D-na Viorica este mamă a cinci copii şi a constatat de-a lungul timpului că nici unul dintre copiii săi nu seamănă între ei ca fire sau ca manifestări; este interesată să afle dacă aşa se întâmplă şi în alte familii, şi cum ar trebui procedat din punct de vedere educaţional.

Când vorbim despre taina persoanei cultivată în taina iubirii, trebuie să ne referim şi la taina copilului. Teologul Oliver Clement, citat de părintele Vasile Gavrilă în lucrarea sa „Cununia – viaţă întru Împărăţie”, spune că „într-o perspectivă propriu creştină nu se poate spune că obiectivul căsătoriei este procreerea. O dragoste adevărată nu are obiectiv; este ea însăşi propria evidenţă. Dar atunci ea nu poate să nu fie fecundă, ca această fecunditate să servească pentru a lupta împreună, a primi împreună pe aproapele sau a aduce pe lume copii…”

Ştiinţa modernă se străduiește să planifice cât mai bine venirea pe lume a copilului într-o familie după prioritățile vieții cotidiene a celor doi soți (studii, carieră, bunuri materiale), neţinând cont că orice copil vine din darul lui Dumnezeu, la vremea cuvenită – cu fiecare nou copil din familie venind şi un nou înger păzitor, şi o binecuvântare în plus. De asemenea, Dumnezeu nu trimite unei familii mai mulţi copii decât poate aceasta creşte. Ca dovadă, sunt familii care numai după multă străduinţă în rugăciune primesc un copil, în timp ce în alte situaţii copii vin unul după altul. Sunt mame care se descurcă singure cu creşterea mai multor copiii, în timp ce în alte situaţii unul sau doi copii sunt crescuţi cu ajutor extins.

Nu de puţine ori sunt chiar mame creştine care primesc cu îngrijorare (şi cârtire uneori) vestea unei noi sarcini, uitând de purtarea de grijă a Domnului. Când, în accepţiunea familiei, un copil vine într-un moment nepotrivit (de pildă după un anumit număr de copii deja existent, după o naştere anterioară relativ recentă, prea curând de la Cununie, prea târziu ş.a.m.d.), acest fapt îi poate face pe părinţi să respingă în mod inconştient sau chiar conştient acel copil. A porni în viaţă cu „vina” de-a veni într-un moment nepotrivit pe lume îşi poate lăsa asupra unui om o amprentă dureroasă pentru tot restul zilelor sale, concretizându-se într-un nedesluşit sentiment al lipsei de valoare ca persoană. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă părinţii sunt dezamăgiţi de sexul copilului lor, atunci când ei şi-au dorit băiat, dar iată că au o fetiţă, şi invers.

Vârsta copilului, locul ocupat în ordinea venirii lui pe lume va influenţa modul în care copilul va fi tratat de către familie. În lucrarea sa „Puncte de cotitură”, pediatrul T. Berry Brazelton apreciază că „cel mai mare dintre copii va fi întotdeauna special pentru părinţii săi” şi că această „calitate” este una foarte amestecată. Pe de o parte, primul copil suferă cel mai mult de pe urma lipsei de experienţă a părinţilor şi a greşelilor care decurg de aici. Pe de altă parte, ca prim născut, el va beneficia de o relaţie privilegiată cu părinţii săi, cu atât mai mult cu cât a fost dorit şi aşteptat. De multe ori, lui i se vor da şi responsabilităţi de a sta cu următorul copil, de a avea grijă de el, de a ajuta la treburile casei. Aceste fapte îi vor dezvolta sentimentul competenţei personale şi simţul responsabilităţii, trăsături care îl vor însoţi şi la maturitate.

Mai problematică este situaţia primului născut al familiilor cu mulţi copii. Dacă va fi supra-responsabilizat în a avea grijă de ceilalţi fraţi, nemaiavând suficient timp şi pentru nevoile sale de copil, este posibil ca el să nu îşi dorească pentru viitoarea lui familie prea mulţi copii. După cum, dacă el s-a aflat cu prioritate în centrul atenţiei familiei sale până la venirea următorilor fraţi, este probabil să dezvolte sentimente de gelozie, abandon, chiar şi egoism.

Când mama este însărcinată cu al doilea copil, pe lângă bucurie poate apărea şi un sentiment de îngrijorare, legat de diluarea ataşamentului dintre ea şi primul copil prin venirea următorului prunc, iar aceste sentimente puternice de ataşament dintre părinţi şi primul copil pot genera ulterior sentimente de rivalitate între fraţi.

În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea copil, pediatrul T. B. Brazelton observa cum de multe ori acesta se plânge că pe el nu-l iubeşte nimeni, că el este întotdeauna „pe locul doi”. Acest fapt va fi şi mai dramatic dacă acest al doilea copil va fi mijlociul. Dacă părinţii nu se simt vinovaţi şi nici nu se lasă înduplecaţi de plângerile sale, în cele din urmă al doilea copil va realiza că şi el îşi primeşte partea sa.

A fi al doilea între trei fraţi (şi de acelaşi sex) poate fi într-adevăr problematic pentru găsirea propriei tale identităţi: nu eşti nici primul, creditat de părinţi cu autoritate şi răspundere, nici mezinul, care atrage asupra sa toata grija. Mulţi dintre fraţii mai mici devin competitivi şi se revanşează că sunt „pe locul doi”, înregistrând succese în raport cu ceilalţi fraţi. Aceşti copii, mijlociii, pot învăţa în plus să devină buni negociatori, conchide Brazelton.

De asemenea, a fi al doilea, în raport cu fratele mai mare, poate structura un profil de „rebel”. Studii efectuate pe această direcţie au indicat că preşedinţii, liderii de orientare tradiţională, conservatoare, sunt mai degrabă întâii născuţi în familiile lor de origine, în timp ce revoluţionarii, înnoitorii provin din familii în care au fost al doilea copil.

Copiii ce urmează după primul născut se vor simţi inevitabil într-o postură de inferioritate în raport cu „polul puterii” – fie şi numai pentru că, devansându-i ca vârstă biologică, acesta dispune de abilităţi şi achiziţii care în mod firesc sunt superioare. De aceea, fraţii mai mici au întotdeauna de învăţat de la fraţii mai mari. A fi al treilea sau al patrulea copil din familie presupune şansa de-a avea mai mulţi „mentori”.

Ultimul copil, mezinul familiei, dispune de multe avantaje, dar, dacă este hiper-protejat de atâţia „părinţi”, el poate ajunge leneş sau nesigur când nu este lăsat să se implice în sarcini şi responsabilităţi pe măsura puterii sale, ori poate ajunge un „răsfăţat’’, rămânând toată viaţa un imatur.

În cartea „Influenţa ordinii naşterii”, Cliff Isaacson şi Kris Radish, doi autori americani, au arătat şi ei că faptul de-a fi unicul copil la părinţi, de-a fi primul născut, al doilea, al treilea sau al patrulea născut determină o serie de trăsături de personalitate care se pot păstra pe tot parcursul vieţii noastre.

Realizând un fel de grafic al ordinii naşterii, autorii au identificat o serie de aspecte care pot fi de folos în educaţie. Şi anume:

-                     Copilul unic trebuie să facă faţă situaţiei de a fi singur; se joacă singur sau cu adultul, tinde să aibă prieteni imaginari, are nevoie de libertate şi timp pentru el, este organizat; atunci când nu e dependent de părinţi, se descurcă singur, pe cont propriu.

-                     Primul născut trebuie să facă faţă pierderii atenţiei în favoarea celui de-al doilea născut. El tinde să creadă că dragostea trebuie câştigată, că dragostea este condiţionată de comportamentul său.

-                     Al doilea născut trebuie să facă faţă neîncetat primului născut, aflat în căutarea atenţiei pierdute. Are impresia că ceilalţi pot face lucrurile mai bine decât el, de aceea devine perfecţionist în anumite domenii, dar nu şi în altele.

-                     Al treilea născut trebuie să facă faţă celui de-al doilea născut, care uneori îi poate întinde capcane, îl poate păcăli pentru a-l deposeda de o anumită jucărie, spre exemplu. De aceea, el tinde să se simtă vulnerabil. Neavând atuurile celor mai mari, se foloseşte de simţul umorului pentru a se descurca într-o lume în care ceilalţi pot deveni ameninţători.

-                     Al patrulea născut trebuie să facă faţă celui de-al treilea născut. Având atâţia fraţi înainte, el tinde să devină o persoană analitică, ce simte în sufletul ei că viaţa este o luptă şi că trebuie să te străduieşti din ce în ce mai mult pentru a reuşi.

Ordinea naşterii se reciclează în familiile numeroase, astfel că al cincilea copil va dezvolta trăsături de copil unic şi aşa mai departe. În familiile armonioase, ordinea naşterii poate fi greu sesizabilă, întrucât copiii nu trebuie să-şi dezvolte „strategii” deosebite de satisfacere a nevoilor lor, aşa cum simt nevoia într-o familie mai dezorganizată. Plecând de la relaţiile particulare din fiecare familie, copii îşi vor dezvolta propriile „strategii” de creştere.

Important pentru noi, părinţii, este să înţelegem că nu se poate pune semnul egalităţii între fraţi, nici ca mod de abordare şi nici ca aşteptări. Părintele trebuie să fie asemeni unui grădinar: un trandafir nu va fi niciodată un crin, şi cu atât mai puţin un ghiocel. Fiecare floare are frumuseţea sa, timpul său de creştere şi înflorire, nevoile sale de căldură, apă, lumină…

Psiholog Irina Constantinescu

Material apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”

Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e uşor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfinţitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăieşti, ci e greu să cumpăneşti”. Aţi auzit? Nu este greu să trăieşti, ci greu este ca să cumpăneşti! Adică, cum să rânduieşti lucrurile într-o anumită instituţie, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ţi cumpăneşti partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găseşti echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găseşti echilibrul lăuntric. Şi, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aş răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!

Haina lui Hristos nu este alta decât smerenia şi smerita-cugetare

Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”

Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire: adică, înveşmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinţei. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuieşte şi mie aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veşmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia şi smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veşmânt.

Deci echilibrul în viaţă, în viaţa ta, nu ţi-l dă înainte de toate nimic altceva decât smerenia. Cum poţi să dobândeşti smerenia?

Părintelui Dionisie Ignat, care a fost din Vornicenii Botoşanilor şi a murit la Schitul Colciu, în Sfântul Munte Athos, i-am cerut odată un cuvânt pentru monahi, pentru obştea mănăstirii. Dacă nu mă înşel, era în 2001. Şi mi-a spus aşa: „Mai înainte de toate, să caute smerita-cugetare!” Dar ce înseamnă smerita-cugetare? Spune tot el: „Să nu găseşti niciodată pricină absolut la nimeni, pentru nimic, şi tot binele care se săvârşeşte şi-l săvârşeşti tu s­ă-l pui pe seama bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lucrat prin tine! Iar răul, de-acum să-l iei pe seama ta şi să spui: «Datorită păcatelor mele, greşelilor mele, s-a întâmplat lucrul cutare sau cutare».”

Cei care nu au avut dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut

A te apropia de Dumnezeu şi a fi cu Dumnezeu este datoria noastră, a fiecăruia. Fiecare dintre noi avem această obligaţie, de-a ne apropia, de-a fi cu Dumnezeu şi de-a rămâne în Dumnezeu.

Mai întâi, e nevoie de un părinte duhovnicesc; pentru echilibru şi pentru discernământ, trebuie un părinte duhovnicesc. Fără părinte duhovnicesc, fără călăuză, este greu! Avem nevoie de modele. De ce avem nevoie de modele? Pentru a ne arăta drumul, calea pe care trebuie să mergem.

Cum să-ţi alegi povăţuitorul? Şi de ce trebuie să-l ai? Veţi spune: „Dar, ce, eu nu pot să cântăresc, eu nu pot să judec care este binele, ce-i bine şi ce-i rău?” Nu întotdeauna! Suntem prinşi de multe ori de acea închipuire a minţii şi, când suntem prinşi de închipuire, atunci dracii, ne spun Părinţii, stăpânesc mintea noastră şi o dirijează cum vor ei. Şi atunci, în loc să cântărim duhovniceşte şi să luăm decizia aceea bună, ne păcălim şi luăm o decizie care nu întotdeauna este bună – şi vedem că dăm greş.

