3. Copiii sunt membri ai Bisericii cu drepturi egale

Un alt punct important pe care trebuie să îl avem în vedere pentru educaţia copiilor este acela că copiii s-au născut din anumiţi părinţi, dar prin naşterea lor din nou în Biserică aparţin acesteia (adică Bisericii), căreia îi aparţin şi părinţii.

Ce înseamnă aceasta? În familie există relaţia dintre părinţi şi copii: părinţii sunt superiori copiilor din punct de vedere al vârstei şi al cunoştinţelor, nu poate fi vreodată egalitate între ei, deoarece unul este rolul părinţilor şi altul rolul copiilor. Părinţii lucrează ca să dobândească bunurile materiale necesare pentru familie, iar copiii studiază şi se hrănesc din cele oferite de părinţi. Cu alte cuvinte, nu se pot schimba rolurile şi părinţii să se comporte precum copiii, iar copiii precum părinţii.

Însă acest lucru nu este la fel valabil în lăuntrul familiei ecleziale, adică în Biserică. Desigur, şi aici există părinţi duhovniceşti, dar paternitatea spirituală nu anulează frăţietatea în Hristos. Adică, în Biserică, prin Sfântul Botez, Sfântul Mir şi toate tainele suntem toţi fii ai Bisericii şi, între noi, fraţi duhovniceşti.

Prin urmare, din partea biologiei funcţionează relaţia părinţi-copii, dar din partea vieţii bisericeşti această relaţie se transformă în legătură frăţească. Aceasta ajută foarte mult în educaţie, pentru că părinţii trebuie să îşi simtă copiii şi ca fii biologici, dar şi ca fraţi în Hristos, de vreme ce sunt membri egali ai Bisericii. Aceasta înseamnă că relaţia nu este posesivă, ci participativă, de vreme ce amândoi participă la singurul Trup al lui Hristos.

În viaţa de după a Doua Venire a lui Hristos, relaţiile dintre oameni nu se vor explica, nici nu se vor defini prin naşterea biologică, ci după alte criterii – după cât de mult au renăscut oamenii în Hristos şi în funcţie de vârsta lor duhovnicească.

Prin urmare, educaţia bisericească a copiilor ţinteşte la modul cum, cu timpul, se va micşora această relaţie biologică dintre ei şi se va dobândi sau se va trăi relaţia duhovnicească de frăţietate în Hristos.

Există multe situaţii în Biserică în care fiul devine părinte duhovnicesc al tatălui biologic, iar părinţii biologici cer sfaturi duhovniceşti de la copiii lor care au o anume poziţie bisericească, sunt adică preoţi sau monahi. Îmi aduc aminte că de multe ori tatăl meu îmi telefona să ceară sfaturi şi să primească binecuvântarea mea. Cât este de emoţionant când copilul, care a primit viaţa de la mama lui şi s-a hrănit din laptele ei, după ce devine preot, îşi hrăneşte mama dându-i Trupul şi Sângele lui Hristos! Mai există şi situaţii în care fiul sau fiica au devenit stareţ, respectiv stareţă, iar părinţii lor au intrat în obşti, făcând ascultare de copiii lor[1].

O situaţie pilduitoare este cea a Prorocului Samuil din Vechiul Testament, care, atunci când era tânăr, a adormit în Templu şi a auzit glasul Domnului cerându-i să transmită un mesaj preotului Templului. Din aceasta tragem concluzia că de multe ori Dumnezeu poate să descopere copiilor voinţa Sa, pentru a o transmite părinţilor. De aceea trebuie să existe şi respect al părinţilor faţă de copil.

4. Greutăţile în creşterea şi educarea copiilor din zilele noastre

La fel ca în toate celelalte subiecte, şi în ceea ce priveşte educaţia copiilor vedem greutăţile care există în epoca noastră. Şi mulţi întreabă: ce trebuie să facem, cum trebuie să îi educăm pe copiii noştri în veacul contemporan, cu multele sale probleme?

Desigur, există diferenţe între veacuri. De pildă, astăzi predomină multe provocări rezultate din faptul că întreaga lume este o vecinătate şi în fiecare ţară ajung felurite curente şi multe tradiţii. Trăim într-o lume care primeşte influenţe şi din Răsărit şi din Occident, şi la aceasta ajută mass-media, televizorul, internetul etc.

Cred că epocile, dincolo de diferenţe, în profunzimea lor sunt la fel. În toate epocile s-a impus lepădarea de Dumnezeu şi secularizarea vieţii bisericeşti. Mă întreb de multe ori: era mai uşoară viaţa bisericească în veacul apostolic, aşa cum este descris în Noul Testament, veacul prigoanelor, al războaielor, al lipsei condiţiilor necesare de supravieţuire, când nu existau medicamente şi hrană?

