- Care sunt cele mai mari încercări la care trebuie un creştin să facă astăzi faţă?

- Pentru a răspunde la o problemă atât de grea, am să apelez la cuvintele duhovnicului pe care l-am avut când eram în lume, Părintele Sofian Boghiu. Încercând să fiu în duhul Părintelui Sofian, aş zice că cea mai grea încercare de care ne lovim este mândria noastră. Părintele spunea de multe ori că omul de astăzi a ajuns aşa de mândru, încât acest orgoliu este ca un fel de orbire şi, de aceea, este foarte greu să ai o discuţie cu el pe nişte teme mai realiste din punct de vedere al mântuirii. Duhul mândriei este foarte răspândit. Problema mândriei este strâns legată de ceea ce aş numi „descreştinarea” sau „secularizarea” creştinismului. Mitropolitul Ierothei Vlahos consideră că cel mai grav aspect al secularizării este gândirea şi trăirea lumească a multora dintre ortodocşi. Părintele Sofian spunea la un moment dat că, deşi în lumea de astăzi pare nu s-ar întâmpla nimic grav, în realitate este o lume foarte periculoasă pentru cel ce caută mântuirea, o lume care ne poate influenţa negativ dacă nu stăruim cu toată râvna în slujba credinţei. Considera că, pentru a rezista, trebuie să facem în continuu un efort pentru a trăi într-un duh de smerenie, altfel e foarte greu să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă.

Referindu-ne la problemele care sunt la noi în ţară, un aspect care ne afectează pe toţi este lipsa, în multe situaţii, a sobornicităţii. Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simulată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaştem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine. Şi Părintele Sofian observa această stare de egoism, de nepăsare, această lipsă de jertfă pentru aproapele (care nu mai este, de fapt, „aproapele”), această lipsă a cărării – adică a iubirii – de la unul la altul, toate fiind expresii ale unei credinţe superficiale. Asemenea constatări sunt cu totul neaşteptate, dacă ne raportăm la vechimea tradiţiei ortodoxe din această ţară. Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoase dacă am şti să trăim în sobornicitate şi în dragoste.

- Aceste atacuri venite din afara Bisericii şi îndreptate împotriva creştinismului ne dor. Ce răspuns ar trebui să avem înaintea lor?

- Este foarte important să ne rugăm tot timpul să facem voia lui Dumnezeu. Cineva m-a întrebat, odată, de ce trebuie să reacţionăm noi, creştinii, în faţa unor asemenea provocări, când Mântuitorul în Evanghelie nu se raporta atât de mult la nişte evenimente exterioare vieţii duhovniceşti. I-am răspuns că avem în calendar sfinţi voievozi şi sfinţi împăraţi care s-au implicat foarte concret în problemele societăţii din vremea lor. Cumva, ei au greşit? Trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu fiecare dintre noi la momentul respectiv. Aici este marea taină a vieţii noastre! Ce vrea Dumnezeu să fac într-un anumit moment? Sunt perioade în care, într-adevăr, trebuie numai să ne rugăm. În acelaşi timp, trebuie să ne gândim şi la cealaltă faţetă: poate, cumva, Dumnezeu vrea ca eu să ies mai în faţă şi să spun anumite lucruri, iar eu zic: „Nu, eu trebuie să mă rog şi să stau liniştit. Nu mă interesează”. Bine, mă rog, dar totuşi Dumnezeu vrea să fac ceva mai mult! Dumnezeu poate aşteaptă de la mine anumite fapte concrete, prin care să-mi arăt credinţa. Nu suntem într-o stare duhovnicească bună dacă nu căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu, chiar dacă zicem că ne rugăm şi citim cărţi duhovniceşti. Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă să ne osândim pe noi înşine cât mai mult şi cât mai des, şi să nu-l osândim pe aproapele, pentru a putea vedea mai bine voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să spunem şi aceste cuvinte: „Doamne, Tu luminează-mi mintea mea cea proastă şi spurcată ce să fac acum, în clipa aceasta! Ajută-mă să fac voia Ta!” Această rugăciune sinceră şi repetată este imposibil să nu dea roade. Aceasta este temelia – şi apoi vedem, de la caz la caz, cum să ne raportăm la atacurile despre care vorbeaţi. Este necesară şi împreună-sfătuirea cu duhovnicul. Este necesară şi raportarea la tradiţia Bisericii. Să vedem ce gândesc Sfinţii Bisericii, să fim în acelaşi Duh cu ei.

- Sunt, deci, anumite momente când un bun creştin trebuie să facă ceva concret. Referindu-ne acum la măsurile de introducere a actelor electronice, cum ar trebui să ne implicăm în aceste probleme care ne frământă pe toţi?

- La Mănăstirea Putna intrăm în legătură cu oameni din toată ţara şi am observat că sunt foarte mulţi creştini nemulţumiţi de faptul că măsurile de introducere a actelor biometrice au fost luate fără să fie consultată populaţia şi fără să fie declanşate dezbateri naţionale pe această temă. De aceea, mi se pare un lucru foarte binevenit demersul de a se iniţia un referendum prin care cetăţenii României să poată să-şi spună punctul de vedere asupra acestei probleme. Am convingerea că nu numai unii dintre ierarhii şi duhovnicii de astăzi ne atenţionează asupra pericolului acestui sistem de supraveghere electronică prin cipuri, ci şi ceilalţi mari bătrâni, exemple vii de trăire duhovnicească, care au trecut la Domnul în ultimele două decenii, ar fi spus acelaşi lucru dacă aveau în faţă toate informaţiile referitoare la cipuri care există acum. Sunt convins că şi Părintele Cleopa, şi Părintele Dumitru Stăniloae, şi Părintele Ilarion Argatu, şi Părinţii Sofian Boghiu, Iachint al Putnei, Ioanichie Bălan, Gheorghe Calciu şi alţii ne-ar fi îndemnat, de asemenea, la rugăciune şi faptă hotărâtă pentru a stopa introducerea actelor biometrice în România. Adevărul este unul singur şi, oricât l-am ignora, el tot iese până la urmă la lumină.

- Sunt, din păcate, persoane care nu înţeleg aspectul teologic al acestei probleme.

- Este frapantă asemănarea dintre capitolul 13 al Apocalipsei şi ceea ce se urmăreşte prin actele biometrice. Este evident, pentru cine s-a informat, că aceste măsuri nu sunt decât o etapă şi, în final, se urmăreşte implantarea cipului în corpul uman. Ce părere aveţi despre reclamele care circulă pe internet despre cum va arăta societatea viitorului, în care sunt arătaţi tineri având cipul implantat pe mâna dreaptă sau care cumpără din magazin diverse obiecte care au toate cipuri, iar la ieşire plata se face automat, scăzându-se automat costul mărfurilor din contul care este memorat în cipul cumpărătorului? Nu vi se pare că aceste reclame ar trebui să aibă drept motto versetele 16-17 din capitolul amintit, unde ni se spune că fiara îi sileşte pe toţi „să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei”? Semnul despre care se vorbeşte aici este traducerea grecescului χάραγμα, care vine de la verbul χαράσσω, ce înseamnă şi a inciza, a întipări, a implanta… Iată nişte asemănări tulburătoare, care trebuie să ne pună pe gânduri. Citind aceste versete, ne îngrijorăm de pierderea mântuirii pentru cei ce vor cădea în acele timpuri, de pierderea legăturii personale cu Hristos şi cu aproapele, nu doar de pierderea libertăţii.

- Reprezentanţii Ministerului de Interne spun că este vorba doar despre nişte simple cipuri pasive, în care vor fi înregistrate datele existente pe actele de identitate.

- Mi se pare că problema nu este pusă corect. Noi, ca simpli cetăţeni, neavând nici cunoştinţele necesare, nici aparatura adecvată, nu vom putea verifica ce fel de cipuri sunt introduse în actele noastre, nici nu vom putea controla în orice moment dacă nu s-a modificat cumva conţinutul memoriei acestor cipuri. Statul nu ne oferă suficiente garanţii de protecţie pentru a nu deveni o pradă uşoară în faţa a ceea ce unii analişti numesc „terorism electronic”. Chiar dacă, într-o primă etapă, s-ar introduce nişte simple cipuri pasive, tot nu este un lucru bun, întrucât se va deschide o portiţă spre câmpul uriaş de aplicaţii ale microcipurilor spre controlul vieţii private a fiecărui cetăţean.

Cei ce îşi închipuie că vor scăpa ieftin şi nu vor primi acte biometrice fiindcă sunt oameni de încredere ai sistemului, se înşeală. Să nu se amăgească! Chiar dacă, pentru o perioadă, unii nu se vor afla sub lupa electronică, în schimbul dirijării şi supravegherii majorităţii cetăţenilor, în cele din urmă acest sistem mai rău decât cel comunist se va întoarce împotriva tuturor şi va avea un singur „câştigător”: diavolul. Vom fi cu toţii prinşi într-o uriaşă pânză de păianjen! Aşa că propun să lucrăm cu înţelepciune, să lăsăm deoparte orgoliile personale, să terminăm odată cu certurile acestea sterile şi să ne străduim să fim uniţi, pentru a nu lăsa să fie pus în mişcare tot acest carusel.