Deci sunt patimi, care de multe ori stăpânesc mintea noastră, şi mai cu seamă patima aceasta a închipuirii. Atunci avem nevoie de o mărturisire, de o povăţuire, de un îndrumător, de o deschidere faţă de părintele duhovnicesc, în faţa căruia să-ţi spui permanent gândurile, păsurile tale, frământările tale – cu care să te sfătuieşti.

Cel ce întreabă, nu greşeşte

„Cel ce întreabă, nu greşeşte”, spun Părinţii. Greşeşte cel ce nu întreabă. „Vrei să te mântuieşti? Cu întrebarea să călătoreşti!” Vrei să faci binele, vrei să mergi pe calea cea bună? Să întrebi! Cel ce întreabă, nu greşeşte! Deci bine este ca în viaţă, de fiecare dată, să întrebi şi toate să le faci cu sfat. Dacă ai să faci cu sfat şi dacă tu, tânăr fiind, ai întrebat – nu ai greşit. Şi-n clipa în care ai întrebat, ai aflat calea de la Dumnezeu, datorită smereniei pe care o ai sau pe care, în acel moment, cauţi să o dobândeşti – să dobândeşti smerenia datorită actului pe care tu îl săvârşeşti. Pentru că smerenia implică, până la urmă, întreaga noastră fiinţă: şi sufletească, şi fizică, şi psihică. În cele din urmă, pe omul smerit îl simţi!

Îmi amintesc de părintele Sofian Boghiu: în prezenţa lui, când erai lângă el, simţeai ceva cu totul deosebit. Ce aveau aceşti părinţi? Ceea ce ne lipseşte nouă: aveau o smerenie adâncă şi cuvântul lor, când venea, venea din profunzime, venea din adâncul cunoaşterii lui Dumnezeu. Căci ei au reuşit să pătrundă în acel adânc şi să se aşeze în acea cunoaştere a lui Dumnezeu datorită smereniei pe care au avut-o. Ştiţi care era cugetarea părintelui Sofian, când era bătut, era lovit, era schingiuit în temniţele comuniste – ştiţi care era cugetarea lui? Permanent spunea aşa: „Cel din faţa mea, care mă loveşte, o face datorită păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îl influenţez şi el, datorită păcatelor mele, pentru că îl influenţez negativ, se comportă în felul acesta”.

Din smerenie vin absolut toate celelalte fapte bune

Fără de smerenie, să ştiţi că este greu să urcăm duhovniceşte, este greu să ajungem la acea cântărire a lucrurilor, la acea cumpănire a lucrurilor, la dreapta-socoteală. Dreapta-socoteală ce este? Măsura!

Ştiţi de acel sfat al părinţilor pustiei, ştiţi că s-au întâlnit mai mulţi părinţi ai pustiei şi au pus întrebarea: „Care virtute este mai mare?” Şi unii au zis că smerenia, alţii au zis că rugăciunea şi, în cele din urmă, s-a ridicat Sfântul Antonie şi a spus: „Cea mai mare virtute este dreapta-socoteală” – să ştii să cântăreşti! Asta-i cea mai mare virtute. De aceea zicea Sfântul Antonie cel Mare: „Unii şi-au topit trupurile lor în asceză, dar pentru că n-au avut dreaptă-socotinţă, departe de Dumnezeu s-au aflat” – adică, dacă n-au ştiut cum să se-ntărească: dai trupului atât cât îi trebuie ca să fie o bună slugă, să nu fie un rău stăpân. Că trebuie să facem din trupul nostru un slujitor bun, nu un stăpân rău. Dacă-i dăm prea multe şi ne încredem în el prea mult, atunci devine un stăpân rău.

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „Ştiu pe unii care, după multe osteneli, au căzut şi întru ieşirea din minţi”. Auziţi aici, ca să nu credeţi că dreapta-socoteală este o virtute de neglijat! Şi-au ieşit din minţi pentru că au nădăjduit în lucrul lor şi, amăgindu-se, n-au înţeles porunca Celui ce zice: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da ţie de ştire”. Aţi auzit ceea ce am spus până acum? Întreabă şi vei reuşi!

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „De este cu putinţă, dator este un om şi câţi paşi face şi câte picături bea în chilia sa cu încredere să le facă cunoscute bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru acestea”.

Dreapta socoteală este, deci, măsura pe care trebuie să ştim să o păstrăm, să ştim bine să cântărim, să alegem între bine şi rău, să alegem permanent virtutea în locul păcatului. Şi trebuie să avem o dreaptă socoteală şi în virtute, mai cu seamă voi, tinerii – căci voi aveţi mult elan şi multă râvnă, dar aceasta trebuie temperată şi canalizată, dusă, călăuzită pe făgaşul acela bun al Ortodoxiei celei drepte şi curate. Căci altfel puteţi să eşuaţi, să vă duceţi într-o extremă sau într-alta, într-o parte sau într-alta. De aceea este nevoie de îndrumător, de povăţuitor sau de împreună-sfătuire – sfatul împreună! Cum a spus acel părinte al Patericului: s-a luptat zile întregi să afle ce înseamnă un cuvânt şi n-a reuşit, dar după ce şi-a pus în minte ca s­ă întrebe pe cineva, atunci a fost luminat de Duhul cel Preabun. Smerenia este aceea care lucrează întru noi toată fapta cea bună. De aceea, Părinţii au spus: „Cel smerit nu cade niciodată!”

Arhimandritul Mechisedec (Velnic), stareţul Mănăstirii Putna – Extrase din cuvântul ţinut înaintea tinerilor veniţi la Şcoala de Vară de la Putna – 12-19 iulie 2009

Material apărut în nr. 7 din “Presa Ortodoxă”

Epoca în care trăim şi-a asumat în mod explicit şi radical distrugerea simbolică şi efectivă a nucleului fundamental în jurul căruia apare şi se dezvoltă viaţa omului pe acest pământ: familia.

Pe de-o parte, de câteva decenii suntem martorii unei ample trivializări a familiei tradiţionale şi a tainei prin care ea e instituită de Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat printr-o întreagă „cultură a eliberării” – a „eliberării” de sub autoritatea Bisericii, apoi de sub cea părintească, pentru a sfârşi în „eliberarea” sexuală ce i-a urmat. Efectele au fost devastatoare: procesul a dat naştere unei treptate dezmembrări a familiei printr-o adevărată cultură a divorţului şi mai ales printr-un cult al sinelui. Acum culegem, de fapt, roadele filosofiei individualismului egoist, ale cărei baze au fost puse în epoca Renaşterii, pentru a deveni apoi modelul fundamental după care s-a structurat civilizaţia occidentală. Taina cununiei a devenit un mărgăritar aruncat porcilor, care joacă astăzi pe ruinele familiei, glorificând dreptul omului de a dispune de sine însuşi după cum doreşte şi de a-şi împlini toate dorinţele imaginabile şi inimaginabile…

Tocmai de aceea asistăm, pe de altă parte, la o redefinire a familiei după bunul plac al celor care au pus umărul la distrugerea ei: homosexualii primesc dreptul de a se căsători nu numai civil, dar şi religios, instituind astfel taina fărădelegii prin maimuţărirea cununiei religioase.

Am ajuns astăzi într-un punct critic, în punctul în care iese tot mai mult la iveală un conflict fundamental între două moduri de a vedea lumea şi, implicit, familia. Aşa cum s-a afirmat de atâtea ori, avem de-a face cu un conflict între o cultură a morţii şi una vieţii. Dar în cadrul acestui conflict mai avem de-a face, aşa cum ne arată profesorul Patrick F. Fagan, directorul Centrului pentru Cercetarea Familiei şi Religiei, cu un alt conflict, ce tinde să devină axul central al dezbaterii contemporane. Este conflictul între cultura familiei tradiţionale monogame şi cea a unei noi culturi a desfrâului generalizat, care implică eliberarea şi promovarea sexualităţii sub diferitele ei forme: de la manifestări sexuale aberante precum onania, până la homosexualitate, pedofilie mascată şi chiar incest.

Profesorul Fagan descrie această cultură ca fiind o poligamie în serie, extrem de variată în expresiile sale sexuale, şi o denumeşte prin sintagma de „cultură poliamoroasă”, expresie ce cuprinde întreaga paletă de manifestări sexuale enumerate mai sus. Dincolo de aceasta se găsesc, însă, trăsăturile fundamentale care separă cele două culturi – cultura familie monogame şi cultura poliamoroasă –, trăsături ce privesc viziunea asupra existenţei umane, a modului ei de raportare la Dumnezeu şi asupra orânduirii sociale. Iată un fragment dintr-un articol al profesorului Fagan, intitulat: „Ascensiunea culturii poliamoroase a ieşit să vă vâneze copiii”.

„Culturi opuse”

Cultura familiei monogame şi cultura poliamoroasă diferă profund în ceea ce priveşte presupoziţiile fundamentale asupra modului în care funcţionează societatea. Iată câteva dintre aceste diferenţe:

• Înainte de toate, religia are un loc foarte diferit în fiecare cultură. Cultura monogamă este pătrunsă peste tot de dimensiunea sacrului în viaţa personală, familială, comunitară şi naţională. Închinarea şi credinţa în Dumnezeu sunt definitorii şi asumate. Cultura poliamoroasă tinde mai degrabă să mascheze latura religioasă, ba chiar să o suprime în toate aspectele publice, şi cere ca religia să fie privată.
• În viziunea culturii familiei monogame, libertatea înseamnă libertate de a fi bun; cultura poliamoroasă vede libertatea ca o eliberare de orice constrângeri asupra comportamentului sexual.
• În cadrul culturii familiei monogame, discernământul şi înţelepciunea, prin care se dobândeşte cunoaşterea binelui ce trebuie căutat, sunt de maximă importanţă; în cadrul culturii poliamoroase, principalul este voinţa de a face fiecare ceea ce doreşte.
• Cultura familiei monogame tinde să creadă în realitatea obiectivă, anume că adevărul există şi poate fi cunoscut; în vreme ce cultura poliamoroasă îmbrăţişează o înţelegere relativistă şi ideologică a realităţii – anume că adevărul este consecinţa unui arbitrariu al voinţei.
• Cultura familiei monogame tinde să îmbrăţişeze norme morale universale, în vreme ce cultura poliamoroasă tinde să favorizeze relativismul moral.
• Cultura familiei monogame, construită pe înfrânarea dorinţei, nu are nevoie de o birocraţie comportamentală (care să impună comportamente, n.tr.). Dimpotrivă, cultura poliamoroasă este concepută ca o reţea de siguranţă nu numai pentru cei mai puţin norocoşi, dar şi pentru cei neînfrânaţi, şi tinde să se bazeze tot mai mult pe programe de asistenţă socială pentru a-şi salva susţinătorii de efectele formelor de sexualitate pe care le promovează.
• Cultura familiei monogame, fiind orientată spre naşterea de copii, se îndreaptă spre viitor şi este plină de nădejde: copilul este protejat, iar viaţa familiei şi activitatea socială se concentrează în principal asupra noii generaţii – viitorul ţării. Pentru cultura poliamoroasă, bunăstarea prezentă a adulţilor este principala ţintă.
• În cadrul culturii familiei monogame, viaţa oricărui om este sacră şi protejată, inclusiv cea a copiilor nenăscuţi, a handicapaţilor şi a bătrânilor. În cadrul culturii poliamoroase, aproximativ o treime din copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi bătrânii nu sunt bineveniţi şi devin tot mai vulnerabili înaintea unei eutanasii timpurii.
• În ceea ce priveşte populaţia, cultura familiei monogame este fertilă şi în expansiune, pe când cultura poliamoroasă este sterilă şi se contractă asupra ei înseşi.
• Cultura familiei monogame presupune costuri sociale mici pentru a fi menţinută, în vreme ce cultura poliamoroasă este extrem de costisitoare.

Tactica „ienicerilor”

În ciuda ultimelor două concluzii ce par să o ducă la distrugere, cultura poliamoroasă a reuşit să-şi găsească o cale proprie de-a supravieţui şi chiar de a se dezvolta: prin controlul a trei domenii critice ale politicilor publice, cu ajutorul cărora cultura poliamoroasă reuşeşte câştigarea de „convertiţi” din cadrul culturii monogame. Aceste trei domenii sunt: educaţia copiilor, educaţia sexuală şi controlul programelor de sănătate pentru adolescenţi (ce cuprind industria contraceptivă şi clinicile de avort).

Controlul acestor trei domenii permite culturii poliamoroase să pătrundă în cultura familiei tradiţionale monogame şi să o dezmembreze (din interior). Un ajutor semnificativ vine în această direcţie din partea industriei de divertisment care, mai ales astăzi, este un foarte puternic aliat al culturii poliamoroase, vădit îndreptat împotriva culturii familiei monogame.