Până la urmă, cea mai mare greutate nu provine de la mediu, ci de la sinele nostru, înclinat spre satisfacerea patimilor şi a plăcerii. De altfel, Sfânta Scriptură spune că unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5:20).

În fiecare epocă, prin urmare, există elemente pozitive şi negative în educarea copiilor.

În acest punct, aş dori să evidenţiez diferenţa dintre creştere şi educaţie, precum şi cum să depăşească părinţii greutăţile întâmpinate astăzi în educarea copiilor.

Cele două cuvinte, creştere* şi educaţie**, deşi cuprind aceeaşi noţiune, pot avea şi un conţinut diferit. Cuvântul creştere poate să însemne dezvoltarea biologică, raţională şi psihologică a copilului. Cuvântul educaţie poate să însemne formarea pedagogică, social-relaţională.

Însă în Biserică prin cuvântul creştere numim mai ales cultivarea biologică, intelectuală şi psihologică a copilului, iar prin cuvântul educaţie numim mai ales formarea bisericească.

Vorbind despre formarea bisericească, după cum spuneam mai devreme, ne referim la faptul că copilul va trebui să simtă că dincolo de familia lui biologică are o familie bisericească. În familia biologică există părinţi şi fraţi pe care îi leagă sângele comun, pe când în familia bisericească există părinţi şi fraţi duhovniceşti pe care îi uneşte Trupul şi Sângele lui Hristos. E nevoie de amândouă aceste familii în formarea copiilor.

Copilul trebuie să simtă că aparţine unei familii biologice în care găseşte dragoste şi afecţiune, dar în acelaşi timp trebuie să simtă că aparţine şi unei familii mai largi, care dă sens vieţii sale. Iar când există probleme în familia biologică, poate să le depăşească şi să le rezolve în familia duhovnicească.

Astfel, scopul educaţiei copilului este cum să vină, fără a fugi din familia lui biologică, în spaţiul Bisericii, unde va întâlni pe Dumnezeul Treimic ca Părinte, pe Maica Domnului ca Mamă, pe Sfinţi ca fraţi duhovniceşti şi pe toţi creştinii ca mădulare ale familiei duhovniceşti. Şi ultimul scop este să se unească copilul şi omul cu Dumnezeu, astfel încât să considere ca familie a sa toată familia lui Adam, întreaga umanitate.

Cu această perspectivă se vindecă lăuntric, înlătură iubirea de sine, dobândeşte iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi se preschimbă întregul său sine. Prin urmare, el se eliberează de toate însemnele omului căzut, adică de mândrie, de egoism, de fanatism, de etno-filetism şi de multe alte simptome ale unei vieţi bolnave sufleteşte.

Să vedem şi greutăţile pe care le au părinţii în educarea copiilor în epoca de azi.

Într-adevăr, este foarte greu să crească cineva copii în zilele noastre – trăim, desigur, într-o epocă anti-bisericească, în care viziunea despre viaţă a societăţii şi a omului este potrivnică scopului Bisericii. Este foarte greu să crească cineva copii când există mari influenţe şi înrâuriri sociale. În societatea de azi există diferite ideologii, diferite curente care afectează copiii. Şi toate aceste curente trec în casă prin mijloacele de comunicare în masă, precum televizorul şi internetul.

Dincolo de acestea, dacă înţelegem că aceşti copii nu sunt ai noştri, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt: „Văd un copil şi simt că este un îngeraş al lui Dumnezeu”, dacă ne rugăm pentru copil şi încercăm să-l legăm de Biserică, de părinţi duhovniceşti buni, să îi dăm drept modele sfinţii, dacă îl creştem duhovniceşte în Biserică, atunci îi dăm acestui copil elemente ca să înfrunte mai uşor greutăţile vieţii.

Să arătăm o foarte mare dragoste faţă de copil, nu o dragoste interesată, nu o dragoste cu iubire de sine, ci o dragoste care arată că sunt făpturile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a dat aceşti „îngeraşi” ca să îi facem sfinţi. Este foarte important, chiar şi faţă de copiii mici, când ne apropiem de aceştia, să ne purtăm cu ei ca cu nişte copii mari, cu mult respect. Pentru că mulţi părinţi îi simt pe copiii lor mici ca pe nişte „bibelouri” frumoase şi se joacă cu ei ca şi cu nişte jucărioare, ca şi cum ar fi nişte „animăluţe” însufleţite. Asta e o mare greşeală!