- Sunt duhovnici care nu dau blagoslovenie fiilor duhovniceşti să aibă o anumită misiune în această situaţie…

- Mai întâi, trebuie să avem răbdare şi să nu judecăm. La început, nici eu nu înţelegeam despre ce este vorba în scandalul acesta al microcipurilor! Noi, preoţii, îi călăuzim pe cei care se spovedesc pe o cale duhovnicească, îi învăţăm cum să se roage, cum să lupte cu păcatul. Pot însă apărea diverse probleme din viaţa cetăţii în privinţa cărora nu avem competenţa să ne pronunţăm. De aceea, este mai prudent să amânăm un verdict tranşant şi să începem să ne informăm. Părintele Arsenie Papacioc, într-o primă fază, referindu-se la problematica cipurilor, a făcut un apel la rugăciune, la dreaptă-socoteală, şi a spus că nu se pricepe la aceste chestiuni tehnice. După ce s-a informat, a spus că ne aflăm la începutul unor vremuri foarte grele şi că este bine să luptăm împotriva introducerii actelor biometrice în România.

Revin la ce am spus la început, la problema sobornicităţii. Nu este bine să ne supărăm, nu este folositor să vorbim de la distanţă cu fiii duhovniceşti, ca şi cum ei nu ar şti nimic, ca şi cum noi am trăi în nişte sfere duhovniceşti foarte înalte, iar ei, simpli muritori, nu trebuie să aibă dreptul, nu trebuie să aibă curajul să ne atragă atenţia în vreun fel sau altul. Diverşi credincioşi sunt tulburaţi datorită unor atitudini mai dure ale duhovnicilor atunci când fiii duhovniceşti abordează problema cipurilor şi spun că trebuie făcut ceva. Bineînţeles că şi din partea fiilor duhovniceşti este necesară cuviinţă şi smerenie, un anumit respect, fiindcă sobornicitatea nu poate funcţiona dacă există aroganţă, tupeu sau încăpăţânare prostească. Trebuie să existe, în primul rând, dragoste. Dacă nu reuşim ca în relaţia aceasta, duhovnic – fiu duhovnicesc, să fim într-un duh ortodox, care înseamnă viaţă, rugăciune şi dragoste, este foarte greu să mai vorbim despre alte proiecte de misiune ortodoxă. Eu cred că problema aceasta a actelor cu cip are o bătaie foarte lungă şi, repet, ne va afecta pe toţi cei din România la un moment dat. Cu cât ne trezim mai din timp şi luptăm pentru a amâna acest deznodământ, cu atât este mai bine.

- Ne amintim că Părintele Iustin, în primul mesaj în privinţa actelor electronice, spunea: „este vremea muceniciei”. Cum să dobândim curajul de a-L mărturisi pe Hristos?

- Aş răspunde scurt: printr-o credinţă vie, prin multă rugăciune.

Introducerea actelor biometrice – prin efectele pe care aceste măsuri le vor avea în timp – mi se pare cea mai gravă problemă de care ne lovim după 1990. S-a afirmat de mai multe ori în presa noastră că suntem prima ţară din lume în care ni se iau amprentele – nu numai de la degete, ci şi cele oculare – pentru a fi introduse în microcipurile de pe paşapoarte, buletine şi permise de conducere. Să ne gândim cu seriozitate la acest aspect! De ce a îngăduit Dumnezeu să se ajungă la aceste măsuri umilitoare? Înseamnă că avem o vină. Mi se pare foarte important, în acest moment, să ne luăm un canon zilnic de rugăciune pentru ţara noastră, pentru acest neam. Atât cât poate fiecare: unul să facă cinci metanii, unul Paraclisul Maicii Domnului, unul să zică: „Doamne Iisuse Hristoase, iartă-ne, am greşit! Miluieşte neamul românesc şi ţara noastră!” Să spună această scurtă rugăciune de cinci ori, de zece ori, de câte ori poate. Lucrul acesta să fie făcut într-un duh de pocăinţă, atât pentru păcatele noastre, cât şi pentru păcatele întregului neam. Să folosim din plin armele noastre: postul şi rugăciunea. Acestea sunt armele cele mai importante în acest război. Să facem o rugăciune zilnică pentru toţi cei ce s-au implicat în această luptă, ca să ne sprijinim unii pe alţii. Să ne rugăm şi pentru cei ce vor să experimenteze pe noi tot acest sistem de supraveghere electronică, ca să-i lumineze Dumnezeu, să-i îmbuneze, să-i ajute să meargă pe calea Adevărului.

Având o credinţă lucrătoare şi dreptul la libertate, care sunt cele mai mari daruri de la Dumnezeu, trebuie să ne implicăm într-o luptă deschisă pentru organizarea unui referendum referitor la actele de identitate cu cip. Nu este firesc să fim complexaţi şi lipsiţi de curaj. Lupta împotriva introducerii actelor biometrice este şi o luptă pentru apărarea statului democratic. Cred că, dacă vom tăcea acum, vom fi călcaţi în picioare şi, mai mult decât atât, vom răspunde în faţa lui Dumnezeu fiindcă nu am mărturisit adevărul. Să avem însă fapta împreună cu rugăciunea şi cu dragostea. Să nu ne credem mai buni decât ceilalţi. Aceasta este o ispită foarte mare! Îmi amintesc ce mi-a povestit Părintele Sofian. Era în închisoare şi nişte gardieni îşi băteau joc de el, îl băteau, îl înjurau, îl ironizau. Iar părintele se ruga cu putere şi zicea: „Doamne, dacă eu aş fi mai bun, şi ei ar fi mai buni!” Și simţea o pace sufletească extraordinară. Aşa ar trebui să gândim şi noi: „Doamne, dacă noi am fi mai buni, dacă am avea mai multă dragoste, mai multă rugăciune, mai multă pocăinţă, ceilalţi ar înţelege gravitatea acestei probleme”. Dar, pentru păcatele noastre, nu reuşim să ne facem înţeleşi.

- Ce ne puteţi spune despre tendinţa de a adapta Ortodoxia la duhul lumesc?

- Îmi este teamă că dacă vom adapta prea mult Ortodoxia la duhul lumesc îi vom pregăti pe oameni, încetul cu încetul, pentru apostazie. Și nu ştiu cum vom da socoteală atunci în faţa lui Dumnezeu. Tradiţia, predania bisericii nu este ceva învechit. Dimpotrivă, este lucrul cel mai actual, cel mai viu la care poate avea acces un creştin. Tradiţia este mediul în care ne putem dezvolta cu naturaleţe. În momentul în care o falsificăm, atunci îi derutăm complet pe credincioşi şi îi pierdem. Adaptarea credinţei la duhul lumesc cred că apare atunci când suntem preocupaţi de tot felul de proiecte având coloratură creştină şi lăsăm deoparte principala frământare pe care ar trebui să o avem: cum să dobândim Duhul Sfânt, în sensul în care vorbesc Sfântul Serafim din Sarov sau Sfântul Simeon Noul Teolog.

Mi-a ajutat Dumnezeu şi am cunoscut îndeaproape doi reprezentanţi de anvergură ai Ortodoxiei româneşti, pe Părintele Sofian Boghiu şi pe Academicianul Virgil Cândea.

În ultimii ani de viaţă, cartea de căpătâi a domnului Cândea era, după Biblie, Patericul egiptean. Într-o discuţie, el te purta prin toată filosofia şi istoria religiilor, prin ştiinţă şi teologie, cu o lejeritate neaşteptată. Avea o memorie extraordinară. Însă cartea sa de suflet rămânea Patericul egiptean. Simţea în profunzime Patericul şi ştia pasaje întregi pe dinafară. Mi-a mărturisit că abia după 1990 a putut să se angajeze cu putere într-o muncă de cercetare a scrierilor filocalice, cărora le-ar fi închinat toată viaţa, dacă nu ar fi fost regimul comunist. Acest contact cu scrierile Sfinţilor Părinţi, legătura cu Dumnezeu printr-o rugăciune fierbinte, îl ajutau să aibă o gândire ortodoxă.

Despre Părintele Sofian, ce să mai vorbesc? Mi-a zis Părintele Macarie de la Pasărea la un moment dat: „N-ai să te mai întâlneşti niciodată cu aşa ceva! Fii atent la tot ce spune!” Se simţea, efectiv, puterea rugăciunii din el. Erau ucenici care mărturiseau că ajungea doar să stea la rând ca să se spovedească şi simţeau cum dobândeau, dintr-o dată, o limpezire a rugăciunii inimii, numai fiindcă stăteau acolo, în preajma Părintelui Sofian. Aceste două exemple ne arată că poate exista şi în zilele noastre o Ortodoxie curată, care să nu facă compromisuri cu duhul lumesc. Această Ortodoxie o aşteaptă de la noi credincioşii, această Ortodoxie o aşteaptă şi cei de alte credinţe, din întreaga lume, care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu. La un moment dat, au ajuns la Părintele Sofian nişte asiatici, care nu aveau nici o legătură cu creştinismul. Doar puţin au vorbit cu părintele şi l-au privit. Apoi au spus: „Am vrea să mai venim aici, pentru că în religiile noastre n-am întâlnit niciodată un asemenea om!”

- Mulţi ne simţim deznădăjduiţi văzând vremurile grele pe care le trăim. Părinte, daţi-ne un cuvânt de îmbărbătare.

- Deznădejdea este dovada Ortodoxiei lumeşti pe care o trăim. Toate încercările acestea, care apar într-o societate secularizată, nu trebuie să ne demobilizeze. Dimpotrivă! Cu atât mai mult ar trebui să ne sporească râvna pentru rugăciune, pentru viaţa duhovnicească, pentru împărăţia lui Dumnezeu. Părintele Sofian povestea despre duhovnicul său, Părintele Ioan Kulîghin, care a fost prins şi dus în lagărele din Rusia şi care avea rugăciunea inimii. Părintele Ioan, chiar în acele condiţii mizere, îngrozitoare, ale detenţiei bolşevice, era luminos şi liniştit. Îl întrebau alţii: „Cum poţi fi liniştit când vezi că aceştia ne omoară?” Iar părintele răspundea: „Dacă-L am pe Hristos, am totul!” În vremurile grele, rugăciunea inimii este o necesitate vitală pentru fiecare credincios.