Prin controlul educaţiei copiilor, a educaţiei sexuale şi a programelor de sănătate pentru adolescenţi, cultura poliamoroasă reduce influenţa şi distruge autoritatea părinţilor, împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-şi forma copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune, de ce nu, că agenţii culturii poliamoroase îi „răpesc” pe copii de lângă părinţii lor şi din cadrul culturii monogame, tot aşa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu sila pe băieţii popoarelor creştine pentru a-i transforma în războinici de elită ai Imperiului – ienicerii.

Cu fiecare adolescent atras într-o activitate sexuală printr-unul dintre programele educaţionale anti-monogame, agenţii culturii poliamoroase au răpit încă un viitor „ienicer”, reuşind concomitent să câştige alte trei victorii:

1. au iniţiat adolescentul în cultura poliamoroasă (fără ca acesta să-şi dea seama de miza acţiunilor sale);

2. o dată cu naşterile în afara căminului familial (şi a avorturilor care, cel mai probabil, vor urma), au reuşit să distrugă o familie înainte ca aceasta să se formeze, întărind statutul de desfrânat al adolescentului sau tânărului adult;

3. au reuşit să-l abată pe tânăr de la părtăşia cu Dumnezeu, de vreme ce se observă că tinerii care au fost odată credincioşi, dar încep să aibă o activitate sexuală în afara căsniciei, tind să iasă din comuniunea cu Dumnezeu.

Dezvoltările culturii poliamoroase

Agenţii culturii poliamoroase dobândesc toate acestea, fără un atac deschis şi direct. Programele lor sunt dirijate fără a ieşi în evidenţă şi, tocmai de aceea, sunt tot mai eficiente. Ei ştiu asta şi reacţionează cu sălbăticie pentru a-şi proteja controlul pe care-l deţin asupra celor trei mari programe: educaţia copiilor, sănătatea adolescenţilor şi educaţia sexuală – cu o sălbăticie căreia nu i se poate găsi niciun corespondent în cultura monogamă prin intensitate şi succes!

Ca un exemplu în acest sens, în Statele Unite dezvoltarea în ultimul deceniu a programelor educaţionale ce promovează abstinenţa – adică educaţia monogamă – a concentrat agenţii culturii poliamoroase într-un contra-atac politic masiv şi intens, care a culminat cu succesul lor recent în a determina guvernul federal să elimine finanţarea programelor de abstinenţă. Acest eveniment a avut loc în ciuda rezultatelor bune ale educaţiei pentru abstinenţă printre tineri – printre care reducerea numărului de avorturi, a naşterilor în afara căminului familial, reducerea bolilor cu transmitere sexuală şi creşterea performanţelor educaţionale.

În Europa – unde cultura poliamoroasă are un cuvânt mai greu de spus! – cel mai bun exemplu al avansului continuu pe care îl face această cultură este atacul asupra ultimului bastion al eficacităţii culturii familiei monogame: educaţia de acasă şi creşterea acasă (cel puţin până la vârsta de şase ani şi, uneori, dincolo de această vârstă). În educaţia de acasă, cele trei programe menţionate mai sus sunt, desigur, sub controlul părinţilor şi – aşa cum am ajuns să cunoaştem datorită datelor din Statele Unite – rezultatele pe care le au aceşti copii sunt mult superioare celor pe care le au copiii din şcolile de stat…

Sprijinul statului

Programele controlate de stat din ţările dezvoltate de astăzi sunt aproape toate favorabile culturii poliamoroase şi ostile familiei monogame. Această situaţie este nedreaptă, având în vedere că se încalcă dreptul universal şi inalienabil al părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred de cuviinţă, inclusiv creşterea în cadrul propriei culturi monogame.

Statul asistenţial pune presiuni asupra culturii monogame şi prin folosirea reţelei universale de siguranţă a sistemului de asigurări, construit prin taxe grele; aceasta, cu scopul de a se asigura că membrii culturii familiei monogame plătesc disproporţionat mai mult pentru a-i susţine pe cei ce aleg să trăiască în cultura poliamoroasă. Lucru care este, de asemenea, nedrept – nu numai pentru că statul nu sponsorizează programe echivalente favorabile culturii monogame, dar mai ales pentru că statul ajută la a-i transforma pe copiii acesteia în ţinte ale „tacticii ienicerilor” dezvoltată de cultura poliamoroasă.

* * *

Din punctul nostru de vedere, este important să fie cunoscute aceste strategii de disoluţie a familiei, aceasta nu pentru a ne speria şi mai mult în faţa spectrului ameninţător al răului, ci spre a conştientiza, a ne problematiza şi a ne uni în apărarea rânduielilor creştine ale neamului nostru. Şi aşa o mulţime dintre copiii şi prietenii noştri au fost răpiţi de cultura desfrâului şi au fost transformaţi în „ieniceri” ai acesteia. Poate că oprirea cu desăvârşire a acestui val imens de necurăţie care se revarsă dinspre Occident şi asupra lumii noastre este cu neputinţă pentru puterile noastre – dar ceea ce este cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, de credinţa noastră depinde totul, de lupta pe care o vom duce, căci bunul Dumnezeu – pe care strategii culturii marii desfrânate nu-L iau deloc în seamă – poate schimba în fiecare clipă soarta întregului război în favoarea noastră. Depinde de noi cât de treji vom fi până la capăt…

Mihai Cristea

Mulţi ne plângem că tineretul de astăzi nu mai este cum era odinioară, că nu mai cinsteşte adevăratele valori. Dar câţi facem ceva pentru a schimba această realitate, câţi ne rupem din timpul şi din câştigul nostru pentru a ne implica în activităţi care pot să-i apropie pe copii şi tineri de Hristos? Părintele Florin Stan, de la parohia Înălţarea Domnului din Târgu-Lăpuş, ajutat de mai mulţi părinţi, profesori sau simpli credincioşi, a iniţiat în anul 2005 un proiect care se dezvoltă an de an şi care aduce mult folos duhovnicesc copiilor şi părinţilor pe care îi păstoreşte: tabăra creştină „Dragoste şi Prietenie”. Deşi efortul fizic şi financiar este mare, deşi are multe ispite, părintele Florin Stan nu renunţă la acest proiect, pentru că ştie că întotdeauna alături de sfinţia sa este Hristos, Cel ce a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).

- Părinte Florin, de şase ani vă ocupaţi de organizarea taberei creştine „Dragoste şi Prietenie” de la Târgu-Lăpuş. De ce aţi dorit să vă implicaţi într-un astfel de program?

- Am pornit de la ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut pentru noi, ca Fiu al lui Dumnezeu: a renunţat la slava Sa, S-a coborât la mintea noastră, la condiţia noastră umană, pentru ca pe noi să ne ridice la Dumnezeu. Şi noi încercăm, prin aceste activităţi, să ne coborâm la mintea copiilor – fără însă să rămânem la mintea lor sau să ne comportăm copilăreşte. Încercăm să ne coborâm la felul lor de a fi şi, prin lucrarea lui Dumnezeu, să-i ridicăm şi pe ei la Dumnezeu. Ne rupem de lume pentru că lumea în care trăiesc aceşti copii, ştim foarte bine, este o lume adeseori viciată. Uneori, familiile din care provin sunt lipsite de Dumnezeu, sunt dezorganizate sau indiferente faţă de viaţa spirituală a acestor copii. Noi rupem copiii de mediul nociv în care trăiesc o mare parte din timp şi îi ducem într-o altă lume, îi ducem în munte. Acolo, desprinşi de obiceiurile pe care le au, de toate ispitele pe care le pot avea în lume, pot foarte bine, prin efortul organizatorilor, să fie redirecţionaţi spre Dumnezeu.

- Cui se adresează taberele?

- La început, am invitat să participe în această tabără elevi începând cu clasa a VII-a până la clasa a XII-a. Am constat că cei mici sunt foarte dornici să participe în această tabără pentru că au aflat de la fraţii lor mai mari ceea ce se întâmplă acolo, aşa că în ultimii trei ani de zile am extins categoria de vârstă spre a-i cuprinde şi pe elevii claselor a V-a şi a VI-a.

- Cam câţi copii participă anual în tabăra pe care o organizaţi?

- În ultimii ani vin cam 150-180 copii. Majoritatea copiilor sunt din oraşul nostru, pentru că eu, ca preot-paroh în Târgu-Lăpuş, am înţeles să-mi fac datoria faţă de cei mai mici pe care îi păstoresc organizându-le această tabără. Eu, ca preot, am datoria să mă ocup de adulţi, de bătrâni, dar şi de copii. Încerc să-mi fac datoria faţă de copii şi prin organizarea acestei tabere. De aceea, majoritatea copiilor sunt din Târgu-Lăpuş. Dar am primit şi copii din alte localităţi, care au citit despre tabără pe internet, pe site-ul parohiei sau au auzit de la rudele lor impresiile despre această tabără.

- Pregătirea taberei presupune o muncă laborioasă. Cine vă ajută?

- Ne bucurăm în primul rând de susţinerea şi binecuvântarea Preasfinţitului Iustin Sigheteanul. De asemenea, alături de mine sunt profesori de religie, dar şi de alte discipline, din Târgu-Lăpuş. Vreau să subliniez că relaţia mea cu profesorii de religie este una exemplară, prin colaborările pe care le avem. Organizăm împreună foarte multe activităţi pentru tineri, tabăra fiind doar una din aceste activităţi. Pregătirea dinainte de tabără este foarte elaborată, durează aproape o lună de muncă susţinută. Un important sprijin în pregătirea şi organizarea taberei îl găsesc în soţia mea, preoteasa Cristina.

În parohia noastră sunt mulţi credincioşi care se implică în organizarea taberei; unii dintre aceştia lucrează la Direcţia Silvică Maramureş şi ne-au ajutat să obţinem cabanele unde se desfăşoară tabăra. De asemenea, ne ajută Liceul „Petru Rareş” din Târgu-Lăpuş, care ne oferă în fiecare an două bucătărese ce vin şi stau cu noi 12 zile, pregătind mâncare pentru copii.

- Care sunt activităţile la care participă copiii în această tabără?

- Copiii povestesc că au fost şi în alte tabere, dar tabără noastră este altfel decât şi-au imaginat. În acele tabere au fost foarte liberi, au fost duşi într-o anumită locaţie, participau la mesele comune şi în rest aveau timp liber. Când vin la noi în tabără, sunt foarte surprinşi să vadă că avem un program foarte riguros elaborat. Începând de dimineaţă de la 8:00, când este deşteptarea, până la 23:00, când este stingerea, avem un program foarte strict, un program care conţine exerciţiile de înviorare de dimineaţă, rugăciunile de dimineaţă şi de seară, discuţii zilnice de circa o oră pe marginea tematicii taberei – pentru că fiecare serie are o tematică adaptată vârstei copiilor. Avem activităţi sportive, concursuri, facem drumeţii, urcăm pe Vârful Ţibleşului – o experienţă unică pentru majoritatea dintre ei. Prin această drumeţie le dăm şansa copiilor să admire peisajul superb care se vede de pe Vârful Ţibleşului. Mulţi dintre ei şi-au pierdut simţul admiraţiei, le-a fost pervertit, pentru că lumea de astăzi nu mai cultivă simţul admiraţiei. Este foarte important ca noi să mai avem puterea să admirăm. Îmi aduc aminte că, la una din ediţiile trecute, unul din copii a urcat muntele cu căştile la urechi, ascultând muzică, iar când am ajuns în vârful muntelui m-a întrebat: „Dar noi de ce am ajuns aici?” Deci acest copil nu mai avea simţul admiraţiei. Cultivând simţul admiraţiei la copii, ei vor ajunge să-i admire pe profesori, vor ajunge să admire Biserica, vor ajunge să admire o icoană, vor ajunge să admire Sfânta Liturghie, vor ajunge să admire cuvântul lui Dumnezeu ş.a.m.d.