Trebuie să îi respectăm pe copii, să ne purtăm cu mult respect faţă de cele ce ne spun, să nu îi ironizăm, să le răspundem într-un fel foarte blând. Nici să ne comportăm cu ei ca şi cum ar fi jucărioare, dar nici să-i dispreţuim spunându-le: „Nu ştii nimic!”. Să le vorbim cu multă delicateţe, cu multă dragoste şi respect! Pentru că copiii au inima curată şi Îl înţeleg pe Dumnezeu mai bine decât noi…

Stareţul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbeşti cu un copil, să îi vorbeşti foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca şi cum ar fi un om mare. Şi când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi dispreţuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.

Spre exemplu, m-a întrebat un copil: „Ce este Dumnezeu? Cine L-a născut pe Dumnezeu?” Puteam să-i fi spus: „Ce poţi ştii acum? Când vei creşte vei afla, nu este pentru vârsta ta”. Sau să îi spun ceva care să sune dispreţuitor. Însă i-am răspuns: „Această întrebare este o foarte mare întrebare, bravo că mi-ai pus-o! Este foarte important pentru tine să întrebi despre Dumnezeu. Dumnezeu însă se descoperă acelor oameni care au inima curată. Încearcă şi tu să ai inima curată, şi Dumnezeu o să-ţi descopere cine L-a născut. Există oameni care au inima curată, acestora li S-a descoperit Dumnezeu; aceştia sunt sfinţi. Încearcă şi tu să ai inima curată, să mergi la Biserică şi să te rogi lui Dumnezeu, să spui: «Dumnezeul meu, Te rog, luminează-mă să înţeleg ce eşti şi cine Te-a născut!». Şi, dacă te rogi lui Dumnezeu cu inima curată, atunci Dumnezeu poate îţi va arăta cine este şi de ce există. Până atunci, poţi face altceva. Există sfinţi cărora li S-a arătat Dumnezeu. Când întâlneşti vreun sfânt care este prietenul lui Dumnezeu, atunci prietenul lui Dumnezeu, Sfântul, îţi va vorbi despre Prietenul său şi te va conduce la El”.

Vedeţi, i-am vorbit simplu copilului; nu l-am dispreţuit, nici nu i-am dat un răspuns mincinos, ci i-am arătat o cale – cum să Îl găsească pe Dumnezeu prin curăţia inimii, prin viaţa lui în Biserică şi prin găsirea unui om sfânt; i-am arătat mai ales calea rugăciunii.

Prin urmare, trebuie să avem mult respect faţă de copii, să avem conştiinţa că aceştia nu sunt creaţiile noastre, ci fiii lui Dumnezeu.

Atunci când văd un copil mic, ca aceşti copilaşi pe care îi am în faţa mea stând şi ascultând cu atenţie, simt că sunt precum nişte îngeraşi. Aşa era Adam înainte de cădere, aşa sunt îngerii în cer şi oamenii în rai. Prin urmare, din această perspectivă îi şi iubesc, dar nu cu egoism; îi respect şi încerc să îi cresc duhovniceşte, aşa încât să nu se piardă, ci să trăiască în Biserică.

Văd o fetiţă, cea de acolo, care nu urmăreşte cu ochii, nici cu mintea, ci cu inima sa. Şi ceilalţi copilaşi, aceia mici, urmăresc cu ochişorii lor, dar în mod esenţial văd cu inima lor, pentru că inima este rădăcina ochilor. Când cineva se uită la un om, înţelege că centrul atenţiei sale este aici, în creier, şi încearcă să înţeleagă ceea ce i se spune. Alte dăţi, centrul atenţiei omului se află undeva în inimă. Şi se uită cineva la ochii unui om, care au o adâncime ce merge înlăuntrul inimii lui.

* gr. ἀνάπτυξη

** gr. διαπαιδαγώγηση

Traducere de Tatiana Petrache

Cuvânt al Mitropolitului Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei,ţinut la Bucureşti în ziua de 31 octombrie 2009, la Paraclisul Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu”

Nu îmi programasem să vin aici, la biserica Spitalului de Copii – dar am fost chemat, dacă aş putea, să vin şi să vă văd după Vecernie, şi să vă spun câteva cuvinte despre educaţia copiilor.