Deznădejdea este o capcană a diavolului, şi o putem ocoli printr-o viaţă luminoasă în Hristos. Să ştiţi că există oameni din toate categoriile sociale care au, cu adevărat, o viaţă luminoasă, o viaţă îmbunătăţită. Să-l avem model pe Sfântul Ștefan cel Mare, care a fost un luptător. Cred că este un model foarte actual în situaţia în care suntem astăzi, fiindcă este o situaţie în care trebuie să fim luptători, nu avem de ales, şi în acelaşi timp este necesar să ne adăpăm de la izvoarele Ortodoxiei pentru a prinde putere, aşa cum făcea Sfântul Ștefan cel Mare. Sfântul Ştefan avea cu adevărat râvnă pentru Hristos. El avea, prin puterea harului dumnezeiesc, o credinţă lucrătoare, o smerenie, un echilibru.

Să ştiţi că Dumnezeu şi Sfinţii Săi lucrează cu putere printre oameni şi în zilele noastre. Şi acum au loc minuni. Am să amintesc doar două dintre ele.

În anul 1995, un tânăr demonizat s-a vindecat la Mănăstirea Putna după ce a atins moaştele Sfântului Ghenadie. La un moment dat, acestui tânăr, când nu era încă vindecat, i-au apărut cei trei sfinţi ocrotitori ai Putnei: Sfântul Ştefan cel Mare, purtând sabie, Sfântul Ghenadie şi Sfântul Ilie Iorest. Acesta din urmă l-a binecuvântat pe tânăr şi i-a spus: „Suntem cu tine! Suntem toţi trei aici!”

De asemenea, acum câteva luni am slujit la înmormântarea unei femei de 80 de ani din Rădăuţi. Cu o săptămână înainte ca aceasta să treacă la Domnul, ea a murit şi a înviat de două ori, pe când era în spitalul din oraş. Apoi le-a povestit celor din jur ce a văzut. Printre altele, ea spunea: „Dacă aţi şti ce frumos este dincolo şi în ce noroi trăim aici, pe pământ!”

Când ne lovim de greutăţi foarte mari, atitudinea noastră să fie această viaţă luminoasă întru Hristos, în care tot timpul să tânjim după împărăţia lui Dumnezeu! Să cerem în permanenţă ajutorul lui Hristos. Și să avem în minte că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, cu toate păcatele şi greşelile noastre, şi că El aşteaptă pocăinţa noastră.

Dumnezeu să-i binecuvinteze, să-i lumineze şi să-i întărească pe toţi creştinii din ţară, şi să nu uităm că, prin viaţa noastră, trebuie să-L mărturisim pe Hristos.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 6 din “Presa Ortodoxă”

- Părinte Damaschin, le puteţi da nişte sfaturi tinerilor creştini ortodocşi de astăzi?

- Sunt multe lucruri pe care le-aş putea spune tinerilor de astăzi din Biserică.

Mai întâi de toate, tinerii ortodocşi trebuie să devină conştienţi de credinţa lor, trebuie să o cunoască, trebuie să înveţe în ce credem şi de ce credem; să dobândească, adică, ceea ce părintele meu duhovnicesc, ieromonahul Serafim Rose, numea „viziunea ortodoxă asupra lumii”. Tinerii ar mai trebui să citească despre învăţăturile Bisericii, dogmele Bisericii, ar trebui să citească Vieţile Sfinţilor pentru a cunoaşte pildele de virtute din Biserică, ar trebui să citească sfaturile duhovniceşti ale sfinţilor Stareţi şi Stareţe, îndeosebi ale celor din vremurile apropiate nouă, care le vorbesc creştinilor ortodocşi de astăzi despre viaţa duhovnicească – acestea toate, ca să-şi cunoască credinţa dreptslăvitoare, să devină conştienţi de ceea ce cred. Şi fiecare om – nu doar tinerii, ci toţi creştinii ortodocşi – trebuie, aşa cum zicea tot Părintele Serafim Rose, să Îl afle pe Hristos. Fiecare dintre noi, în parte, trebuie să se întâlnească cu Iisus Hristos şi să trăiască într-o relaţie ipostatică, personală cu El, iar aceasta se împlineşte, mai presus de toate, prin rugăciune. Trebuie, aşadar, să ne nevoim în rugăciune pentru a ne apropia de Hristos, astfel încât această viziune ortodoxă asupra lumii şi învăţăturile dreptslăvitoare de care vorbeam să nu devină o simplă cunoaştere raţională, ci ceva viu; să nu fie doar ceva al minţii, ci şi al inimii. Să nu ne socotim credinţa doar o colecţie de reguli şi îndatoriri, ci calea de a intra în părtăşie cu Dumnezeu, rostul vieţii noastre. În cadrul vieţii dreptslăvitoare, cunoscând învăţătura ortodoxă şi încercând să o trăiască pentru a se apropia prin rugăciune de Dumnezeu, tinerii – ca şi, bineînţeles, toţi creştinii ortodocşi –, trebuie să se străduiască să-şi păzească curăţia.

Tinerii de azi se confruntă cu mari ispite de a păcătui trupeşte sau prin consumul de droguri, păcate care schilodesc sufletul şi îl despart de Dumnezeu. Aşadar, tinerii de astăzi, prin dobândirea acestei viziuni ortodoxe asupra lumii, prin cunoaşterea credinţei lor şi punerea acesteia în faptă, rugându-se lui Dumnezeu şi trăind împreună cu El, trebuie să se străduiască să stea departe de păcate, îndeosebi de acele păcate care năvălesc acum asupra lor: promiscuitatea sexuală şi drogurile. Tinerii, bineînţeles, trebuie să fie apropiaţi de Biserică, de o comunitate, de o parohie, trebuie să aibă un duhovnic – acolo sau la o mănăstire. Fiecare tânăr creştin trebuie să-şi găsească un duhovnic, un părinte duhovnicesc, la care să se spovedească şi să se împărtăşească regulat.

Un alt lucru pe care aş dori să-l spun este ca tinerii să nu se păzească doar în privinţa faptelor, ferindu-se să săvârşească păcate vădite, ci să se îngrijească şi de cugetul lor, de gânduri şi de simţăminte. Să nu se complacă în gânduri păcătoase, ci să înveţe să nu le primească; acest lucru se face prin rugăciunea lui Iisus, prin trezvie şi prin neîncetata conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Şi, iarăşi, tinerii ar trebui să se ferească de influenţele negative care vin prin filme, prin televiziune sau prin cărţi. Un alt lucru care ar trebui să îi preocupe pe tineri este cu cine se împrietenesc. Dacă au prieteni cu o înrâurire rea asupra lor, s-ar putea îndepărta de calea mântuitoare şi de Biserică, aşa că este foarte important ca tinerii să aibă o legătură strânsă cu Biserica, să fie parte a Bisericii, să aibă duhovnic, să aibă prieteni din rândul altor tineri ortodocşi cu evlavie – astfel, relaţiile lor îi vor trage în sus pe calea mântuirii, în loc să-i tragă în jos. În Biserică nu vor rămâne singuri, ci vor avea prieteni şi cunoştinţe care se nevoiesc alături de ei, pe aceeaşi cale a mântuirii.

- Cum ar trebui tinerii creştini ortodocşi de astăzi să se lupte cu patimile?

- Sfântul Theofan Zăvorâtul, marele duhovnic rus din veacul al 19-lea, spunea că patimile încep de obicei printr-un gând. Aşadar, dacă tai gândul, ai tăiat totul. Patimile nu încep de la sine, ci se dezvoltă dintr-un gând: începi să cugeţi la ceva păcătos, de care te simţi atras. Însă în loc să laşi acest gând să continue, în loc să te îndulceşti de el, leapădă-l de la început, de îndată ce-ai recunoscut în el păcatul. Dacă îndepărtezi gândul pătimaş, îndepărtezi şi imboldul de a păcătui. Acel imbold, acea patimă poate veni de la firea omenească căzută sau de la diavolul, şi mai mult ca sigur că se va întoarce, aşa că trebuie să fii pregătit s-o îndepărtezi de fiecare dată când se iveşte.

Pentru aceasta, e nevoie de voinţă, trebuie să vrei. Omul trebuie să se hotărască: „Nu voi mai face acest păcat” şi atunci va avea parte de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că calea mântuirii, în viaţa duhovnicească, este o sinergie, o împreună-lucrare între harul lui Dumnezeu şi voia liberă a omului. Noi nu credem că există ori har, ori liber-arbitru, ci amândouă, împreună: harul şi voia liberă. Trebuie să vrem părăsirea păcatului, iar dumnezeiescul har ne vine în ajutor. Harul lui Dumnezeu ne ajută chiar şi la luarea hotărârii, iar, după ce-am făcut-o, harul ne ajută să înfăptuim acea hotărâre. Aşadar, mai întâi de toate, să ne hotărâm: „Nu voi mai păcătui niciodată!”, şi să cerem pentru aceasta ajutor de la Dumnezeu. Apoi, când vor apărea ispitele, de îndată ce vom recunoaşte gândurile sau imboldurile păcătoase, să le respingem. Aceasta se poate face prin rugăciune: putem rosti rugăciunea lui Iisus sau putem spune pur şi simplu „Doamne, miluieşte-mă!”; uneori, putem doar să ne ridicăm mintea către Dumnezeu şi să îndepărtăm gândul cu conştiinţa că e păcătos şi că nu vrem să ne îndulcim de el.