- Părinte, încercaţi, vă rog, să detaliaţi activităţile prin care Îl faceţi cunoscut pe Hristos copiilor…

- Prin toate activităţile ne propunem să-L facem cunoscut pe Hristos copiilor, pentru că aceasta este ţinta noastră: să-L facem pe Hristos cunoscut copiilor şi pe copii să-i apropiem mai mult de Hristos, să-i facem buni creştini, să-i ajutăm să intre în Biserică, să trăiască o viaţă creştinească – mai mult decât o fac până atunci. În primul rând, prin rugăciunile pe care le facem. Am pregătit pentru fiecare copil câte o carte de rugăciuni şi fiecare citeşte pe rând câte o rugăciune în programul de rugăciuni de dimineaţă şi de seară, încât nu este nici un copil care să plece din tabără şi să nu fi citit măcar o rugăciune la strană. Mulţi copii mi-au mărturisit că le-au plăcut foarte mult momentele de rugăciune în comun, că s-au simţit foarte bine atunci când toţi ne-am rugat împreună.

De asemenea, prin discuţiile pe marginea temei taberei, ei descoperă lucruri pe care nu le ştiau. Anul acesta am avut următoarele teme: pentru cei mici, tema a fost „Cu noi este Dumnezeu”, pentru cei mijlocii „Prietenia creştină”, iar pentru cei mari „Tinereţe curată, tinereţe frumoasă”. Nădăjduim să-i apropiem de Dumnezeu şi prin modul în care este organizată tabăra, pentru că în tabără încercăm să formăm o mare familie duhovnicească, în care profesorii să fie părinţi, iar copiii fii şi fiice. Şi copiii simt acest lucru, ei realizează că tabăra nu este doar o activitate pentru care au plătit, că noi nu suntem nişte animatori care ne facem datoria, profesia, aşa cum se întâmplă în alte activităţi, ci suntem mai mult de atât…

- Se simte vreo schimbare în comportamentul lor, după ce se întorc din aceste tabere?

- Din rândul celor mari, am văzut copii care şi-au schimbat radical viaţa. Nu ne putem aştepta la rezultate spectaculoase în rândul celor mici, pentru că sunt în formare. Dar se schimbă ceva în viaţa lor: în primul rând, ajung să înţeleagă că Dumnezeul lor este Dumnezeul iubirii, că noi suntem ucenici ai Celui ce ne iubeşte şi ne pregăteşte veşnicia. Apoi, acestor copii le creşte ataşamentul faţă de Biserică, faţă de preot, faţă de profesori. Consider că e mare lucru faptul că aceşti copii devin mai încrezători în profesori şi în preot, pentru că în tabără ne-au văzut ca pe nişte părinţi. De asemenea, faptul că mulţi copii sunt mult mai dornici să vină Duminică dimineaţă la biserică şi nu mai trebuie să fie împinşi de la spate de părinţi este un semn că tabăra le-a folosit.

- Părinte, ce v-a impresionat cel mai mult de-a lungul acestor şase ani?

- Am văzut cât de multă sfinţenie se ascunde în sufletul unui copil. Mi se confirmă an de an cuvintele Mântuitorului – că, dacă nu vom fi precum copiii, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor! Se vede în sufletul fiecărui copil fărâma de frumuseţe cu care Dumnezeu l-a înzestrat; asta ne dă şi nouă foarte mult curaj – nouă, celor ce suntem părinţi pentru copiii pe care îi avem în grijă în tabără. Ne ajută să ne reîntoarcem la acea sfinţenie şi curăţie a tinereţii, la acea candoare, la acea nevinovăţie, la acea deschidere totală faţă de Hristos. De aceea, deşi venim acasă foarte obosiţi din tabără, venim şi încărcaţi sufleteşte, bucuroşi de faptul că aceşti copii ne ajută să ne întoarcem la copilăria frumoasă şi curată.

- Sunt şi ispite în ceea ce faceţi?

- Sunt multe ispite, dar cu Hristos trecem peste toate şi se simte la tot pasul ajutorul pe care ni-L dă. În primii trei ani, în afara cabanei care ne-a fost oferită gratuit şi a bucătăreselor, toate cheltuielile le-am suportat eu. Cu timpul, văzând oamenii ceea ce fac, au dorit să contribuie cu diverse sume, gândindu-se că nu se poate ca păstorul lor să facă acest efort şi ei să stea deoparte – aşa că în acest an contribuţia mea a fost aproape minimă. La începutul anului, ştiind că trecem printr-o perioadă de criză, credeam că nu voi reuşi să fac tabăra, dar anul acesta lucrurile au mers mai bine ca de obicei, în sensul că am primit mai multe ajutoare şi mai mult sprijin decât în orice an până acum. Dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu, dacă avem râvnă şi dacă ne jertfim, Dumnezeu nu ne lasă singuri. Ne trimite oameni prin care lucrează. De exemplu, şi anul acesta am obţinut cabana unde am stat la un preţ modic – gestul acesta l-a făcut un director de la Direcţia Silvică care nu este ortodox. Dar ne-a făcut reducerea respectivă pentru că a auzit de taberele pe care le organizăm şi era foarte entuziasmat de lucrarea noastră. Gestul omului şi deschiderea lui au fost uimitoare pentru mine. Ştiu că în unele regiuni din ţară au început să se organizeze astfel de tabere, dar nu cred că este de ajuns. Eu am încercat să promovez ceea ce facem noi nu din dorinţa de a ne lăuda, ci tocmai din dorinţa de a-i „molipsi” şi pe alţii.

Anul acesta a fost în tabăra de la Târgu-Lăpuş şi domnul Adrian Opre, profesor universitar doctor de la Catedra de Psihologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

- Cum i-aţi simţit pe copiii în tabără?

- Am simţit că se pot deschide foarte bine. Dascălii care i-au însoţit pe copii în tabără sunt destul de pretenţioşi la şcoală – se vedea la unii dintre copii că au o anumită frică faţă de aceştia. Dar la fel de bine s-a văzut că într-un context informal, ludic, copiii s-au deschis minunat, se simţeau foarte bine că pot avea şi o altfel de relaţie cu dascălii lor. Tabăra are un rol deosebit în formarea lor ca oameni. După două-trei zile, s-a văzut limpede că aceşti copii se pot raporta altfel la dascălii lor, că dascălii lor se pot raporta altfel la copii şi acest lucru îi ajută foarte mult. Cred că de foarte multe ori şcoala greşeşte enorm prin atitudini prea severe, prea rigide, prea închise în relaţiile cu copiii. În acest fel, mai degrabă le inhibă creativitatea, le inhibă imaginaţia. În tabără, într-un mediu informal, unde ei se bucură de o anumită libertate, copiii se pot manifesta, îşi pot etala anumite aptitudini – acest lucru îi ajută să se dezvolte şi pe sfera intelectuală, şi pe sfera emoţională şi, nu în ultimul rând, pe cea caracterială.

- Cât de necesare sunt astfel de activităţi pentru copiii zilelor noastre?

- Sunt foarte necesare. M-am bucurat că Biserica Ortodoxă vine în întâmpinarea nevoilor copiilor cu asemenea iniţiative. Ştiu că şi în alte regiuni se mai organizează tabere creştine, dar mi se par insuficiente. Tabăra le oferă şi un context în care ei se pot apropia de Biserică. Pot să vă spun că acolo, în munte, departe de mediul lor, copiii s-au implicat foarte bine în programul de rugăciune în comun de dimineaţă sau seară, precum şi în slujbele religioase care s-au săvârşit. Au fost în tabără copii care nu aveau o pregătire religioasă, dar şi aceştia s-au alăturat celorlalţi la programul de rugăciuni. Şi aceste câteva zile de rugăciune, de apropiere de Dumnezeu contează pentru ei. Totodată, aceste tabere îi responsabilizează pe copii prin faptul că sistematic, prin rotaţie, fiecare are o mică răspundere – de a pregăti masa, de a spăla vasele, de a citi rugăciuni şi alte activităţi care se pot face într-o comunitate.

Copiii mărturisesc că s-au folosit mult participând în această tabără

„Am venit în tabără din dorinţa de a mă întâlni cu mai mulţi copii. Activităţile au fost frumoase şi interesante. Mi-au plăcut mult jocurile de echipă şi concursurile. Focul de tabără din fiecare seară, cu flăcările care se înălţau spre cer, a adus multă veselie. Mi-aş dori să mai particip într-o astfel de tabără şi plec cu dorinţa de a fi mai bun, mai înţelegător cu ceilalţi, de a fi prieten cu Domnul Iisus Hristos, de a mă duce la biserică în fiecare Duminică, de a asculta şi împlini cuvântul lui Dumnezeu”.

„Mi-au plăcut toate activităţile, dar în special dezbaterile pe marginea temei, rugăciunile şi concursurile”.

„În această tabără am învăţat multe despre familie şi viaţa în familie, precum şi despre cum ar trebui să fie o familie creştină şi ce responsabilitate am eu ca membru al familiei din care fac parte”.

„Ne-am simţit bine împreună, iar părintele şi profesorii au ştiut cum să se apropie de noi”.

„Aş dori ca cele învăţate în această tabără să mă ajute să devin un om mai bun. Doresc ca şi la anul să revin în tabără”.

„Aş recomanda adolescenţilor să vină în astfel de tabere pentru a învăţa adevăratele valori, pentru a scăpa de aglomeraţie, de graba şi grija cotidiană. Tot timpul suntem supuşi agresivităţii din mass-media şi grijilor zilnice. În această tabără vor descoperi oameni deosebiţi, preocupaţi de binele lor şi care le arată multă dragoste”.

„Cred că fiecare dintre noi am învăţat să fim mai buni, mai răbdători, am învăţat ce înseamnă să fii om adevărat”.

A consemnat Raluca Tănăseanu

D-na Marina A., mamă a doi copii, de patru ani şi respectiv câteva luni, ar dori să ştie cum poate fi ajutat copilul mai mare să nu mai fie gelos pe cel mic.

Venirea pe lume a unui copil este (sau ar trebui să fie) o binecuvântare şi un prilej de bucurie pentru familie. Cu toate acestea, pentru mulţi dintre copiii mai mari din familii este un motiv de întristare.

Gelozia copilului mai mare este un amestec de mânie şi teamă. Copilul se simte frustrat şi mânios întrucât până acum a fost cel mai iubit şi singurul în centrul atenţiei. Pe de altă parte, resimte teama de a nu pierde dragostea părinţilor săi, de a nu fi dat la o parte, de a nu fi abandonat. Pentru prima dată în viaţa lui, altcineva decât el este mai admirat, mai dorit. Şi cu cât acest copil mai mare a fost mai în centrul atenţiei familiei şi mai răsfăţat, cu atât va resimţi mai dureros sosirea unui alt copil în casă.

În cartea sa „Când apare copilul”, Françoise Dolto spune că „gelozia este o suferinţă care aşteaptă compasiune şi dragoste din partea mamei, şi este o etapă normală, inevitabilă în dezvoltare, atunci când e vorba de copii de vârste apropiate”.

În cadrul familiei, întâiul născut este, de obicei, mai gelos decât următorii, deşi nu-i întotdeauna o regulă. Totuşi, studiile arată că o dată cu creşterea numărului de membri în familie, gelozia scade.

Copilul mai mare simte că cel mai mic decât el i-a furat locul în inima părinţilor şi că părinţii, seduşi de noul venit, l-au abandonat. De aceea, uneori, pentru a-şi recăpăta poziţia privilegiată, copilul mai mare va reveni la comportamente mai vechi, imature: plâns facil, suptul degetului, limbaj de copil mai mic, pipi în pat noaptea, refuzul de-a mânca, de-a asculta, nervozitate, diverse dureri (de burtă, de cap), diverse frici (întemeiate sau nu), frica de-a mai dormi singur.

Copilul crede că părinţii îl iubesc mai mult pe cel mic deoarece-l îngrijesc mai mult decât pe el, îi acordă mai multă atenţie, mai mult timp. Toate acestea, în ochii lui, sunt echivalente cu dragostea.

Aşa încât mama nu trebuie să se mire dacă copilul va lovi, ca din întâmplare, vreun lucru de-al celui mic (pătuţ, cărucior, jucărie). Însă, spun specialiştii, nici nu trebuie să i se spună că este un copil rău. Acest copil se confruntă cu o situaţie frustrantă pe care nu o poate gestiona. Dacă reacţiile de gelozie continuă (loviri, muşcături, ruperi), înseamnă că acel copil suferă pentru că se simte neglijat.