Aşa cum a spus şi părintele care ne-a vorbit mai devreme, cu adevărat aici este un loc al durerii, dar şi un loc al dragostei. De altfel, durerea este foarte strâns legată de dragoste. Cel ce iubeşte suferă şi, cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mare este dragostea. Şi cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este şi cunoaşterea. Dragostea pentru oameni are aceeaşi perspectivă ca şi dragostea pentru Dumnezeu. Adică, cu cât Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât şi suferim ca să putem ajunge la o cunoaştere şi părtăşie cu Dumnezeu. Şi, pe măsura suferinţei, dobândim şi părtăşie cu Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cele omeneşti. Înţeleg foarte bine suferinţa mamei pentru copilul ei bolnav. Desigur, nu există doar boli trupeşti, ci şi boli sufleteşti şi duhovniceşti.

Cândva, când mergeam pe drum cu Stareţul Sofronie (Saharov), s-a apropiat de el o femeie şi i-a spus: „Vă rog, părinte Sofronie, să faceţi rugăciune pentru copilul meu!” Şi Stareţul Sofronie i-a spus: „Bineînţeles, o să mă rog – dar cea mai importantă rugăciune este a ta!” I-a spus asta pentru că, aşa cum mi-a explicat, mama iubeşte şi suferă pentru copilul ei – şi, atunci cand cineva are o inimă care suferă, cu atât mai puternică este rugăciunea. Iar acest lucru este valabil pentru toate lucrurile. Adică, atunci cand iubim pe cineva şi, în acelaşi timp, ne rugăm şi suferim, rugăciunea este mai puternică.

Acest lucru se manifestă şi aici, la spital, unde există multă suferinţă. Se manifestă însă şi multă dragoste din partea medicilor, din partea personalului medical şi din partea dumneavoastră, care ajutaţi voluntar la această lucrare.

Am fost rugat să spun cateva cuvinte despre educaţia copiilor în zilele noastre. Nu sunt pregătit să dezvolt tema, aşa cum aş face-o dacă ar trebui să ţin o conferinţă, dar vă voi prezenta din inimă patru puncte simple – pe care cu siguranţă le cunoaşteţi, dar nu strică să le repet.

1. Copiii sunt darul lui Dumnezeu

Cel mai important lucru pe care aş dori să îl subliniez este că nu sunt ai noştri copiii, ci ai lui Dumnezeu, Care ni i-a dat în dar.

L-am ascultat cândva în Atena pe părintele Dumitru Stăniloae, la o cuvântare, în care analiza faptul că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi acesta este un mare adevăr teologic. Fiecare este darul lui Dumnezeu pentru celălalt.

Din această perspectivă vedem întreaga Zidire şi o respectăm. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi, care primim darurile lui Dumnezeu, ne aducem sinele ca pe „o întoarcere a darului” în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri.

Această expresie, doron kai antidoron („dar şi intoarcere a darului”), este liturgică şi ne aminteşte actul pe care îl facem, de a aduce adică la Dumnezeiasca Liturghie pâinea noastră – prescura, ce se preschimbă prin lucrarea Sfântului Duh în Trupul lui Hristos şi se dăruieşte pentru viaţa noastră. De aceea, în centrul Dumnezeieştii Liturghii, preotul rosteşte: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”.

În continuare, noi, cei ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne aducem în dar sinele nostru ca mulţumire, ca o „întoarcere a darului” lui Dumnezeu şi omului. Astfel, creştinul participant la Sfânta Liturghie simte o legătură vie cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii săi.

Acelaşi lucru se întâmplă, prin analogie, şi în relaţia conjugală şi în viaţa de familie. Bărbatul este darul lui Dumnezeu pentru femeie şi femeia este darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Acest lucru este valabil şi în relaţia dintre  părinţi şi copii. Părinţii trebuie să îşi simtă copiii ca darurile lui Dumnezeu pentru ei, dar şi copiii trebuie să îi simtă pe părinţii lor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru ei.

Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu trebuie să se simtă ca stăpan absolut al fiului duhovnicesc, ci că Dumnezeu a îngăduit ca el să îl înveţe întru Hristos. La fel, şi fiul duhovnicesc trebuie să îl simtă pe părintele duhovnicesc ca pe darul lui Dumnezeu pentru el, pe care i l-a trimis ca să crească duhovniceşte. În acest cadru nu se poate dezvolta dependenţa absolută, nici fiul duhovnicesc nu poate deveni „fan-ul” unui cleric.

Această teologie a darului o putem vedea în toate evenimentele şi lucrările vieţii noastre, în harismele pe care le avem, în munca pe care o facem şi îndeobşte în toată viaţa de familie, socială şi bisericească. Astfel, toate devin teologice.