- Care credeţi că sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi creştinii ortodocşi?

- Una din cele mai însemnate probleme este, cred, ceea ce părintele Serafim Rose numea nihilism, adică părăsirea credinţei într-un Adevăr absolut, a credinţei în ceva pe deplin adevărat sau pe deplin fals. În societatea contemporană nu mai există aşa ceva; se crede într-un adevăr relativ, că un lucru reprezintă pentru mine adevărul deoarece aşa cred eu, dar altcineva deţine un adevăr diferit. Acest nihilism este un curent subteran al vremurilor noastre, cu care ne confruntăm mereu în societatea noastră secularizată. Părintele Serafim spunea că reversul medaliei nihilismului este hiliasmul, adică credinţa că se poate face Raiul pe pământ. Deoarece omul modern şi-a pierdut credinţa în Împărăţia Cerurilor, în Judecata de Apoi şi în Înviere, el încearcă să dea naştere unei utopii pe pământ. Cu alte cuvinte, pentru că societatea modernă secularizată nu mai crede în Adevăr, în Dumnezeul creştin şi în Împărăţia Cerurilor, caută să-şi făurească astăzi, de una singură, o utopie.

Acestea sunt curentele subterane ale societăţii noastre, care iau însă multe forme şi ne bombardează ideatic în feluri de care uneori nici nu ne dăm seama. Ni se spune că Ortodoxia nu este adevărul; că e, poate, doar o convingere personală, dar nu-i un adevăr absolut – şi astfel se creează premizele subminării credinţei noastre, în mod subtil, de aceste influenţe.

Un aspect, o latură a acestora este credinţa în evoluţie: n-am fi fost făcuţi nemijlocit de Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura şi cum zic Sfinţii Părinţi, ci am evoluat treptat, de-a lungul a milioane de ani. Teoria evoluţionistă asupra vieţii este o încercare de a explica cum au apărut toate fără Dumnezeu. Aceste idei au plecat iniţial de la oameni care nu credeau în Dumnezeu, nu credeau în concepţia creştină a vieţii, şi care au încercat să găsească o explicaţie naturalistă şi materialistă pentru toate. Iar tinerilor de astăzi li se prezintă doar concepţia lor, ca fiind una ştiinţifică. Ei bine, nu e cu adevărat ştiinţifică, şi există o sumedenie de dovezi convingătoare împotriva ei, mai ales din domeniul geneticii şi al biochimiei.

Oamenilor li se spune: „Aşa zice ştiinţa!” şi, prin aceasta, li se predă o filosofie, o credinţă în naturalism (adică că cauzele materiale pot explica orice), născută din ateism sau agnosticism. Unii creştini încearcă să facă compatibilă Ortodoxia cu evoluţionismul sau creştinismul cu evoluţionismul, zicând că pot fi îngemănate. Dar, de fapt, nu poţi, deoarece, aşa cum ziceam, această filosofie evoluţionistă a fost plăsmuită de nişte oameni care au dorit să explice toate fără Dumnezeu. Potrivit evoluţionismului, omul a apărut prin moarte, prin selecţie naturală, pe măsură ce organismele mai adaptate au supravieţuit, iar cele mai puţin adaptate au pierit. Moartea este cea care a creat, a produs „organismele superioare”, inclusiv omul. Aşa spune Charles Darwin, în concluzia cărţii sale „Originea speciilor”. Acest lucru este tocmai opusul viziunii creştine, deoarece înţelegerea creştină este că, înainte de căderea omului, moartea n-a existat. Când omul a păcătuit, atunci s-a ivit moartea în lume. Sfântul Pavel zice foarte limpede acest lucru. Moartea a apărut în lume prin păcat: şi moartea trupească, şi moartea duhovnicească. Apoi a venit Hristos, Dumnezeu-Omul. El, fiind singur fără de păcat, a luat asupra Sa cea mai de pe urmă consecinţă fizică a păcatului, adică moartea, pentru a birui toate urmările duhovniceşti şi trupeşti ale morţii, prin mântuitoarea Sa moarte şi înviere. Doar dacă înţelegi că moartea este urmarea păcatului poţi înţelege cu adevărat pentru ce a murit Hristos pe cruce şi l-a izbăvit pe om de păcat.

Aşa că doctrina modernă a evoluţiei subminează întreaga înţelegere ortodoxă a Facerii, felul în care s-a săvârşit aceasta, precum şi învăţătura ortodoxă a răscumpărării, despre cum ne-a răscumpărat Hristos pe cruce. Această doctrină a evoluţiei este un aspect cheie al necredinţei contemporane, cu care se confruntă creştinii vremurilor noastre. Creştinii se mai confruntă tot timpul şi cu ideea că Scriptura nu este cu adevărat istorică, că Vechiul Testament, ba chiar şi Noul Testament nu conţin relatări istorice. Această provocare împotriva credinţei noastre vine tot din necredinţa societăţii moderne secularizate şi este înfăţişată ca un lucru cert şi dovedit. Dar, iarăşi, lucrurile nu stau de fapt aşa! E vorba doar de nişte presupuneri şubrede, plecate de la concepţia greşită că Sfintele Scripturi nu sunt rodul dumnezeieştii descoperiri şi insuflări.

Aşa că noi, dreptslăvitorii creştini, trebuie să ne ţinem cu tărie de credinţa noastră şi să înţelegem că aceste filosofii, aceste concepte ce ne sunt înfăţişate, care pun sub semnul întrebării credinţa ortodoxă, nu sunt deloc obiective. Ele provin de la nişte oameni puţin credincioşi sau chiar atei – ori, aşa cum zicea părintele Serafim Rose, nihilişti , adică care nu cred într-un Adevăr absolut. Trebuie să ne dăm seama de acest curent subteran din societatea noastră: concepţia că nu există un Adevăr absolut. Trebuie să fim conştienţi de nihilismul existent în vremurile noastre, pentru a ne păzi de el şi, aşa cum zicea tot părintele Serafim, „trebuie să realizăm că o parte din el e deja în noi”. Nu mai suntem ca românii din secolul al 8-lea, suntem alt fel de oameni, deoarece, chiar fără s-o ştim, am fost bombardaţi neîncetat de necredinţa care caută să ne erodeze credinţa. Trebuie să stăm pururea neclintiţi în credinţa noastră creştină ortodoxă.

- Părinte Damaschin, aţi vorbit mai devreme despre însemnătatea duhovnicului. Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din România este astăzi părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă, despre care ştim că aţi auzit. Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre părintele Iustin.

- N-am avut binecuvântarea de a mă întâlni personal cu părintele Iustin, dar nădăjduiesc s-o pot face cât mai e încă în viaţă. Câţiva monahi şi maici din mănăstirile noastre l-au întâlnit şi au petrecut ceva timp alături de el, la mănăstirea sa. Una din maicile noastre a vieţuit la schitul de la lângă Petru Vodă pentru câteva luni. Un alt monah de la noi a petrecut o bună bucată de timp în România, s-a întâlnit de mai multe ori cu părintele Iustin şi a stat o vreme la Petru Vodă. Aşa că avem legături bune cu mănăstirea Petru Vodă. Am corespondat şi prin e-mail cu câţiva monahi de acolo, şi ne simţim apropiaţi de Petru Vodă şi de părintele Iustin. Ne simţim alături de dânsul în lucrarea noastră monahală şi misionară. Avem o mare preţuire pentru părintele Iustin şi pentru toate cele pe care le-a făcut şi le face în România, spre zidirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi spre întărirea vieţii monahale. Credem că e un însemnat dascăl ortodox, nu doar pentru România, ci şi pentru întreaga lume.

- Ne bucurăm să auzim de dragostea pe care i-o purtaţi părintelui Iustin. Doriţi să transmiteţi un mesaj, un gând pentru dânsul?

- Aşa cum ziceam, avem o mare preţuire pentru părintele Iustin. Îl socotim un om cu viaţă sfântă, un om de rugăciune şi, dacă îi puteţi transmite un mesaj, vreau doar să cer blagoslovenia şi rugăciunile sale pentru noi, pentru mănăstirile şi pentru bisericile ortodoxe de aici, din America, ca să ne întărim în credinţă, acum, într-aceste vremuri de apostazie şi de necredinţă, să ne păzim credinţa ortodoxă şi să izbutim chiar şi-n această societate americană secularizată să ne lucrăm mântuirea cu frică şi cutremur, câştigând Împărăţia Cerurilor.

A consemnat: Raluca Tănăseanu

Traducerea: Radu Hagiu

Material apărut în nr. 4 din “Presa Ortodoxă”

Într-unul din numerele trecute ale revistei noastre v-am prezentat un reportaj de la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, instituţie care a fost înfiinţată şi care funcţionează cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. Am redat atunci o parte din dialogul pe care l-am avut cu Înaltpreasfinţia Sa, promiţând să revenim cu publicarea celeilalte părţi. Ne-am bucurat că, în ciuda programului încărcat, a avut răgaz să ne primească, să ne binecuvânteze şi – prin ceea ce ne-a povestit – să ne întărească în dreapta credinţă şi în dragostea faţă de neam şi de ţară.