În psihologie şi în educaţie s-au conturat o serie de sugestii şi recomandări legate de depăşirea geloziei fraterne:

- încă înaintea de naşterea noului frate, celor mai mari ar trebui să li se explice că se va naşte, cu voia lui Dumnezeu, un copilaş despre care nu se ştie dacă va fi fată sau băiat;

- copilul are nevoie de timp pentru a se obişnui cu gândul că va împărţi atenţia familiei cu un alt copil;

- deseori, unui copil căruia i s-a spus că nu este nevoie să-şi iubească fratele sau sora îi va iubi totuşi foarte mult, pentru că aceasta este ceva firesc. De aceea, dacă copilul îi va spune mamei că nu-şi va iubi fratele, mama să nu-l ia în serios;

- trebuie prezentată o imagine realistă a vieţii familiei cu un nou-născut. Toţi bebeluşii sunt deosebiţi, dar, cel puţin o vreme, nu este uşor să trăieşti alături de ei: nu ştiu să vorbească, să meargă, nu pot mânca singuri. În plus, când vor ceva, plâng. De asemenea, sunt mari consumatori de timp;

- copilul mai mare trebuie încurajat să simtă că bebeluşul aparţine nu numai părinţilor, ci este al întregii familii; în felul acesta, copilul va fi şi responsabilizat, dar şi valorizat să participe la acţiuni de îngrijire, pe măsura lui;

- aşa cum magii şi păstorii au adus daruri Pruncului Iisus, aşa şi copilul mai mare poate fi ajutat să pregătească un dar pentru bebeluş;

- este bine ca şi pentru copilul mai mare să fie pregătit un dar, ca din partea bebeluşului;

- când nou-născutul este adus acasă, copilul mai mare nu trebuie ţinut deoparte; e important să-l vadă, să-l atingă, să-l ia în braţe, pentru a nu se simţi dat la o parte;

- în momentele de intimitate dintre mamă şi prunc (alăptat, baie), dacă doreşte să nu fie de faţă, să i se respecte dorinţa; dacă doreşte să asiste, atunci i se poate oferi şi lui un pahar cu suc, o prăjitură sau să participe activ la baie;

- este foarte important, mai ales dacă copilul mai mare este băiat, ca tatăl să intervină, să petreacă timp cu el, să facă împreună diferite activităţi, să îl motiveze astfel pe copil că este bine să fii mare şi să creşti (şi celelalte persoane semnificative ale familiei sunt extrem de utile în acest scop);

- este o regulă de bază, indiferent câţi copii ar fi în familie, ca mama şi tata să-şi planifice un timp special de petrecut cu fiecare copil în parte! În felul acesta, fiecare copil va simţi că este important, că are valoare.

Psihologul Kay Kuzma, autoarea cărţii „Înţelege-ţi copilul”, le aminteşte părinţilor să fie pregătiţi pentru „testul dragostei”. Acest test apare frecvent după apariţia unui nou copil. Astfel, copilul „mare” începe să facă tot felul de lucruri evident interzise: trezeşte din somn bebeluşul, răstoarnă cana cu lapte, rupe cărticica celui mic… Dacă părintele ţipă sau îl pedepseşte pe copil, va cădea la „testul dragostei” – copilul va crede că bebeluşul este iubit mai mult. Părintele trebuie să încerce acest răspuns: „Sunt sigur(ă) că te gândeşti că îl iubesc mai mult pe bebe pentru că am stat mai mult cu el decât cu tine şi ăsta-i motivul pentru care i-ai rupt jucărioara, dar să ştii că nu-i aşa. Te iubesc foarte mult!” Apoi, e bine să i se ignore purtarea nepotrivită şi mama să petreacă un timp plăcut împreună.

După câteva minute, mama îi poate spune copilului gelos: „Atunci când simţi că îl iubesc mai mult pe cel mic decât pe tine, vino şi spune-mi că paharul tău de dragoste este gol, ca să-l umplem”.

Psiholog Adriana Hâncean

Într-unul din numerele trecute ale revistei noastre v-am prezentat un reportaj de la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, instituţie care a fost înfiinţată şi care funcţionează cu binecuvântarea Părintelui Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. Am redat atunci o parte din dialogul pe care l-am avut cu Înaltpreasfinţia Sa, promiţând să revenim cu publicarea celeilalte părţi. Ne-am bucurat că, în ciuda programului încărcat, a avut răgaz să ne primească, să ne binecuvânteze şi – prin ceea ce ne-a povestit – să ne întărească în dreapta credinţă şi în dragostea faţă de neam şi de ţară.

Înaltpreasfinţia Voastră, aş dori să începem dialogul nostru vorbind despre răspunderea pe care o au părinţii în faţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

Părinţii au o răspundere covârşitoare. Cum se materializează această răspundere? Unii caută să le dea copiilor de mâncare,să aibă cu carul; alţii, să le asigure multă îmbrăcăminte ca să o poată schimba în fiecare zi; alţii fac în aşa fel încât să nu muncească copiii lor sau să obţină diplomele pe bani şi să-şi petreacă viaţa într-o formă străină de poruncile lui Dumnezeu. În schimb părinţii care sunt credincioşi îi cresc pe copii în frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, îi cresc pe copii în dragostea faţă de ţară, faţă de muncă,faţă de săraci şi aşa mai departe.

Noi de mici eram învăţaţi cu munca. Îmi amintesc că rămâneam acasă cu bunica. Eu nu puteam să aduc găleata plină cu apă de la fântână. Nici măcar nu puteam să o scot. Dar mă duceam la fântână şi aşteptam până venea cineva. Îmi umplea găleata numai pe jumătate şi aşa o aduceam acasă. Mai târziu mergeam şi cu vitele; uneori dormeam şi în iesle. Deci, de mici, ni se cultiva dragostea faţă de muncă. Învăţătoarea, la şcoală, ne învăţa să avem grijă de bătrâni: iarna le duceam lemne, mâncare şi primăvara le reparam gardurile,le săpam, le punem zarzavaturi, legume.

Unii consideră că grădiniţele ortodoxe,ca forme de învăţământ, reprezintă o intruziune a Bisericii în domenii ce ţin de competenţa unui aşa-zis „stat laic”.

Astăzi se vorbeşte despre un stat laic,un stat în care nu se acceptă să se pomenească despre Dumnezeu, un stat care se vrea fără de Dumnezeu. Statul acesta laic vrea să fie stăpânul deplin peste om. Şi atunci spune: „ Ce cauţi tu în casa mea,tu care vii cu credinţa în Dumnezeu?”. El nu Îl vrea pe Dumnezeu. Dar, cum spune Dostoievski: „Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă şi de oameni!”. Acest stat nu ne vrea aşa cum suntem noi, prin aceasta încălcând nişte garanţii pe care le dă lumii că va respecta şi elementul religios. Aceste grădiniţe îşi au rostul lor, unul foarte important, pentru că omul, chipul lui Dumnezeu, de mic trebuie învăţat să fie cât mai aproape de Creatorul său. Este o taină legătura dintre om şi Dumnezeu pentru că omul Îl simte pe Dumnezeu şi numai în Domnul îşi găseşte odihna. Omul Îl simte pe Dumnezeu încă din perioada în care se află în pântecele mamei,lucru demonstrat ştiinţific de către medici. S-a constatat că atunci când medicul se apropie de femeia însărcinată ca să intervină pentru eliminarea fetusului, fetusul se tulbură simţind ustensilele respective.

Grădiniţele ortodoxe sunt o lucrare a lui Dumnezeu, sunt ca un termometru duhovnicesc care arată că poporul nostru rămâne în continuare al lui Dumnezeu şi în această epocă a unui stat laic, aşa cum a rămas şi în epoca regimului comunist. Fără credinţă nu putem trăi. De aceea un stat laic este o anomalie, este o nebunie. Statul laic este pentru moment, din cauza păcatelor noastre, şi e îngăduit de Dumnezeu pentru întărirea noastră în credinţă.

Cum se derula legătura dintre şcoală şi Biserică pe vremea copilăriei Înaltpreasfinţiei Voastre?

Sunt multe de spus. Atunci Biserica nu era despărţită de stat. Învăţătorul, preotul şi primarul comunei erau pilonii de bază ai societăţii din comunitatea respectivă. Preotul preda religia în şcoală fără plată. Era misiunea lui. Lecţiile erau texte din Sfânta Scriptură a Vechiului şi mai ales a Noului Testament, din Sfinţii Părinţi. La gramatică, la clasa a III-a primară, analiza sintactică şi morfologică se făcea pe texte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din clasicii antichităţii greceşti şi romane. Erau texte duhovniceşti şi cu un înţeles adânc pentru viaţa morală a copiilor. Lecturile din cărţile de citire se încheiau cu un proverb moralizator. Copiii, citind sau ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii,Îl simţeau pe Dumnezeu. De ce şcoala şi-a avut în vechime începutul în pridvorul bisericii? Ca să arate că orice învăţătură sănătoasă se înţelege mai bine în duhul, în atmosfera bisericii, în atmosfera prezenţei tainice a lui Dumnezeu.

Pe lângă sentimentul religios, important este şi sentimentul patriotic, iubirea ţării, a istoriei, a eroilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti. De aceea sărbătorile naţionale se desfăşurau într-un cadru bisericesc. Se mergea la biserică, se oficia slujba Te Deum-ului, se ţinea un cuvânt. De ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului după Sfânta Liturghie, se mergea la mormântul Eroului Necunoscut. În orice cimitir era o cruce care marca mormântul Eroului Necunoscut şi acolo se făcea slujba de pomenire. Ce frumos era! Se împletea viaţa pur religioasă cu elemente ale istoriei neamului nostru. Era o deplină unitate între trecut şi prezent, între oameni şi Dumnezeu. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că poporul nostru nu înseamnă numai oamenii care sunt în viaţă, ci şi oamenii care au trecut pragul acestei vieţi. Vedeţi cât de numeros este poporul nostru!

Vorbiţi aşa frumos despre sentimentul patriotic. Ce se întâmpla în vremea stăpâniri icomuniste?

Sentimentul patriotic era cultivat şi în acea perioadă la mănăstiri, în cadrul aşa-numitului turism religios. Veneau elevi, tineri şi alte categorii ale societăţii la mănăstiri, şi mai ales la Putna. Ceauşescu a vizitat odată mănăstirea Putna şi după vizita sa mănăstirile au fost invadate mai ales de tineret,dar şi de adulţi, spunând:„Dacă Ceauşescu a vizitat mănăstirea Putna, să o vizităm şi noi!”. Veneau grupuri după grupuri. Într-o zi erau şi douăzeci de autocare. Dacă aveau timp, o explicaţie dura şi două ore. Şi astfel s-a făcut educaţie patriotică şi religioasă. Le vorbeam şi despre spovedanie; şi multe persoane,mai ales cadre didactice, doreau să se spovedească la mănăstire. (ÎPS Pimen a fost ghid al Mănăstirii Putna – n.red.).

Astăzi nu se mai cultivă sentimentul patriotic. De exemplu cei de la UNESCO au comunicat celor de la monumente istorice să ia legătura cu conducerea judeţului şi să se organizeze vizite cu elevii mai mari la mănăstirile unde au fost lucrări de restaurare, mai ales la cele din evidenţa UNESCO. De ce? Ca să înţeleagă copiii valoarea acestor monumente, cheltuielile necesare pentru restaurare şi să li se cultive astfel respectul pentru aceste valori de patrimoniu. Am vorbit cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava ca să ofere mijloace de transport pentru elevi, iar noi să le asigurăm o masă. Nu s-a făcut nimic pentru că astăzi nu mai este prezent sentimentul patriotic în sufletele multora, mai ales ale celor care ne conduc.

Din păcate în jurul nostru sunt mulţi oameni care nu au credinţă. Ce putem face pentru aceştia ca să-i apropiem de Dumnezeu?

Este un autor, Rubinstein, care a scris o carte: „Existenţă şi conştiinţă”, carte tradusă şi în limba română. Rubinstein defineşte cunoaşterea ca oglindirea existenţei în conştiinţa noastră, iar cunoaşterea nu se termină niciodată. Omul îşi dă seama că dincolo de ceea ce simte, vede şi înţelege încă mai este ceva…

Sunt foarte multe posibilităţi de a reveni la credinţă. Dumnezeu aduce astfel de momente în viaţa noastră. De exemplu,Petru Groza… Înainte de a muri, pe patul de moarte, acesta a vrut să vină un preot la el. Comuniştii ziceau că aiurează,dar Groza le-a zis: „Până acum am aiurat. Aduceţi un preot!”.

