creştere naturală a populaţiei”, care trebuie să meargă mână în mână cu necesitatea stringentă a educaţiei sexuale pentru a „ridica în rândul tuturor persoanelor nivelul de conştientizare privind planificarea familială, sexualitatea umană, creşterea populaţiei şi sănătate în general” (a se citi în loc de planificare familială contracepţie şi avort, în loc de sexualitate umană cultivarea sexului în afara perspectivelor unei vieţi de familie, şi în loc de creşterea populaţiei reducerea acesteia, n.n.) Federaţia a făcut presiuni asupra filialelor sale ca acestea „să-şi asume poziţia de lider în dezvoltarea şi promovarea programelor de educaţie sexuală în clinici, şcolile locale alte organizaţii”. (Planned Parenthood Federation of America, A Five Year Plan: 1976-1980 for the Planned Parenthood Federation of America, Inc., aprobat de membrii PPFA la 22 octombrie 1975, cf. Kasun, 146).

„Cuplurile    care    fac    mai    mult   de   doi   copii   sunt   iresponsabile”, declară   un consilier britanic pe probleme de mediu

Jonathan Porritt, consilier pe probleme de mediu al guvernului britanic, consideră că familiile care nasc mai mult de doi copii reprezintă un adevărat pericol pentru mediul înconjurător. Ca soluţii, funcţionarul care conduce comisia guvernamentală pentru dezvoltare durabilă, propune limitarea creşterii populaţiei prin metode contraceptive şi legalizarea avortului.

În opinia lui Porritt, aceste „remedii” ar trebui să se afle în centrul politicilor mondiale de luptă împotriva încălzirii globale.

Un raport al comisiei, care va fi publicat luna viitoare, afirmă că guvernele trebuie să promoveze politicile de reducere a populaţiei printr-o mai bună planificare familială.

“Cred ca vom alege o poziţie prin care să le spunem oamenilor că a avea mai mult de doi copii este iresponsabil“, afirmă consilierul.

Optimum Population Trust, un grup condus de Porritt, afirmă că dioxidul de carbon produs de fiecare copil născut în Marea Britanie, de-a lungul vieţii, este echivalentul cantităţii absorbite de doi acri şi jumătate de pădure de stejari bătrâni.

Porritt, care are doi copii, încearcă să convingă grupurile de lobby pentru protecţia mediului să se concentreze pe problema populaţiei în campaniile pe care le derulează. (cf. hotnews.ro)

Contracepţia – lecţia de bază a educaţiei sexuale

„Încă din şcoală, copiii trebuie învăţaţi despre necesitatea deciziilor responsabile şi mature privind stabilizarea populaţiei prin utilizarea contracepţiei”. (Arcata School District Family Life Life/Sex Education Curriculum Guide Arcata, California, iunie 1976)

USAID a fost eficient în dezvoltarea sistemului în Indonezia, unde guvernul central a susţinut o reţea de aproximativ 30.000 de unităţi de „planificare familială” la sate. Unităţile locale extrăgeau şi transmiteau informaţia despre comportamentul contraceptiv al cuplurilor de la ţară, în provincia Bali, unde, conform unui raport al Băncii Mondiale, adunarea lunară a consiliului din localitate „începea cu un apel, şi fiecare dintre cei numiţi trebuia să răspundă dacă el şi soţia sa utilizează contraceptive. Răspunsurile erau bifate pe o hartă a satului, afişată la loc vizibil”.

Lucrătorii locali din domeniul planificării familiei primeau bonusuri pentru „recrutarea cetăţenilor către servicii contraceptive”, iar guvernul central stabilea „ţinte” pentru un număr de oameni noi care acceptau contracepţia şi lansa „motivaţii” speciale de recrutare. Guvernul oferea premii colective satelor care atingeau aceste ţinte. Aceste premii constau în suplimente crescute de alimente, servicii medicale şi alte beneficii.

În general, instituţia ajutorului pentru străinătate preferă stimulentele de grup, deoarece astfel se evită impresia că sunt plătiţi indivizii pentru utilizarea controlului naşterilor sau sterilizarea lor (care, deşi este enumerată printre opţiunile din telegrama USAID nr. 017208 şi se află în uz, atrage critici). Şi, în orice caz, aceasta incorporează chiar un stimul mai puternic al presiunii de grup. Femeia care acceptă voluntar „dispozitivul intrauterin” (DIU) în Indonezia, nu numai că se va bucura de un bonus pentru alimente, ci va câştiga şi mulţumirile vecinilor săi, cu care va împărţi acest bonus. Dimpotrivă, cei care refuză aceste servicii vor priva vecinii, precum şi pe ei înşişi de aceste bonusuri (cf. Kasun, 117).

După căderea regimului comunist, înainte de alegerea noului guvern, pe data de 28 decembrie 1989 era dată prima ordonanţă de urgenţă: Guvernul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca prim-ministru pe Petre Roman, a considerat ca fiind de maximă urgenţă şi de importanţă majoră pentru noul destin în care se înscria România liberalizarea avorturilor. Creşterea populaţiei ortodoxe a ţării noastre, pe fondul politicii globale de scădere a populaţiei lumii putea fi văzută ca o adevărată crimă împotriva orânduirii – bineînţeles, a celei noi. La scurtă vreme, ţara noastră a fost inundată cu programe de difuzare a anticoncep­ţionalelor pe fondul ideologiei planificării familiale. Începeam să păşim timid şi oarecum complexaţi pe calea civilizaţiei. În mod paradoxal, părăseam o dictatură care ne impunea să năştem copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, pentru a pătrunde în Minunata Lume Nouă în care naşterea de copii este un posibil atentat la stabilitatea şi bunăstarea lumii.

ONU împotriva „societăţii patriarhale”

Ultimele declaraţii ale unor reprezentanţi ONU fac transparente intenţiile acestei organizaţii mondiale prin politicile de control şi diminuare a populaţiei dar şi prin zdruncinarea valorilor tradiţionale.

Prezent la un colocviu ţinut în Mexico City, Mexic, unul din liderii Fondului pentru Populaţie al Naţiunilor Unite, Arie Hoekman, a declarat că departe de a constitui o criză, distrugerea familiei tradiţionale şi conceperea copiilor în afara acestui cadru stabil reprezintă o oportunitate pentru distrugerea vechii lumi, patriarhale, în care familia este un pilon de bază.

Pentru reprezentantul ONU, criza familiei reprezintă un triumf al „drepturilor omului” împotriva „societăţii patriarhale”: „Mai mult decât o criză, ne aflăm în prezenţa unei slăbiri a structurii patriarhale ca rezultat al dispariţiei bazei economice care o susţine şi datorită apariţiei unor noi valori centrate pe recunoaşterea drepturilor umane fundamentale (s.n.)”.

Un alt reprezentant ONU a declarat la acelaşi colocviu: „Zi de zi, Mexic face experienţa unui proces al acestei diversităţi şi sunt unii care îl percep ca o criză pentru că ei nu recunosc decât un tip de familie“. (http://www.lifesitenews.com-/ldn/2009/feb/09020312.html )

Ceea ce înseamnă că, pentru reprezentanţii ONU, importantă este nu numai destructurarea familiei tradiţionale, ci şi redefinirea ei în sensul unirilor homosexuale. Din declaraţiile reprezentanţilor ONU se desprinde proiectul mondial al distrugerii societăţii tradiţionale şi al restructurării ei, plecând de la ideologia drepturilor omului. Iar politicile ONU de-a lungul timpului nu fac decât să confirme aceste declaraţii.

Gheorghe FECIORU