Înaltpreasfinţia Voastră, aş dori să începem dialogul nostru vorbind despre răspunderea pe care o au părinţii în faţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

Părinţii au o răspundere covârşitoare. Cum se materializează această răspundere? Unii caută să le dea copiilor de mâncare,să aibă cu carul; alţii, să le asigure multă îmbrăcăminte ca să o poată schimba în fiecare zi; alţii fac în aşa fel încât să nu muncească copiii lor sau să obţină diplomele pe bani şi să-şi petreacă viaţa într-o formă străină de poruncile lui Dumnezeu. În schimb părinţii care sunt credincioşi îi cresc pe copii în frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, îi cresc pe copii în dragostea faţă de ţară, faţă de muncă,faţă de săraci şi aşa mai departe.

Noi de mici eram învăţaţi cu munca. Îmi amintesc că rămâneam acasă cu bunica. Eu nu puteam să aduc găleata plină cu apă de la fântână. Nici măcar nu puteam să o scot. Dar mă duceam la fântână şi aşteptam până venea cineva. Îmi umplea găleata numai pe jumătate şi aşa o aduceam acasă. Mai târziu mergeam şi cu vitele; uneori dormeam şi în iesle. Deci, de mici, ni se cultiva dragostea faţă de muncă. Învăţătoarea, la şcoală, ne învăţa să avem grijă de bătrâni: iarna le duceam lemne, mâncare şi primăvara le reparam gardurile,le săpam, le punem zarzavaturi, legume.

Unii consideră că grădiniţele ortodoxe,ca forme de învăţământ, reprezintă o intruziune a Bisericii în domenii ce ţin de competenţa unui aşa-zis „stat laic”.

Astăzi se vorbeşte despre un stat laic,un stat în care nu se acceptă să se pomenească despre Dumnezeu, un stat care se vrea fără de Dumnezeu. Statul acesta laic vrea să fie stăpânul deplin peste om. Şi atunci spune: „ Ce cauţi tu în casa mea,tu care vii cu credinţa în Dumnezeu?”. El nu Îl vrea pe Dumnezeu. Dar, cum spune Dostoievski: „Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă şi de oameni!”. Acest stat nu ne vrea aşa cum suntem noi, prin aceasta încălcând nişte garanţii pe care le dă lumii că va respecta şi elementul religios. Aceste grădiniţe îşi au rostul lor, unul foarte important, pentru că omul, chipul lui Dumnezeu, de mic trebuie învăţat să fie cât mai aproape de Creatorul său. Este o taină legătura dintre om şi Dumnezeu pentru că omul Îl simte pe Dumnezeu şi numai în Domnul îşi găseşte odihna. Omul Îl simte pe Dumnezeu încă din perioada în care se află în pântecele mamei,lucru demonstrat ştiinţific de către medici. S-a constatat că atunci când medicul se apropie de femeia însărcinată ca să intervină pentru eliminarea fetusului, fetusul se tulbură simţind ustensilele respective.

Grădiniţele ortodoxe sunt o lucrare a lui Dumnezeu, sunt ca un termometru duhovnicesc care arată că poporul nostru rămâne în continuare al lui Dumnezeu şi în această epocă a unui stat laic, aşa cum a rămas şi în epoca regimului comunist. Fără credinţă nu putem trăi. De aceea un stat laic este o anomalie, este o nebunie. Statul laic este pentru moment, din cauza păcatelor noastre, şi e îngăduit de Dumnezeu pentru întărirea noastră în credinţă.

Cum se derula legătura dintre şcoală şi Biserică pe vremea copilăriei Înaltpreasfinţiei Voastre?

Sunt multe de spus. Atunci Biserica nu era despărţită de stat. Învăţătorul, preotul şi primarul comunei erau pilonii de bază ai societăţii din comunitatea respectivă. Preotul preda religia în şcoală fără plată. Era misiunea lui. Lecţiile erau texte din Sfânta Scriptură a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, din Sfinţii Părinţi. La gramatică, la clasa a III-a primară, analiza sintactică şi morfologică se făcea pe texte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din clasicii antichităţii greceşti şi romane. Erau texte duhovniceşti şi cu un înţeles adânc pentru viaţa morală a copiilor. Lecturile din cărţile de citire se încheiau cu un proverb moralizator. Copiii, citind sau ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii,Îl simţeau pe Dumnezeu. De ce şcoala şi-a avut în vechime începutul în pridvorul bisericii? Ca să arate că orice învăţătură sănătoasă se înţelege mai bine în duhul, în atmosfera bisericii, în atmosfera prezenţei tainice a lui Dumnezeu.

Pe lângă sentimentul religios, important este şi sentimentul patriotic, iubirea ţării, a istoriei, a eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti. De aceea sărbătorile naţionale se desfăşurau într-un cadru bisericesc. Se mergea la biserică, se oficia slujba Te Deum-ului, se ţinea un cuvânt. De ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului după Sfânta Liturghie, se mergea la mormântul Eroului Necunoscut. În orice cimitir era o cruce care marca mormântul Eroului Necunoscut şi acolo se făcea slujba de pomenire. Ce frumos era! Se împletea viaţa pur religioasă cu elemente ale istoriei neamului nostru. Era o deplină unitate între trecut şi prezent, între oameni şi Dumnezeu. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că poporul nostru nu înseamnă numai oamenii care sunt în viaţă, ci şi oamenii care au trecut pragul acestei vieţi. Vedeţi cât de numeros este poporul nostru!

Vorbiţi aşa frumos despre sentimentul patriotic. Ce se întâmpla în vremea stăpâniri icomuniste?

Sentimentul patriotic era cultivat şi în acea perioadă la mănăstiri, în cadrul aşa-numitului turism religios. Veneau elevi, tineri şi alte categorii ale societăţii la mănăstiri, şi mai ales la Putna. Ceauşescu a vizitat odată mănăstirea Putna şi după vizita sa mănăstirile au fost invadate mai ales de tineret,dar şi de adulţi, spunând:„Dacă Ceauşescu a vizitat mănăstirea Putna, să o vizităm şi noi!”. Veneau grupuri după grupuri. Într-o zi erau şi douăzeci de autocare. Dacă aveau timp, o explicaţie dura şi două ore. Şi astfel s-a făcut educaţie patriotică şi religioasă. Le vorbeam şi despre spovedanie; şi multe persoane,mai ales cadre didactice, doreau să se spovedească la mănăstire. (ÎPS Pimen a fost ghid al Mănăstirii Putna – n.red.).

Astăzi nu se mai cultivă sentimentul patriotic. De exemplu cei de la UNESCO au comunicat celor de la monumente istorice să ia legătura cu conducerea judeţului şi să se organizeze vizite cu elevii mai mari la mănăstirile unde au fost lucrări de restaurare, mai ales la cele din evidenţa UNESCO. De ce? Ca să înţeleagă copiii valoarea acestor monumente, cheltuielile necesare pentru restaurare şi să li se cultive astfel respectul pentru aceste valori de patrimoniu. Am vorbit cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava ca să ofere mijloace de transport pentru elevi, iar noi să le asigurăm o masă. Nu s-a făcut nimic pentru că astăzi nu mai este prezent sentimentul patriotic în sufletele multora, mai ales ale celor care ne conduc.

Din păcate în jurul nostru sunt mulţi oameni care nu au credinţă. Ce putem face pentru aceştia ca să-i apropiem de Dumnezeu?

Este un autor, Rubinstein, care a scris o carte: „Existenţă şi conştiinţă”, carte tradusă şi în limba română. Rubinstein defineşte cunoaşterea ca oglindirea existenţei în conştiinţa noastră, iar cunoaşterea nu se termină niciodată. Omul îşi dă seama că dincolo de ceea ce simte, vede şi înţelege încă mai este ceva…

Sunt foarte multe posibilităţi de a reveni la credinţă. Dumnezeu aduce astfel de momente în viaţa noastră. De exemplu,Petru Groza… Înainte de a muri, pe patul de moarte, acesta a vrut să vină un preot la el. Comuniştii ziceau că aiurează,dar Groza le-a zis: „Până acum am aiurat. Aduceţi un preot!”.

Oamenii ajung la necredinţă din cauza bogăţiei, a păcatelor, a mândriei. Dar Dumnezeu are varga lui şi metodele Sale de înţelepţire a omului. Credinţa aduce şi linişte în suflet. O icoană, o slujbă, o carte făcută din credinţă foloseşte. Multe persoane din Occident care nu au credinţă ortodoxă au venit special să ne vadă mănăstirile, icoanele şi să întrebe despre felul în care ne trăim viaţa. Le plac frumuseţile credinţei noastre ortodoxe. Mi-a zis un ziarist occidental, în timpul comuniştilor,la Suceviţa: „Dacă vin ateii aici şi văd aceste frumuseţi, vin la credinţă!” Fără credinţă, spune Sfântul Apostol Pavel, nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fără credinţă ne lepădăm şi de Dumnezeu, ne lepădăm şi de oameni. Şi un astfel de om trăieşte singur. Credinţa este o bogăţie,este un dar de la Dumnezeu. Fără de ea nu putem trăi.

A consemnat Raluca Tănăseanu

- Părinte Veniamin, foarte mulţi părinţi se plâng de faptul că nu-i ascultă copiii.