Oamenii ajung la necredinţă din cauza bogăţiei, a păcatelor, a mândriei. Dar Dumnezeu are varga lui şi metodele Sale de înţelepţire a omului. Credinţa aduce şi linişte în suflet. O icoană, o slujbă, o carte făcută din credinţă foloseşte. Multe persoane din Occident care nu au credinţă ortodoxă au venit special să ne vadă mănăstirile, icoanele şi să întrebe despre felul în care ne trăim viaţa. Le plac frumuseţile credinţei noastre ortodoxe. Mi-a zis un ziarist occidental, în timpul comuniştilor,la Suceviţa: „Dacă vin ateii aici şi văd aceste frumuseţi, vin la credinţă!” Fără credinţă, spune Sfântul Apostol Pavel, nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fără credinţă ne lepădăm şi de Dumnezeu, ne lepădăm şi de oameni. Şi un astfel de om trăieşte singur. Credinţa este o bogăţie,este un dar de la Dumnezeu. Fără de ea nu putem trăi.

A consemnat Raluca Tănăseanu

3. Copiii sunt membri ai Bisericii cu drepturi egale

Un alt punct important pe care trebuie să îl avem în vedere pentru educaţia copiilor este acela că copiii s-au născut din anumiţi părinţi, dar prin naşterea lor din nou în Biserică aparţin acesteia (adică Bisericii), căreia îi aparţin şi părinţii.

Ce înseamnă aceasta? În familie există relaţia dintre părinţi şi copii: părinţii sunt superiori copiilor din punct de vedere al vârstei şi al cunoştinţelor, nu poate fi vreodată egalitate între ei, deoarece unul este rolul părinţilor şi altul rolul copiilor. Părinţii lucrează ca să dobândească bunurile materiale necesare pentru familie, iar copiii studiază şi se hrănesc din cele oferite de părinţi. Cu alte cuvinte, nu se pot schimba rolurile şi părinţii să se comporte precum copiii, iar copiii precum părinţii.

Însă acest lucru nu este la fel valabil în lăuntrul familiei ecleziale, adică în Biserică. Desigur, şi aici există părinţi duhovniceşti, dar paternitatea spirituală nu anulează frăţietatea în Hristos. Adică, în Biserică, prin Sfântul Botez, Sfântul Mir şi toate tainele suntem toţi fii ai Bisericii şi, între noi, fraţi duhovniceşti.

Prin urmare, din partea biologiei funcţionează relaţia părinţi-copii, dar din partea vieţii bisericeşti această relaţie se transformă în legătură frăţească. Aceasta ajută foarte mult în educaţie, pentru că părinţii trebuie să îşi simtă copiii şi ca fii biologici, dar şi ca fraţi în Hristos, de vreme ce sunt membri egali ai Bisericii. Aceasta înseamnă că relaţia nu este posesivă, ci participativă, de vreme ce amândoi participă la singurul Trup al lui Hristos.

În viaţa de după a Doua Venire a lui Hristos, relaţiile dintre oameni nu se vor explica, nici nu se vor defini prin naşterea biologică, ci după alte criterii – după cât de mult au renăscut oamenii în Hristos şi în funcţie de vârsta lor duhovnicească.

Prin urmare, educaţia bisericească a copiilor ţinteşte la modul cum, cu timpul, se va micşora această relaţie biologică dintre ei şi se va dobândi sau se va trăi relaţia duhovnicească de frăţietate în Hristos.

Există multe situaţii în Biserică în care fiul devine părinte duhovnicesc al tatălui biologic, iar părinţii biologici cer sfaturi duhovniceşti de la copiii lor care au o anume poziţie bisericească, sunt adică preoţi sau monahi. Îmi aduc aminte că de multe ori tatăl meu îmi telefona să ceară sfaturi şi să primească binecuvântarea mea. Cât este de emoţionant când copilul, care a primit viaţa de la mama lui şi s-a hrănit din laptele ei, după ce devine preot, îşi hrăneşte mama dându-i Trupul şi Sângele lui Hristos! Mai există şi situaţii în care fiul sau fiica au devenit stareţ, respectiv stareţă, iar părinţii lor au intrat în obşti, făcând ascultare de copiii lor[1].

O situaţie pilduitoare este cea a Prorocului Samuil din Vechiul Testament, care, atunci când era tânăr, a adormit în Templu şi a auzit glasul Domnului cerându-i să transmită un mesaj preotului Templului. Din aceasta tragem concluzia că de multe ori Dumnezeu poate să descopere copiilor voinţa Sa, pentru a o transmite părinţilor. De aceea trebuie să existe şi respect al părinţilor faţă de copil.

4. Greutăţile în creşterea şi educarea copiilor din zilele noastre

La fel ca în toate celelalte subiecte, şi în ceea ce priveşte educaţia copiilor vedem greutăţile care există în epoca noastră. Şi mulţi întreabă: ce trebuie să facem, cum trebuie să îi educăm pe copiii noştri în veacul contemporan, cu multele sale probleme?

Desigur, există diferenţe între veacuri. De pildă, astăzi predomină multe provocări rezultate din faptul că întreaga lume este o vecinătate şi în fiecare ţară ajung felurite curente şi multe tradiţii. Trăim într-o lume care primeşte influenţe şi din Răsărit şi din Occident, şi la aceasta ajută mass-media, televizorul, internetul etc.

Cred că epocile, dincolo de diferenţe, în profunzimea lor sunt la fel. În toate epocile s-a impus lepădarea de Dumnezeu şi secularizarea vieţii bisericeşti. Mă întreb de multe ori: era mai uşoară viaţa bisericească în veacul apostolic, aşa cum este descris în Noul Testament, veacul prigoanelor, al războaielor, al lipsei condiţiilor necesare de supravieţuire, când nu existau medicamente şi hrană?

Până la urmă, cea mai mare greutate nu provine de la mediu, ci de la sinele nostru, înclinat spre satisfacerea patimilor şi a plăcerii. De altfel, Sfânta Scriptură spune că unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5:20).

În fiecare epocă, prin urmare, există elemente pozitive şi negative în educarea copiilor.

În acest punct, aş dori să evidenţiez diferenţa dintre creştere şi educaţie, precum şi cum să depăşească părinţii greutăţile întâmpinate astăzi în educarea copiilor.

Cele două cuvinte, creştere* şi educaţie**, deşi cuprind aceeaşi noţiune, pot avea şi un conţinut diferit. Cuvântul creştere poate să însemne dezvoltarea biologică, raţională şi psihologică a copilului. Cuvântul educaţie poate să însemne formarea pedagogică, social-relaţională.

Însă în Biserică prin cuvântul creştere numim mai ales cultivarea biologică, intelectuală şi psihologică a copilului, iar prin cuvântul educaţie numim mai ales formarea bisericească.

Vorbind despre formarea bisericească, după cum spuneam mai devreme, ne referim la faptul că copilul va trebui să simtă că dincolo de familia lui biologică are o familie bisericească. În familia biologică există părinţi şi fraţi pe care îi leagă sângele comun, pe când în familia bisericească există părinţi şi fraţi duhovniceşti pe care îi uneşte Trupul şi Sângele lui Hristos. E nevoie de amândouă aceste familii în formarea copiilor.

Copilul trebuie să simtă că aparţine unei familii biologice în care găseşte dragoste şi afecţiune, dar în acelaşi timp trebuie să simtă că aparţine şi unei familii mai largi, care dă sens vieţii sale. Iar când există probleme în familia biologică, poate să le depăşească şi să le rezolve în familia duhovnicească.

Astfel, scopul educaţiei copilului este cum să vină, fără a fugi din familia lui biologică, în spaţiul Bisericii, unde va întâlni pe Dumnezeul Treimic ca Părinte, pe Maica Domnului ca Mamă, pe Sfinţi ca fraţi duhovniceşti şi pe toţi creştinii ca mădulare ale familiei duhovniceşti. Şi ultimul scop este să se unească copilul şi omul cu Dumnezeu, astfel încât să considere ca familie a sa toată familia lui Adam, întreaga umanitate.

Cu această perspectivă se vindecă lăuntric, înlătură iubirea de sine, dobândeşte iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi se preschimbă întregul său sine. Prin urmare, el se eliberează de toate însemnele omului căzut, adică de mândrie, de egoism, de fanatism, de etno-filetism şi de multe alte simptome ale unei vieţi bolnave sufleteşte.

Să vedem şi greutăţile pe care le au părinţii în educarea copiilor în epoca de azi.

Într-adevăr, este foarte greu să crească cineva copii în zilele noastre – trăim, desigur, într-o epocă anti-bisericească, în care viziunea despre viaţă a societăţii şi a omului este potrivnică scopului Bisericii. Este foarte greu să crească cineva copii când există mari influenţe şi înrâuriri sociale. În societatea de azi există diferite ideologii, diferite curente care afectează copiii. Şi toate aceste curente trec în casă prin mijloacele de comunicare în masă, precum televizorul şi internetul.

Dincolo de acestea, dacă înţelegem că aceşti copii nu sunt ai noştri, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt: „Văd un copil şi simt că este un îngeraş al lui Dumnezeu”, dacă ne rugăm pentru copil şi încercăm să-l legăm de Biserică, de părinţi duhovniceşti buni, să îi dăm drept modele sfinţii, dacă îl creştem duhovniceşte în Biserică, atunci îi dăm acestui copil elemente ca să înfrunte mai uşor greutăţile vieţii.

Să arătăm o foarte mare dragoste faţă de copil, nu o dragoste interesată, nu o dragoste cu iubire de sine, ci o dragoste care arată că sunt făpturile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a dat aceşti „îngeraşi” ca să îi facem sfinţi. Este foarte important, chiar şi faţă de copiii mici, când ne apropiem de aceştia, să ne purtăm cu ei ca cu nişte copii mari, cu mult respect. Pentru că mulţi părinţi îi simt pe copiii lor mici ca pe nişte „bibelouri” frumoase şi se joacă cu ei ca şi cu nişte jucărioare, ca şi cum ar fi nişte „animăluţe” însufleţite. Asta e o mare greşeală!

Trebuie să îi respectăm pe copii, să ne purtăm cu mult respect faţă de cele ce ne spun, să nu îi ironizăm, să le răspundem într-un fel foarte blând. Nici să ne comportăm cu ei ca şi cum ar fi jucărioare, dar nici să-i dispreţuim spunându-le: „Nu ştii nimic!”. Să le vorbim cu multă delicateţe, cu multă dragoste şi respect! Pentru că copiii au inima curată şi Îl înţeleg pe Dumnezeu mai bine decât noi…

Stareţul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbeşti cu un copil, să îi vorbeşti foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca şi cum ar fi un om mare. Şi când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi dispreţuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.

Spre exemplu, m-a întrebat un copil: „Ce este Dumnezeu? Cine L-a născut pe Dumnezeu?” Puteam să-i fi spus: „Ce poţi ştii acum? Când vei creşte vei afla, nu este pentru vârsta ta”. Sau să îi spun ceva care să sune dispreţuitor. Însă i-am răspuns: „Această întrebare este o foarte mare întrebare, bravo că mi-ai pus-o! Este foarte important pentru tine să întrebi despre Dumnezeu. Dumnezeu însă se descoperă acelor oameni care au inima curată. Încearcă şi tu să ai inima curată, şi Dumnezeu o să-ţi descopere cine L-a născut. Există oameni care au inima curată, acestora li S-a descoperit Dumnezeu; aceştia sunt sfinţi. Încearcă şi tu să ai inima curată, să mergi la Biserică şi să te rogi lui Dumnezeu, să spui: «Dumnezeul meu, Te rog, luminează-mă să înţeleg ce eşti şi cine Te-a născut!». Şi, dacă te rogi lui Dumnezeu cu inima curată, atunci Dumnezeu poate îţi va arăta cine este şi de ce există. Până atunci, poţi face altceva. Există sfinţi cărora li S-a arătat Dumnezeu. Când întâlneşti vreun sfânt care este prietenul lui Dumnezeu, atunci prietenul lui Dumnezeu, Sfântul, îţi va vorbi despre Prietenul său şi te va conduce la El”.

Vedeţi, i-am vorbit simplu copilului; nu l-am dispreţuit, nici nu i-am dat un răspuns mincinos, ci i-am arătat o cale – cum să Îl găsească pe Dumnezeu prin curăţia inimii, prin viaţa lui în Biserică şi prin găsirea unui om sfânt; i-am arătat mai ales calea rugăciunii.

Prin urmare, trebuie să avem mult respect faţă de copii, să avem conştiinţa că aceştia nu sunt creaţiile noastre, ci fiii lui Dumnezeu.