2. Educaţia bisericească a copiilor

De vreme ce copiii sunt darul lui Dumnezeu, atunci de ce ni i-a dat? Dumnezeu ne-a dat copiii ca să îi creştem şi biologic, şi duhovniceşte. În ţinutul unde slujesc ca episcop, se foloseşte o frumoasă expresie. Când părinţii sunt întrebaţi câţi copii au, de regulă răspund: „Doi sau trei, ai lui Dumnezeu”. Aceasta arată sentimentul cel mai adânc că copiii sunt dăruiţi părinţilor de Dumnezeu şi Îi aparţin.

Există multe cărţi în circulaţie care vorbesc despre educaţia copiilor. Cele mai multe dezvoltă tema educaţiei copiilor din perspectiva principiilor pedagogice şi psihologice. Nimeni nu neagă aceste cunoştinţe, dar când ne referim în Biserică la educaţia copiilor, avem în vedere mai ales educaţia bisericească.

Asta înseamnă că în Biserică se consideră că scopul omului are legătură cu scopul creaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi întru asemănarea Sa – adică, după chipul Său, cu raţiune şi autodeterminare, ca să ajungă la asemănarea Sa, la îndumnezeire. Aceasta este lucrarea Bisericii şi astfel se defineşte şi educaţia bisericească.

Principiul teologic potrivit căruia copiii sunt darul lui Dumnezeu şi se cuvine ca ei să împlinească menirea creaţiei lor dă un alt conţinut educaţiei lor. Îi legăm pe copii de Biserică, adică de viaţa de Taine şi de proslăvire a Bisericii, şi cu părinţi duhovniceşti, aşa încât copiii să înceapă a păşi pe drumul care duce către unirea lor cu Dumnezeu.

Acesta este înţelesul pe care îl are slujba săvârşită la 40 de zile de la naşterea copilului. Mama duce copilul la biserică şi îl oferă preotului, care face o anumită slujbă. În continuare, acesta o îndeamnă pe mamă să sărute icoana Maicii Domnului şi îi redă copilul. Prin acest act, mama este ca şi cum ar spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat acest copil. Eu îl afierosesc Ţie.” Apoi Dumnezeu îl redă mamei, ca să îl crească ea, cu ajutorul Lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că a naşte copii nu este pur şi simplu o lucrare a firii, nici a împreunării dintre bărbat şi femeie, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, femeia, când îşi vede copilul şi spune: „Pe acest copil mi l-a dat Dumnezeu, este copilul lui Dumnezeu, mi l-a dat ca să-l cresc”, ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să îl facă om al lui Dumnezeu. Care este scopul educaţiei creştine a copiilor? Ca mama şi tatăl să ajute copilul să crească în Biserică şi să se sfinţească. Desigur, părinţii vor ajuta copilul să înveţe literele, să studieze, să dobandească anumite cunoştinţe şi să-şi facă o anumită poziţie în societate, dar scopul mai înalt este să devină sfânt.

Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că toţi părinţii sfinţi îşi cresc copiii cu o asemenea perspectivă, încât să dobândească caracter bisericesc. Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har. Acest lucru este foarte important şi nu trebuie să îl uităm, nici in zilele bune, nici în zilele rele. Adică, şi  atunci când există probleme va trebui să ne rugăm: „Dumnezeul meu, al Tău este copilul, rogu-Te, ajută-l!”

O mamă s-a dus la Părintele Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Părinte Paisie, copilul meu a apucat-o pe un drum greşit, ce trebuie să fac?”. El i-a răspuns: „Trebuie să il sfătuieşti după voia lui Dumnezeu, cu multă dragoste şi libertate”. După puţin timp, femeia s-a dus din nou la Părintele Paisie şi i-a spus: „Părinte Paisie, nu ascultă! Eu îl sfătuiesc, dar nu mă ascultă!” I-a răspuns: „Acum nu îi vei mai spune copilului despre Dumnezeu, ci te vei ruga lui Dumnezeu pentru copil. Vei spune: „Dumnezeul meu, al Tău este; ajută-l Tu, eu nu pot face nimic”. După un timp, acea mamă l-a întalnit din nou şi i-a spus: „Părinte Paisie, mă rog pentru copil, dar nu văd nici un folos”. Şi i-a răspuns Părintele Paisie: „Acum nici lui Dumnezeu să nu te mai rogi. Acum vei înceta să te mai rogi. Îi vei spune doar lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, al Tău este; nu mă voi mai ruga, fă ce doreşti, ia-ţi şurubelniţa ca să îl îndrepţi Tu”.

Continuarea în numărul 14 al revistei Familia Ortodoxa

Traducere de Tatiana Petrache