- De vină sunt părinţii, pentru că le fac toate mofturile. Oare ne-am născut cu telefon, ne-am născut cu calculator? Ştiinţa a declarat cel mai aprig război împotriva credinţei, iar lumea merge orbeşte după ştiinţă. Sunt bune, dar toate la timpul lor. „Nu toate îmi folosesc, nu toate zidesc” (1 Cor. 10:23). Tot ce nu-i din credinţă e păcat. Eu le spun celor pe care-i spovedesc: televizorul este Sodoma şi Gomora în casa creştinului, este cutia diavolului, mai ales în ziua de astăzi, pentru că nu toţi pot să-şi fie stăpâni pe trupul lor, să-şi ocârmuiască gândurile după legile lui Dumnezeu. Mântuitorul spune în privinţa aceasta: „Dacă ochiul tău te sminteşte scoate-l, că mai de folos îţi este să intri în viaţă cu un singur ochi decât să te duci în Gheenă cu amândoi ochii”! Adică să scoţi acea voie, acel gând, acel lucru prin care îţi vine vătămarea. Să tai pricina de unde vin aceste sminteli – şi dacă pricina de sminteală este televizorul, atunci rupe legătura cu el.

- De ce este rău televizorul?

- Un ucenic îl întreabă pe un părinte: „E rău televizorul?” Părintele răspunde: „Dacă nu-i stricat, este bun”… Păi ce înseamnă că nu-i stricat? Doar nu ne referim la partea tehnică. Programele care se dau nu-s programe stricate? Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Am eu puterea să discern şi să aleg ce este ziditor? Şi mai mult: am puterea de a mă abţine, am puterea de stăpânire, ca sufletul să nu fie robit de patimi ruşinoase? Şi potrivnicul are planul lui! Te mai uiţi la televizor la o slujbă sau la emisiuni educative, şi după aceea urmează şi serialul cutare, prin care se întinează sufletul. Şi uşor, uşor, mintea este robită de poftă, în minte se înscăunează potrivnicul. Mintea trebuie să fie tronul lui Hristos, iar nu al potrivnicului.

Sfântul Andrei Episcopul Cezareei explică semnul apocaliptic al fiarei, 666, astfel: primul 6 este mânia fără judecată, ce dă naştere la răzbunare. Al doilea 6 e mintea plină de tulburare, închipuire sau imaginaţie pripită, care aduce necredinţa. Al treilea 6 e pofta fără raţiune, care este desfrâul. Aceste patimi sunt promovate prin televizor. Şi acesta este şi scopul diavolului: să distrugă rugăciunea prin tulburări. Televizorul ne răpeşte cel mai preţios lucru: timpul de pocăinţă.

- Cunoaşteţi familii care nu au televizor?

- Da… Duhovnicul ar trebui să-şi îndrume fiii, când îi vede că se vatămă uitându-se la televizor. Nu se poate sluji la doi domni, „nu se poate sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Mat. 6:24).

- Să vorbim puţin despre rugăciune. Trăim într-o societate foarte agitată, foarte aglomerată, tot timpul avem ceva de făcut şi mulţi se vaită că nu au timp de rugăciune.

- Rugăciunea este viaţa sufletului; ea este susţinătoarea lumii. A sta de vorbă cu Dumnezeu este cea mai mare lucrare. Prin rugăciune, Dumnezeu se face activ în noi. Prin rugăciune intrăm în viaţa necreată. Dar ca să poţi atrage harul prin rugăciune trebuie să ai iubire, iar iubirea este condiţionată de supunere.

Cei care spun că n-au timp de rugăciune nu au pentru că nu ascultă. Ascultarea atrage virtutea aceasta a smereniei, iar smerenia atrage harul – şi de abia acum Duhul Sfânt vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim să ne rugăm. El „se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8:27). Nu ne mai putem ruga pentru că nu trăim în pocăinţă. Ce înseamnă a trăi în pocăinţă? Să începi să te supui, să fii ascultător. Sfântul Siluan Athonitul spune: „Nici o ocupaţie nu te poate împiedica să-L iubeşti pe Dumnezeu”. Când Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Petru vorbeau, îndemnând la pocăinţă, cei ce ascultau, fiind pătrunşi la inimă, întrebau: „Noi ce să facem?”, şi i se spunea fiecăruia ce are de făcut. Sfinţii Părinţi spun: „De vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşti”. Întrebarea aduce smerenie, bucurie, luminare. Şi de-abia atunci te poţi ruga – până atunci nu merge rugăciunea. Când întrebi duhovnicul: „Părinte, ce să fac?” şi împlineşti cele ce îţi sunt rânduite, atunci te poţi ruga. Cine nu întreabă, nu are Duh. Mântuirea stă în mult sfat.

- Dacă te rogi foarte puţin, este ascultată rugăciunea?

- Ori că-i puţină, ori că-i multă, dacă nu-i făcută sub această binecuvântare a ascultării nu dă rezultat. Tot ce-i luat din voie proprie este de la diavol. Este foarte important să reţinem acest cuvânt al părinţilor: tot ce este din voie proprie este de la diavol. Dacă suntem în ascultare de duhovnic, micul nostru canon de rugăciune zboară la cer ca fulgerul.

- Deci duhovnicul ar trebui să pregătească un program de rugăciune pentru fiecare ucenic?

- Desigur! „Cei fără cârmă cad ca frunzele” – cârma fiind programul de rugăciune. Aşa ne spun Părinţii. Fiecare are nevoie de un program după măsura lui, după vârsta lui duhovnicească, după capacitatea lui intelectuală, după vârsta lui trupească; nu poţi să-i dai fiecăruia acelaşi program.

- De ce uneori Domnul nu ne ascultă rugile?

- Dumnezeu îi ascultă şi pe demoni. Când Mântuitorul s-a întâlnit cu acel demonizat din ţinutul Gadarenilor, diavolii au strigat din demonizat: „Te rugăm, te rugăm” – deci se rugau. „Şi L-au rugat zicând: «Doamne, nu ne trimite în Iad, trimite-ne în porci».” (Mc. 5:12). Dacă Dumnezeu i-a ascultat şi pe demoni, cu cât mai mult nu va asculta făptura lui care vrea să se întoarcă spre pocăinţă, spre mântuire? Deci Dumnezeu ascultă toate rugăciunile, dar în special rugăciunile care sunt spre bine, spre folos – pentru că spune Sfântul Apostol Iacov: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău” (Iac. 4:3). Fiii lui Zevedeu îi cereau Domnului: „Doamne, dă-ne să stăm unul de-a stânga şi unul de-a dreapta Ta în Împărăţie”. Domnul le-a zis: „Nu ştiţi ce cereţi”.

Mântuitorul ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm totdeauna, fără să ne pierdem nădejdea (Lc. 18:8). Ne-a îndemnat să îndrăznim cu credinţă şi cu dragoste, căci „celui ce i se iartă mult, mult va iubi”.

- Ce ar trebui să cerem în rugăciune?

- În primul rând, luminare. Să-L invocăm în rugăciune pe Duhul cel Preasfânt ca să ne înveţe să mulţumim pentru toată binefacerea primită. Să ne ajute să ne curăţim de toată întinarea, să ne izbăvim de neştiinţă şi uitare, de toată ispita şi părăsirea. Mila lui Dumnezeu, iertarea păcatelor şi vreme de pocăinţă – aceasta trebuie să le cerem.

- Trebuie să ne rugăm şi pentru aproapele, să fim implicaţi în problemele lui?

- Sigur. Spune un părinte: „Fericit este cel ce iubeşte pe aproapele, că fratele nostru este viaţa noastră. De la aproapele este viaţa şi moartea. Dacă am dobândit pe fratele, pe Hristos L-am dobândit. Dacă l-am smintit pe aproapele, lui Hristos i-am greşit” („Patericul”, Avva Antonie, 10). Noi şi aproapele suntem două icoane: eu, dacă îmi văd păcatele, rugându-mă pentru mine, pentru păcatele mele, să nu fiu prilej de poticneală, ştiind cât sunt de păcătos. În felul acesta, cel de lângă mine este bun, toţi sunt buni, îi văd pe toţi sfinţi şi sfinte. Dar, dacă mi-am lăsat păcatele şi nu mai iau aminte la cunoaşterea de sine, mă smintesc şi de un înger, îi găsesc şi lui defecte. „Cine spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte este mincinos” (1 Io. 4:20). Deci, iubind pe fratele, arăţi că-l iubeşti pe Dumnezeu. Rugându-te pentru fratele tău, arăţi cu adevărat că tu eşti omul lui Dumnezeu. Sunt multe feluri de a te ruga pentru aproapele, dar, în orice caz, „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” şi „ce doriţi să vă facă vouă oamenii, aceea faceţi şi voi pentru ei” (Mat. 7:12).

- În ce măsură trebuie să arătăm ascultare faţă de conducători?

- Trebuie să ascultăm de conducători cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor lui, în măsura în care ei menţin ordinea în lume. Când stăpânirea devine periculoasă pentru fapta bună, dacă te obligă să împlineşti nişte legi anticreştineşti, când prigonesc binele, Biserica şi, prin aceasta, pe Hristos Dumnezeu, atunci nu se cuvine să-i mai ascultăm, căci spune Sfântul Apostol Petru: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (F.Ap. 5:29). Aceasta este măsura care cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. În acest caz, Biserica nu poate face nici un fel de concesii; nu pot fi admise nici un fel de compromisuri. Reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, nu mai sunt păstori, ci năimiţi. Când Cezarul prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu, când nu vrea să ştie că „stăpânirea de la Cel Preaînalt este” şi îşi uită datoria de conducător, când uită că „cinstea împăratului iubeşte dreptatea” sau chiar îşi atribuie numele de dumnezeu, atunci nu mai trebuie recunoscută ca stăpânire de la Dumnezeu.