Atunci când văd un copil mic, ca aceşti copilaşi pe care îi am în faţa mea stând şi ascultând cu atenţie, simt că sunt precum nişte îngeraşi. Aşa era Adam înainte de cădere, aşa sunt îngerii în cer şi oamenii în rai. Prin urmare, din această perspectivă îi şi iubesc, dar nu cu egoism; îi respect şi încerc să îi cresc duhovniceşte, aşa încât să nu se piardă, ci să trăiască în Biserică.

Văd o fetiţă, cea de acolo, care nu urmăreşte cu ochii, nici cu mintea, ci cu inima sa. Şi ceilalţi copilaşi, aceia mici, urmăresc cu ochişorii lor, dar în mod esenţial văd cu inima lor, pentru că inima este rădăcina ochilor. Când cineva se uită la un om, înţelege că centrul atenţiei sale este aici, în creier, şi încearcă să înţeleagă ceea ce i se spune. Alte dăţi, centrul atenţiei omului se află undeva în inimă. Şi se uită cineva la ochii unui om, care au o adâncime ce merge înlăuntrul inimii lui.

* gr. ἀνάπτυξη

** gr. διαπαιδαγώγηση

Traducere de Tatiana Petrache

Suntem cu toţii îngrijoraţi de mersul acestei lumi şi am dori să-i ferim pe copiii noştri de influenţele ei ucigătoare de suflet, dar cum?

Întrebat fiind odată părintele Adrian Făgeţeanu (pe când era duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti) de când începe educaţia unui copil, acesta a răspuns: „Cam cu douăzeci de ani înainte de naştere sau, mai bine zis, o dată cu naşterea mamei lui”. De aici se înţelege cât de importantă este pregătirea noastră, a celor ce suntem sau vom deveni părinţi; cât de important este lucrul cu noi înşine pentru a tămăduirea rănilor văzute şi nevăzute ale sufletului nostru – angajarea proprie pe drumul anevoios al dobândirii credinţei, iubirii şi al oricărei alte virtuţi.

Iată de ce trebuie spus încă o dată că momentul naşterii copilului nu este punctul zero al educaţiei. Pe parcursul celor nouă luni de sarcină, pruncul nu numai că are capacitatea de a recepta afecţiunea şi de a da un răspuns emoţional la toate influenţele simţite, pozitive ori negative, ci dobândeşte şi capacitatea de a asimila toate aceste experienţe timpurii în aşa fel încât, la naştere, copilul nu va fi un fel de tabula rasa, ci va dispune de o pregnantă memorie afectivă, care-l va însoţi pe întregul parcurs de după naştere.

Se ştie din relatările acelor mame care au ascultat muzică clasică în perioada sarcinii cum, după naştere, copiii lor se orientau anume către acel tip de muzică ori de câte ori se simţeau obosiţi, tensionaţi, nesiguri; ei au păstrat aceste înclinaţii muzicale pe termen lung. Iată de ce participarea femeii însărcinate la slujbele Bisericii şi la Sfintele Taine se va constitui într-un bun deja dobândit de prunc, chiar înainte de primirea Botezului. În viaţa Sfinţilor Chiril şi Maria, părinţii Sfântului Serghie din Radonej, ce se prăznuiesc la 26 septembrie, este trecut următorul fapt: „Maria s-a îngrijit anume de copil, încă de pe când se afla în pântecele ei, luând aminte în chip deosebit la viaţa ei duhovnicească. Stăruinţa ei a crescut după ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pântecele ei, pe când se afla la Sfânta Liturghie”.

De asemenea, ar fi interesant de amintit o observaţie făcută chiar de ştiinţa modernă: uterul purtător de o nouă sarcină, survenită însă după un avort, poartă întreaga încărcătură a faptei săvârşite; energetic vorbind, el este un „uter mort”. Acest fapt este resimţit de noua făptură într-un mod negativ pentru plămădirea sa ca vas sufletesc. Din această pricină, există oameni care, deşi au avut parte de cele mai bune condiţii de educaţie şi chiar de iubire, poartă în ei un strigăt mut, o durere şi o angoasă inexplicabile. Poate chiar ar trebui realizat un studiu care să surprindă trăirile celor veniţi pe lume după mai multe avorturi săvârşite de cuplul parental.

Această nouă făptură este, într-adevăr, foarte prezentă şi sensibilă la tot ce se întâmplă în spaţiul său intrauterin şi extrauterin; multe mame relatează că simt purtând pe altcineva, o fiinţă care uneori are propriile preferinţe, inclusiv alimentare.

Această nouă persoană este într-un dialog cu mama sa şi cu familia sa încă de acolo, din pântec. Psihologia consideră că primul mare act de cooperare mamă-copil are loc în timpul travaliului şi al naşterii, naşterea nefiind deloc un parcurs la care participă doar mama. Sunt copii care-şi ajută mamele să nască şi sunt copii, mai pasivi, mai temători, care parcă ezită să vină pe lume. Bine ar fi ca, acolo unde nu sunt cu adevărat temeiuri medicale, naşterea să se realizeze pe cale naturală. Şi aceasta deoarece, astfel, fătul are prilejul să participe cu forţele sale la această chemare la viaţă. În ceea ce o priveşte pe mamă, studiile indică următorul aspect: după o naştere prin cezariană, tendinţa mamei, mai mult sau mai puţin conştientă, este de a da atenţie refacerii după o intervenţie chirurgicală. După o naştere pe cale naturală, însă, trăirile ţin să se concentreze mai mult pe eveniment decât pe refacerea post-chirurgicală.

După naştere şi în primul an de viaţă, experienţa afectivă a copilului este de o importanţă covârşitoare, nevoia de dragoste şi „foamea” de prezenţa adultului fiind foarte active. La numai zece săptămâni de la naşterea sa, copilul este vădit mai interesat de o faţă omenească vie decât de cea dintr-o fotografie. El este capabil să facă deosebirea între imobilitatea unei feţe de pe un ecran şi expresivitatea chipului mamei, cu care se afla într-un schimb emoţional, într-un dialog în care fiecare zâmbet sau privire îşi găseşte răspuns. Se pare că prima oglindă în care se priveşte fiecare om este chipul mamei sale; una dintre competenţele pe care i le recunoaşte ştiinţa acestei persoane minunate, bebeluşul, este de a o investi pe o femeie ca mamă în urma acestui schimb la nivelul privirii şi surâsului. S-ar putea spune că, psihologic vorbind, acesta este debutul maternităţii psihologice, pentru că nu poţi fi mamă (sau tată) decât în raport cu cineva.

În perioada alăptării, se instituie ceea ce psihologii numesc comunicarea intimă de maximă afecţiune, ce se face pe o rază de douăzeci-treizeci de centimetri, egală cu distanţa dintre faţa mamei şi cea a copilului aflat în braţe. Această distanţă de intimitate se va păstra şi în viaţa de adult, definind capacitatea persoanei respective de-a intra într-o relaţie de apropiere emoţională cu o altă persoană. Este ştiut că acele persoane care nu au stabilit un contact de apropiere potrivit în această perioadă timpurie a vieţii vor avea dificultăţi la maturitate în a permite persoanelor care-i iubesc (soţ, soţie, copil) să intre în spaţiul lor personal şi vor afişa mai degrabă o distanţă emoţională, voită sau nevoită.

De asemenea, esenţială şi preferată de copil până la vârsta de un an este atingerea, ca ingredient al maximei afecţiuni pe care acesta o resimte. Există, în acest sens, o maturitate emoţională a copilului în vârstă de un an, care se exprimă prin dobândirea unui sentiment fundamental de încredere, izvorât din calitatea interacţiunilor cu mama sa.

Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, persoana respectivă va face eforturi continue întreaga sa viaţă pentru a găsi condiţia acelei dependenţe afective de care iniţial a fost lipsit. Aşa se face că omul respectiv va deveni în timp o fire suspicioasă, lipsit de încredere în ceilalţi, frământat, incapabil de a consolida o relaţie profundă şi de durată în viaţa sa. Îi va fi dificil să aibă prieteni, să creadă că cineva îi doreşte binele, că este iubit de soţ, de soţie, de alţi apropiaţi, va schimba mai lesne duhovnicii. Va aştepta şi va cere de la toţi aceştia ceva ce ei nu pot plini, cu oricât de multă iubire i-ar veni în întâmpinare. Nu întâmplător, un mare părinte duhovnicesc spunea că, în zilele noastre, pentru a aduce un suflet la o anumită vârstă duhovnicească trebuie să-i fii mai întâi mamă şi tată – adică să umpli acel mare gol sufletesc de iubire. Bineînţeles, însă, că ceea ce nu pot plini oamenii o poate face Dumnezeu, căci aceste goluri se pot tămădui numai în dragostea Sa…

Alăptarea, în sine, este un multiplu proces de hrănire a copilului. Actualmente, hrănirea naturală a copilului la sân este din ce în ce mai promovată în multe medii medicale de specialitate, avându-se în vedere multiplele ei avantaje, dintre care două sunt esenţiale: întărirea sistemului imunitar al organismului copilului, prin anticorpii specifici pe care îi conţine laptele mamei, şi întărirea „sistemului imunitar afectiv”, prin relaţionarea emoţională unică din timpul alăptării.

Înainte de a naşte, mama îşi hrăneşte copilul prin intermediul sângele ei, iar după naştere îl hrăneşte cu laptele său. Prin lapte, copilul primeşte şi ceva din trăsăturile mamei, din trăirile ei, din dragostea şi tandreţea ei. Când mama îşi hrăneşte copilul, ea trebuie să o facă conştient, vorbindu-i şi acordându-i întreaga atenţie şi prezenţă. Copilul trebuie zămislit în dragoste şi hrănit în dragoste. Neliniştea mamei, tristeţea ei, gândurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai căror mame trec printr-o psihoză post-natală, chiar dacă au numai câteva săptămâni, evită privirea tulbure a mamei, întorcând capul în timpul hrănirii, şi se înviorează când intră în comunicare cu o persoană sănătoasă, căutând privirea acesteia. Depresia mamei devine şi depresia copilului; iar, printr-o reacţie circulară, depresia bebeluşului întăreşte depresia mamei.

Înţărcarea bruscă sau timpurie a copilului determină o cerinţă psihologică continuă de „lactaţie”. Această nevoie, neîmplinită cum se cuvine la vremea ei, se va manifesta la maturitate în felurite forme de dependenţă (ţigări, cafea, alcool), până la cele mai grave forme de toxicomanie (droguri).

În timp ce copilul doarme, mama îi poate vorbi despre tot ce doreşte mai bun în el, mângâindu-l pe cap, cu blândeţe, încredinţându-l ocrotirii Maicii Domnului şi Sfântului al cărui nume îl poartă pruncul. Chiar dacă doarme, cuvintele mamei sale se vor înregistra în subconştientul său şi se vor face lucrătoare. Bebeluşul este foarte fragil în această etapă; dacă el asistă la anumite conversaţii sau scene care sunt vătămătoare sufleteşte, chiar dacă nu le înţelege pe moment, mai târziu acestea vor deveni sursa unor tulburări în plan emoţional sau comportamental.

Mama trebuie să se hrănească zilnic din dragostea lui Dumnezeu în rugăciune, pentru a putea dărui mai departe o iubire de calitate pruncului ei. Dacă pruncul este botezat la opt zile, iar mama nu poate intra încă în Biserică pentru a-l împărtăşi, ori dacă mama are mai mulţi copii, de diferite vârste, în aceste momente naşii de botez devin foarte importanţi, pentru a împlini şi suplini nevoia de dragoste a copiilor din acea casă. Foarte mulţi duhovnici amintesc că în vremurile noastre revigorarea instituţiei năşiei este o prioritate.

În primul an de viaţă, rolul mamei este hotărâtor. Tatăl pare acum a fi în umbră. Mai mult, dacă el însuşi nu a ajuns la maturitatea necesară, se va simţi neglijat, asemenea unui copil mare, şi se va retrage şi mai mult. Rolul tatălui este însă doar aparent redus; el trebuie să aducă siguranţă soţiei cu sprijinul său şi să o secundeze, astfel încât prin prezenţa sa, mai târziu, copilul să se poată desprinde de mamă, să poată ieşi din relaţia de fuziune cu ea. Tatăl trebuie să devină o a doua persoană de referinţă în viaţa copilului, încât desprinderea de mamă să nu se realizeze cu dramatism, aşa cum se întâmplă cu copiii prea „mămoşi” atunci când încep grădiniţa sau şcoala. Când tatăl lipseşte de acasă foarte mult timp, datorită serviciului, este foarte greu să satisfacă aceste condiţii – însă acolo unde este dorinţă, Dumnezeu oferă şi posibilitatea împlinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru păstrarea treimii de persoane. Părintele Adrian Făgeţeanu considera că menţinerea relaţiei de comuniune între soţi, mai ales în aceste momente, rămâne soluţia cea mai bună – mai ales când există şi tendinţa soţiei de a se lăsa total absorbită de nevoile copilului şi de a-l marginaliza pe soţ.