- Nu-i asculţi, dar stai cu mâinile în sân sau lupţi pentru ca acele legi să nu fie adoptate?

- În măsura în care poţi, este bine să iei atitudine. Ca monahi, trebuie să ne rugăm mai mult. Dar, dacă se va ajunge să se dea nişte legi împotriva creştinismului, atunci şi monahii trebuie să iasă şi să mărturisească faptul că acest lucru nu este bun, să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând pentru drepturile credinţei celei drepte. Şi preoţii în Biserică trebuie să atenţioneze asupra acestui lucru. Este însă nevoie să evităm orice înfierbântare de a săvârşi lucrul lui Dumnezeu doar cu puterile noastre omeneşti, fără Dumnezeu, Cel ce lucrează şi săvârşeşte lucrarea Sa. „Apostazia este îngăduită de Dumnezeu: nu încerca să o stăvileşti cu mâna ta cea neputincioasă”, spune Sfântul Ignatie Briancianinov.

Acum societatea se construieşte zicând că ei sunt Dumnezeu – nu că „nu este Dumnezeu”, ci că „ei sunt Dumnezeu”. Această acţiune este foarte vicleană şi foarte fină, pentru că aceasta va face şi Antihrist: va fi milostiv, va da libertate să te rogi, încât să-i înşele şi pe cei aleşi. Dar dacă vom face ascultare, dacă vom fi cuminţi, asta înseamnă că ai şi un pic de smerenie – cu această virtute Dumnezeu te va ajuta să deosebeşti Adevărul. Pentru ca să poţi să deosebeşti adevărul îţi trebuie această virtute a smereniei, care se naşte din ascultare. Să nu ne temem decât de voia noastră, de voia noastră cea rea, de păcatul care-l putem noi face. Lucrul cel mai înfricoşător este păcatul pe care eu singur îl fac, nu cel de lângă mine. Eu sunt vinovat şi trebuie să fac pocăinţă pentru cele ce se întâmplă.

- Dar cum să ne vedem cei mai păcătoşi oameni, cum să şi simţim lucrul ăsta? E uşor de zis că sunt cea mai păcătoasă, cel mai păcătos – dar în adâncul sufletului nu avem această trăire!

- Pentru ca omul să ajungă la simţire, trebuie să ajungă la cunoaşterea propriei neputinţe. Iar pentru a-şi cunoaşte omul propria neputinţă, trebuie să treacă prin multe şi mari ispite, mai mari decât puterile lui (vezi 2 Cor. 1:8). La acest lucru se ajunge în timp. Este nevoie de timp, de răbdare – pentru că şi pruncuşorul acolo, în legănel, scânceşte şi imediat mama sare şi-i dă ce are nevoie. Cu timpul, când creşte, începe să zică primul cuvânt: „ma-ma, ma-ma”, şi aşa mai departe. Şi tot nu ştie ce e mama, dar cu timpul, dacă o respectă pe mamă şi-i poartă cinstea cuvenită, înţelege valoarea, evlavia şi respectul ce i se cuvin. Aşa este şi această simţire. Împlinind poruncile dumnezeieşti, cu timpul ajungi şi la simţire, dar prima dată trebuie să te rogi cum poţi. Cantitatea te duce la calitate. Calitatea începătorului este cantitatea. El să râvnească să nu se depărteze de ce-i bun, de ce-i frumos! Aceasta este foarte important. Şi, cu timpul, Dumnezeu, văzând că sufletul arată credincioşie, râvnă şi dragoste, îi dă şi câteva momente de calitate. Şi atunci când sufletul gustă din bunătatea lui Dumnezeu, îşi zice: „Ia uite ce însemnă adevărata rugăciune, adevărata simţire!” Dar ni s-a dat aceasta din milostivirea lui Dumnezeu, nu pentru că am fi vrednici, ci ca să ştim pentru ce avem de luptat. Să învăţăm să ne smerim, pentru că mândria ne împiedică să iubim.

A consemnat Ioana Petrescu

- Mai iau creştinii în serios problema mântuirii?

- Nu cred lucrul acesta. Prea puţini. Faptele vorbesc. Părintele Iachint de la Putna spunea: „Vorba sună, fapta tună”. Un creştin care ia în serios problema mântuirii ar trebui să „zboare pe sus”, ca Sfinţii Părinţi. De ce zic asta? Poate e un lucru cam dur de zis, dar un creştin adevărat trebuie să fie un om în Duhul Sfânt – un om transfigurat, un om care trăieşte în veşnicie încă de acum. Ori, dacă nu se văd în noi aceste roade, înseamnă că pentru noi creştinismul e ceva, undeva, cândva – o poveste frumoasă. Suntem pătimaşi, nu suntem curăţiţi de patimi şi nici nu ne luptăm pentru a ne curăţi. Desigur, sunt şi creştini care iau în serios problema mântuirii, dar aceştia sunt foarte puţini în comparaţie cu masa de oameni a celor botezaţi.

- Vorbiţi despre patimi, dar oare ne vedem patimile?

- Ca să le văd, adică să le înţeleg, trebuie mai întâi să mă raportez la o gândire duhovnicească, la o învăţătură duhovnicească care să-mi lumineze mintea şi inima, să încep să înţeleg diferenţa dintre o viaţă păcătoasă şi una virtuoasă. Sunt creştini care nu caută lucrul acesta şi se mulţumesc cu o vieţuire dusă la un nivel psihologic, al omului căzut. Un ajutor extraordinar în a ne vedea patimile şi a învăţa cum să le biruim constă în citirea cărţilor duhovniceşti.

- După ce le vedem, trebuie să înceapă lupta cu patimile. Cum să luptăm pentru a le birui?

- Cu toate armele duhovniceşti: post, rugăciune, răbdare, bărbăţie, ascultare, smerita cugetare etc. Fiecărei patimi i se opune o virtute. Lucrând virtuţile, slăbim patimile până la anihilarea lor. O virtute foarte importantă este trezvia duhovnicească, care este în acelaşi timp şi armă, şi scut. Trezvia este şi un mod de a gândi şi de a simţi lucrurile. Trezvia mă pune pe mine permanent în faţa lui Dumnezeu. Şi, dacă trăiesc mereu în această trezvie, ea îmi devine şi vedere duhovnicească a lucrurilor, vedere de ansamblu a vieţii. Astfel, prin această vedere, cu voinţa mea şi prin ajutorul harului lui Dumnezeu, mă feresc de rele.

- Se constată între creştini o lipsă de dragoste faţă de aproapele. De ce?

- Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dragostea este ultima virtute pe care o dobândeşte omul. Întâi este curăţirea de patimi, apoi luminarea, iar când omul începe să-L trăiască pe Dumnezeu, atunci începe şi dragostea autentică. Atunci când omul simte iubirea inefabilă a lui Dumnezeu, care este dumnezeiască, învaţă şi el cum să-l iubească pe aproapele. Fără această gustare a iubirii dumnezeieşti, omul nu prea are sistem de referinţă. El iubeşte animalic, pătimaş, confundă dragostea cu instinctul sexual şi astfel ajunge la toate perversiunile. Pe de altă parte, privind din altă perspectivă, de jos în sus, nu înseamnă că dacă nu am gustat abundent din harul Duhului Sfânt, din darul iubirii lui Dumnezeu, nu trebuie să ne silim şi noi să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele. Deci, să ne silim, potrivit Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi.

- Însă dacă omul a înţeles ce trebuie să facă, dar inima îi este împietrită?

- Cu voinţă, sileşte-ţi inima! Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine, mai înainte de toate, să se silească a săvârşi binele – chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru – şi să aştepte totdeauna, cu credinţă neclintită, mila Lui; să se silească să iubească, chiar dacă nu are în el iubire; să se silească să fie blând, chiar dacă nu are în el blândeţe; să se silească să fie îndurător şi să aibă inimă milostivă, chiar dacă nu are din fire aceste însuşiri; să se silească să fie îndelung-răbdător, atunci când este dispreţuit, iar când este batjocorit, să nu se indigneze, după cum s-a scris: «Să nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor» (Rom. 12:19). Să se silească spre rugăciune, chiar dacă îi lipseşte rugăciunea duhovnicească. Văzând, deci, Dumnezeu pe unul că aşa se luptă şi cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi va da adevărata rugăciune a Duhului, îi va da iubire adevărată, blândeţe adevărată, îndurare a inimii şi bunătatea adevărată – într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului” (Sf. Macarie Egipteanul în „Omilii duhovniceşti”). Deci, prima dată trebuie ca omul să se trezească şi apoi să se silească.

- Cum trebuie să privim crucile, încercările pe care ni le dă Dumnezeu?

- După modelul suprem: Hristos. Ce atitudine a avut Mântuitorul nostru Iisus Hristos faţă de cruce, aceeaşi atitudine trebuie să o aibă creştinul faţă de crucea de zi cu zi a vieţii lui. Crucea trebuie privită ca un dar al lui Dumnezeu, dar pentru aceasta este necesară o înţelegere duhovnicească. Omul trebuie să citească, să aibă duhovnic, să meargă la biserică, ca să ştie ceva despre cruce. Dacă nu înţelege ce înseamnă crucea şi nu o va accepta cu smerenie, omul va deveni ca tâlharul de-a stânga, care Îl hulea pe Hristos. Un creştin, oricât ar fi el de neputincios, dacă înţelege corect lucrurile şi acceptă suferinţa crucii, a necazurilor, se va înscrie pe cealaltă cale, a tâlharului de-a dreapta. Se va mântui prin simpla lui smerenie. Raportaţi la Mântuitorul Hristos, toţi suntem tâlhari, dar depinde de alegerea fiecăruia ce fel de tâlhari vrem să fim, de-a stânga sau de-a dreapta. Să îmbrăţişăm crucea aşa cum şi Hristos şi-a îmbrăţişat crucea. Aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră.

- Sfântul Serafim din Sarov spune că scopul vieţii noastre este dobândirea harului Duhului Sfânt. Cum să dobândim acest har?

- Prin toate virtuţile se poate dobândi Duhul Sfânt, dar trebuie un început, anume dreapta credinţă. Fără dreapta credinţă nu se poate dobândi Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu este Adevărul. Prima condiţie este dreapta credinţă, după aceea urmează faptele credinţei: rugăciune, post ş.a.

- Trăim vremuri foarte grele, în care creştinii care-şi mărturisesc credinţa sunt prigoniţi. Cum să dobândim curajul de a-L mărturisi pe Hristos?

- Curajul acesta este un rod al Duhului Sfânt. Dacă acest curaj nu este un rod al Duhului Sfânt, înseamnă că porneşte din altceva, dintr-o structură psihologică a omului căzut, în care predomină un spirit justiţiar, care nu are nimic de-a face cu spiritul de mărturisitor. Acest spirit justiţiar se poate camufla sub masca unui mărturisitor, dar, mai devreme sau mai târziu, vor apare nişte roade negative. Cel ce vrea să-L mărturisească pe Hristos va face nişte greşeli, din cauză că imboldul lui lăuntric nu este curat după Dumnezeu. A mărturisi pe Dumnezeu în acest veac păcătos înseamnă în primul rând să fii cu Dumnezeu – deci o relaţie vie cu El. De asemenea, Îl mărturisesc pe Dumnezeu prin cuvânt, cu gura, dar ar trebui mai mult cu fapta. Cu alte cuvinte, prin întreg ansamblul vieţuirii trebuie mărturisit Dumnezeu. Iar puterea aceasta de a mărturisi ne vine de la Dumnezeu, prin stăruinţa noastră într-o viaţă virtuoasă, conformă cu modelul suprem: Adevărul-Hristos. Adevărul este o putere care îi îmbracă pe fiii Lui în lumina Adevărului. Dacă suntem fii ai Adevărului, nu se poate să nu vorbim.

- Sunt momente în care ştii că cel cu care vorbeşti îţi este superior, este un bun vorbitor şi are multe cunoştinţe – te simţi cumva slab în faţa lui…

- Este o vorbă în popor: „Buturuga mică răstoarnă carul mare!” Nu trebuie să ne înspăimântăm. Întotdeauna să folosim cuvântul simplu, care nu mai poate fi întors pe dos. O propoziţie scurtă poate face mai mult decât o predică întreagă.

- Spun Sfinţii Părinţi că în vremurile din urmă creştinii vor căuta mult un duhovnic bun, vor merge foarte mulţi kilometri pentru a afla un duhovnic adevărat. Cum să ştie un creştin dacă are un duhovnic bun?

- În Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament se punea problema dacă un proroc este al lui Dumnezeu sau nu, dacă este adevărat sau fals. Şi un prim răspuns era că, dacă cuvântul lui se împlineşte, însemna că era adevărat. Oamenii l-au întrebat pe Dumnezeu cum vor şti să deosebească un proroc adevărat de unul fals, pentru că şi cuvântul prorocului mincinos se adevereşte. Şi Dumnezeu răspunde că, dacă cuvântul prorocului nu este conform legii şi descoperirii, nu este lumină în el (vezi Isaia 8:20). La fel este şi cu duhovnicul. Ceea ce spune trebuie să fie conform cu Evanghelia, cu modelul suprem Hristos şi cu îndrumările Sfinţilor Părinţi. Ucenicul să fie ca poporul lui Israel când a murit Moise şi a fost pus conducător Iosua fiul lui Navi: „Te vom asculta… numai să fie Domnul Dumnezeu cu tine…” (Iosua 1:17).

- Părinte, astăzi mai mult ca oricând avem nevoie de modele pentru a ne întări în credinţă. Aici la mănăstire vin foarte mulţi oameni şi cred că aţi întâlnit şi oameni simpli, dar care v-au impresionat prin credinţa lor, prin felul cum a lucrat Dumnezeu în sufletele lor.

- Este o bătrână care mă impresionează foarte mult prin simplitatea ei. Acum câţiva ani vine la mine şi-mi spune:  „Părinte, vorbesc singură! Ce să fac?” „Uite!”, i-am răspuns. „Ia o metanie şi la fiecare bobiţă să zici: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. Bătrânica era singură şi nu avea cu cine să vorbească. Îşi spunea rugăciunile, citea acatiste, psaltirea. Şi-a dat seama că este ceva în neregulă să vorbească singură, şi a venit la mine să mă întrebe ce să facă. „Dacă ai să rosteşti rugăciunea asta neîncetat, nu vei mai vorbi singură, nici nu vei mai simţi nevoia să vorbeşti cu cineva, ci doar cu Hristos”. Bătrâna m-a ascultat, s-a obişnuit şi s-a adâncit în zicerea rugăciunii, şi de atunci îmi zice că sunt doctorul ei. Am întrebat-o dacă nu cumva îi zboară mintea de la rugăciune. „Niciodată! Tot timpul sunt în faţa lui Hristos, oriunde m-aş afla, ori în biserică, ori acasă”. Eu o mai încerc, să văd dacă îi zboară mintea de la rugăciunea din biserică. Nu, în biserică este cu ochii în pământ şi cu urechile atente doar la ce se spune la strană. De ani de zile de când merge la biserică, ştie slujbele aproape pe de rost. De când a început să se roage cu Rugăciunea lui Iisus, trăieşte o bucurie continuă. Nu mai are nevoie de nimic. Îşi face puţină mâncare în casă şi tot timpul este în rugăciune. A căzut însă într-o iarnă şi şi-a luxat un picior. Şi aşa cum a putut, într-un băţ, a venit la biserică. Am întrebat-o: „De ce ai căzut?” „Păcatele mele!” mi-a răspuns. Şi, într-adevăr, ea credea că i s-a întâmplat aceasta pentru că nu a mai stat cu mintea în faţa lui Dumnezeu, şi atunci a alunecat şi a căzut. „Am fost neatentă! În loc să zic rugăciunea, m-am gândit la copilul meu şi la ce făcuse el. Şi acela a fost un gând rău! Atunci am căzut”. Vedeţi, se cunoaşte la această femeie o trezvie, lucru indispensabil pentru un creştin adevărat.

Vă mai povestesc un alt caz. Am cunoscut o femeie care a trăit cu soţul ei într-o fericire lumească. Ei mergeau când şi când la biserică. Această femeie comunica foarte bine cu soţul ei. El era unicul ei confident. Însă acesta s-a îmbolnăvit şi a murit. Femeia a căzut în deznădejde – singurul ei sprijin murise! A început să meargă la biserică mai des, dar totuşi nu împlinea ce trebuie. A venit la Putna să caute o fată în gazdă, pentru că nu mai voia să fie singură. O apăsa sentimentul singurătăţii, plângea mai tot timpul. I-am arătat că viaţa ei nu are suport duhovnicesc, că nu se hrăneşte din Dumnezeu. I-am spus că pilonul ei de susţinere nu este Hristos şi de aceea suferă. Am zguduit-o puţin, cu ce cuvinte mi-a dat Dumnezeu atunci, şi am trezit-o. I-am vorbit despre bucuria de a trăi în Dumnezeu, i-am spus că trebuie să-şi curăţească viaţa de patimi şi de păcate prin spovedanie, i-am spus de rugăciunea minţii. Şi femeia s-a pus pe fapte. A început să se roage zilnic, a început să postească, a început să citească cărţi duhovniceşti şi să meargă regulat la biserică. A venit după un timp la spovedanie şi mi-a zis că nu mai doreşte să locuiască cineva cu ea, că nu se mai simte singură. Mi-a zis: „Părinte, atât de tare mă bucur când citesc cărţi duhovniceşti şi când merg la biserică la Sfânta Liturghie, şi aşa o pace simt când mă rog, încât nu îmi mai doresc să pierd timpul cu nimeni. Chiar eu mă mir de mine şi mă ocărăsc de felul cum gândeam înainte”.

- Suntem foarte superficiali în credinţă. Cum să scăpăm de această superficialitate?

- Superficial este un om care ori nu ştie ce trebuie, ori ştie şi se leneveşte să împlinească ceea ce trebuie, sau se îndreptăţeşte cu oarecare neputinţe. Dacă superficialitatea provine din neştiinţă, automat trebuie ca mai întâi omul să cunoască lucrurile duhovniceşti. Ar trebui să îl ajute cineva în acest sens. Cei ce ştiu şi se lenevesc, trebuie să-şi silească voinţa (vezi Matei 11:12) şi să-şi depăşească sau să-şi lepede îndreptăţirile. Sunt destui care merg la biserică, au citit cărţi duhovniceşti, au poate un părinte duhovnic îmbunătăţit, şi totuşi sunt superficiali pentru că nu pun în practică, nu se silesc. Sunt mulţi, din păcate…

- Părinte David, vă mulţumim pentru sfaturi şi ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute pe cât mai mulţi dintre noi să depăşim această superficialitate şi să mergem pe calea care duce către Împărăţia Cerurilor.

- Amin.

Raluca Tănăseanu