Tatăl are, în mod firesc, o voce mai gravă şi structurantă în ton, care se pare că permite stabilirea limitelor. Mama, în schimb, are adesea o voce consolatoare. Prezenţa iubitoare şi fermă a tatălui va echilibra atitudinea mamei. Spre sfârşitul primului an de viaţă, copilul este deja capabil să recunoască rolul tatălui şi pe cel al mamei şi să le atribuie intenţii diferite în raport cu el.

Studiile cu privire la efectul implicării taţilor în creşterea copiilor începând cu mica copilărie (0-3 ani) au arătat beneficiile pe termen lung în dezvoltarea acestora, şi anume: creşterea coeficientului de inteligenţă la vârsta şcolară, o capacitate de concentrare mai bună, o dorinţă mai mare de a învăţa, un simţ al umorului mai dezvoltat.

Calitatea interacţiunilor dintre copilul ajuns la vârsta de un an şi aparţinătorii lui semnificativi (în primul rând părinţi, apoi bunici, naşi, după fiecare caz în parte) este ilustrată amplu de teoriile ataşamentului. În jurul vârstei de opt-nouă luni apare frica copilului de persoane necunoscute şi anxietatea la separarea de mama sa. O despărţire bruscă şi îndelungată de mamă, nesuplinită de persoane cu care copilul este obişnuit, produce efecte dezastruoase pentru sănătatea emoţională pe termen lung a acestui copil, aşa cum se poate observa la mulţi dintre copiii abandonaţi în centre de plasament.

În „paradigma străinului”, s-a putut evidenţia în condiţii experimentale calitatea relaţiei mamă-copil, definindu-se trei tipuri de ataşament care tind spre permanentizare. Astfel, dacă mama (tatăl) părăseşte încăperea pentru câteva minute (trei minute, în experiment) şi pruncul de un an este lăsat în prezenţa unui străin, la revenirea mamei în cameră copilul poate reacţiona în trei moduri de regăsire.

Dacă micuţul îşi exprimă supărarea faţă de mama sa că a plecat, dar apoi îi fuge în braţe, bucurându-se de îmbrăţişarea ei, tipul de ataşament faţă de mamă este unul sigur şi încrezător.

Dacă la intrarea mamei copilul rămâne însă rece, indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ataşamentul dezvoltat este unul neîncrezător, nesigur. În sfârşit, dacă copilul are în acelaşi timp manifestări de furie şi indiferenţă, şi nu arată încredere în mama (tatăl) lui, ataşamentul este unul ambivalent.

Calitatea interacţiunilor din primul an de viaţă îngăduie o predicţie asupra modului de ataşament şi a capacităţii copilului de a se despărţi mai târziu de mama sa. El va intra cu uşurinţă la şcoală atunci când ataşamentul este sigur, se va adapta şi în cazul unui ataşament nesigur, dar va fi întotdeauna dificil în caz de ataşament ambivalent.

Atunci când părinţii înţeleg în timp cât mai bine despre ce este vorba şi mama devine deschisă la schimbare sau atunci când intervine tatăl, în două treimi din cazuri modalităţile de ataşament se pot schimba.

Iată că, de obicei, ne imaginăm că devenim maturi emoţional începând cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douăzeci şi cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca şi cum maturitatea ar veni de la sine şi pentru oricine o dată cu înaintarea în vârstă, ca un salt simplu şi firesc, după nişte achiziţii academice, de profesie sau de rol. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Această maturitate afectivă (de fapt socio-afectivă, pentru că se naşte şi creşte în planul comuniunii cu ceilalţi) nu este o floare apărută peste noapte în grădina vieţii, ci are în fundal etape succesive. Fiecare etapă de viaţă este definită prin propria sa creştere în iubire – există, adică, o maturitate afectivă a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de şapte ani, a celui de paisprezece ani şi tot aşa.

A fi matur pentru o anume vârstă înseamnă, de fapt, a trăi în conformitate cu ceea ce a sădit Dumnezeu în firea omului la fiecare prag de vârstă. Problema maturităţii emoţionale devine foarte importantă întrucât este şi o condiţie a maturităţii duhovniceşti de mai târziu, fie că persoana respectivă va urma calea căsătoriei, fie calea monahală.

Adriana Hâncean, psiholog

De ce copiii noştri sunt atât de agitaţi? De ce se manifestă agresiv de la cea mai fragedă vârstă? De ce nu ne ascultă şi îi aflăm mereu revoltaţi, parcă neştiind ce vor cu adevărat? Astfel de întrebări au ajuns să fie atât de frecvent puse de părinţii zilelor noastre, încât ne trimit mai degrabă la o cauză generală, identificabilă la nivel de societate, decât la o problemă individuală, specifică unei familii anume.

Deşi au parte de o pregătire foarte bună în şcoală, participând la numeroase activităţi extraşcolare şi la cursuri care le asigură o performanţă intelectuală peste media vârstei, copiii noştri ajung totuşi să fie nefericiţi, stresaţi, suferinzi. De ce?

Desigur, nu există un singur motiv care să răspundă de configuraţia acestui trist tablou. Se poate identifica însă unul încuviinţat atât de psihologi şi medici, cât şi de Părinţii Bisericii: copiii vremurilor noastre, în tot mai multe cazuri, cad victimă celei mai răspândite boli de astăzi – lipsa de afecţiune. Iar aceasta survine, din păcate, încă din primii ani de viaţă ai copilului sau chiar din primele luni de la zămislirea sa.

Într-adevăr, psihologia şi îndeosebi neuropsihologia modernă, folosind cele mai noi mijloace de investigaţie, au constatat faptul că stările emoţionale ale mamei din timpul sarcinii influenţează fundamental, pe rând, embrionul, fătul şi copilul. Afectivitatea constituie, aşadar, infrastructura şi temelia întregii noastre existenţe.

Încă din a 14-a săptămână de viaţă intrauterină, creierul uman este, sub raport proporţional, foarte mare şi complex din punct de vedere structural, preluând şi prelucrând influenţele externe. Organismul fătului este viu şi dezvoltă numeroase reacţii, inclusiv afective, determinând limpede o psihologie prenatală. Copilul răspunde nu numai la stările afective ale mamei, ci şi la comunicarea verbală a celei care îl poartă în pântece. El se comportă ca o adevărată persoană – şi este, în fapt, o persoană nouă încă din clipa zămislirii. Deşi e doar un boţ de carne, pruncul aşteaptă un cuvânt bun, un bun-venit, o primire călduroasă din partea părinţilor – singurul sprijin de viaţă în lumea pentru care se pregăteşte de-a lungul celor 9 luni.

Prin urmare, pruncul se dezvoltă în pântecele mamei nu numai fiziologic, ci şi psihologic şi afectiv. De fapt, cele două nivele de creştere – trupească şi sufletească – se întrepătrund acum mai vizibil ca niciodată în viaţa omului. De aceea, starea emoţională a mamei pe parcursul sarcinii e extrem de importantă pentru dezvoltarea pruncului încă din pântece.

Legat de influenţa emoţiilor materne, s-a descoperit că factorii psihologici îşi aduc un aport semnificativ la sterilitate, în avortul spontan, în naşterea prematură, în vărsături, în travaliul dificil şi defecte la naştere. Astfel că stresul cauzat de anumite evenimente importante trăite spre sfârşitul sarcinii poate determina moartea nou-născutului.

Când ne referim la starea emoţională a mamei, avem în vedere, în primul rând, relaţia de comuniune şi de dragoste pe care o are cu soţul său. Femeia are nevoie de acest sprijin, aşa cum şi copilul din pântecele ei se bucură de căldura sufletească răsfrântă din dragostea părinţilor săi. De pe acum, se poate vorbi de o treime de persoane, aflate într-o comunicare sufletească profundă: tatăl, mama şi pruncul.

Cele mai multe studii pe termen lung arată, pe de altă parte, că tensiunile personale grave şi permanente dintre părinţi, cum ar fi neînţelegerile cuplului, sunt strâns legate de o sănătate deficitară a copilului, de disfuncţii neurologice, de întârzieri în dezvoltare şi chiar de viitoare tulburări comportamentale.

Lovitura cea mai mare pe care o poate primi însă pruncul în pântecele mamei sale este receptarea sentimentului de respingere din partea acesteia şi a tatălui. O evaluare făcută pe o perioadă de 35 de ani a arătat că respingerea copilului înainte de naştere antrenează cele mai multe probleme psihosociale: toţi copiii nedoriţi s-au aflat într-o situaţie mai rea de viaţă decât copiii doriţi, născuţi în aceeaşi spitale, în acelaşi moment, din părinţi asemănători, care purtaseră bine sarcina din punct de vedere fizic.

Prin urmare, întreaga stare sufletească a mamei va afecta şi fătul. Respingerea conştientă sau inconştientă a copilului nenăscut, iritarea, nervozitatea, neliniştea ori tensiunea mamei induc stări asemănătoare la copil şi pot genera o nedesluşită angoasă care-l va însoţi pe întreg parcursul vieţii acestuia. De asemenea, starea de plinătate, de echilibru, de bucurie, de nădejde şi de credinţă a mamei va trece şi asupra copilului. Aşadar, mama trebuie să vegheze în mod conştient la făurirea acestei atmosfere de înţelegere şi curăţie.

Ce minune poate fi mai mare în viaţa unei femei decât aceea de a zămisli un copil în pântecele său, de a da viaţă! Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu omul în ultimele zeci de ani, căci multe dintre femeile de astăzi nu mai simt atât de arzător acest adevăr în adâncul sufletului şi al trupului lor… Oare concepţia darwinistă, care spune că omul nu e om decât după naşterea sa sau chiar după atingerea unei anumite maturităţi, a avut puterea de a schimba datele firii, ce definesc femeia ca mamă încă de la începutul veacurilor? Sau, în goana după fericirea configurată publicitar şi vândută ca bonus, la pachet, împreună cu produsele culturii de consum, ne-am însuşit nişte concepţii care nu fac decât să ne satisfacă patimile noastre mărunte, aducându-ne, în schimb, o adevărată nefericire?!

În numărul anterior al revistei noastre povesteam cazul unei fete, Gabriela, care, deşi i s-a cerut să avorteze copilul pentru a păstra legătura cu bărbatul iubit, a refuzat să o facă. Darul pe care l-a primit în schimb a fost o relaţie de părtăşie de-a dreptul minunată cu fetiţa din pântecele ei – descoperirea unui univers personal pe care era împinsă să-l arunce la crematoriu, dar care, acum, o face fericită şi-i dă şansa unui nou început în viaţă. Propria ei fetiţă a învăţat-o să-l iubească pe Dumnezeu – lucrul cel mai important, căci prin El a descoperit Izvorul dragostei care-i umple viaţa.

Dacă dorim să avem copii sănătoşi, ascultători şi liniştiţi, copii care să ne facă cât mai puţine probleme în primii ani de viaţă, dar şi după aceea, trebuie să acordăm multă, foarte multă atenţie felului în care debutează viaţa copilului, chiar din primele clipe ale zămislirii sale. Mulţi cred că cea mai mare grijă trebuie să o avem atunci când copilul este mare – însă, din păcate, cu cât e mai târziu, cu atât sunt mai greu de corijat slăbiciunile pătrunse în firea copilului de-a lungul timpului. Înainte de orice medicament, înainte de orice teorie medicală şi psihologică, copilul are nevoie de ceva foarte simplu şi la îndemâna noastră: dragostea părinţilor săi. Acordându-i-o, părinţii îi vor asigura viitorul, atât cât ţine de ei.

În numerele viitoare vom continua mica noastră incursiune în rolul pe care dragostea (şi nu numai) îl are de-a lungul întregii vieţi a copilului şi a omului. Vom aloca un mic spaţiu şi răspunsurilor punctuale la problemele pe care părinţii le întâmpină în creşterea copiilor, astăzi, în viaţa de familie. Aşteptăm scrisorile dumneavoastră.

Psihopedagog Silvia Criveanu

Psiholog Adriana Hânceanu