Vă trimit mărturia mea privind modul dramatic în care a venit pe lume fetiţa mea, Ioana, care acum are 5 ani şi jumătate – bucuria şi binecuvântarea familiei noastre (adică părinţii şi sora mea, eu – mama ei, şi toate rudele din partea mea), deşi tatăl ei încă nu o cunoaşte, pentru că nu vrea.

Textul pe care vi-l trimit l-am scris iniţial ca pe o intervenţie în ediţia online a unui ziar ce adusese în discuţie avortul şi ne invitase pe noi, cititorii, să ne pronunţăm poziţia.

Încă înainte de a rămâne însărcinată, mă preocupase foarte mult problematica avortului, frământându-mă cum să-i fac pe semenii mei să înţeleagă ce groaznic este să iei o astfel de hotărâre, pe care mai târziu nu poţi decât s-o regreţi…

Eu însămi, în copilărie, am suferit enorm când, prin clasa a 5-a sau a 6-a, am devenit fără să vreau complice la unul sau două avorturi pe care mama mea le-a făcut acasă… eu plimbându-mă pe holuri, paralizată, îngrozită de ce se petrecea în dormitorul părinţilor! Am simţit toată durerea fratelui sau surorii mele omorâte – dar, vai!, aidoma lui sau ei, şi strigatul meu a fost mut…

Părinţii încercaseră să mă trimită de acasă, ca şi pe sora mea, dar eu am insistat să rămân, bănuind ce urmează să se întâmple şi sperând că o să am puterea să-i opresc. Mă gândeam să merg să-l anunţ pe vecinul de deasupra, administratorul blocului, ca să cheme miliţia pentru a o opri pe mama – ştiam că avorturile sunt interzise… Vai! N-am putut, mi-a fost frică pentru mama că o s-o aresteze… Laşitatea mea nu mi-a ajutat, căci, auzind strigatele înăbuşite ale mamei mele, simţeam acum nu numai durerea fratelui sau surorii mele care murea şi pe care o trădasem, dar şi frica că mama va muri, amestecată cu furia pentru ea şi tata că hotărâseră uciderea, plus o imensă vinovăţie. Dar am îngropat totul în mine, cu lacrimi amare şi, ruşinându-mă să vorbesc despre acest lucru cu părinţii mei chiar şi mai târziu, m-am îmbolnăvit sufleteşte îngrozitor! Primele simptome au fost o frică paralizantă, care mă împiedica la şcoală să mă mai concentrez, şi teama permanentă şi inexplicabila că cei dragi, mai ales sora şi tatăl meu, ar putea muri subit (mai târziu aveam să aflu că această teamă se numeşte thanatofobie, frica exagerată de moarte)… N-am mai fost premiantă la Olimpiadele de matematică şi română, dar am luat tot premiul I în clasa a 6-a. Apoi, surprinzând-o pe mama mea spunându-i verişoarei ei – care-i recomandase moaşa criminala, şi care venise a doua zi să vadă cum se simte – că este bine, în timp ce freca podelele cu o vitalitate şi o uşurare grozavă în glas, am început s-o simt ca pe o străină şi încet, aproape fără să-mi dau seama, s-o condamn şi s-o urăsc, căci nu arăta nici o părere de rău. Aşa că în inima mea s-au încuibat vinovăţia, neputinţa, răceala, chiar ura faţă de mama mea, reproşul faţă de trădarea tatălui meu – de care ştiam că se opusese iniţial avortului, dar până la urmă plătise sub ochii mei preţul sângelui fiului sau fiicei lui femeii acelei îngrozitoare!

La sfârşitul clasei a 7-a, deşi îmi revenisem cu şcoala şi nu mai aveam o stare nevrotică anxioasa, nici coşmarurile în care cineva mă urmarea ca să-mi ia viaţa, am început să-mi doresc să nu mai mănânc atât (deşi toată copilăria mea fusesem o mâncăcioasă) şi ajungând în jurul datei de 14 septembrie să nu mai pot mânca deloc, nici să dorm…

Revenind totuşi la subiectul iniţial – avortul şi întreg cortegiul groaznic de urmări din cele mai oribile asupra victimei inocente, dar şi asupra întregii familii unde se făptuieşte crima – aş vrea să mai adaug că, de-a lungul anilor, am încercat să înţeleg toate cauzele, contextul, implicaţiile şi, în cele din urmă, calea de ieşire din acest iad. Bineînţeles, am ştiut de la început că numai iertarea şi dragostea lui Hristos pot aduce lumină atât pentru pruncul nenăscut şi lepădat fără a avea chip şi nume, fără a avea Botezul care să-i dăruiască intrarea în Împărăţia lui Hristos, cât şi pentru părinţii ucigaşi, călăi, complici etc. Numai că, din experienţa personală, mi-am dat seama că este foarte greu pentru multe femei care au căzut în acest groaznic păcat să trăiască o pocăinţă adevărată, pentru simplul fapt că ele nu conştientizează gravitatea faptei lor, împietrindu-şi inima ca să nu simtă durerea firească, şi încet-încet ajung să gândească că este ceva normal, deoarece aproape toată lumea o face.

Pe când eram în Germania, ca azilanţi, în septembrie 1990, mama a mai avortat un băieţel – căruia eu şi sora mea îi dădusem numele Cristi, rugând-o pe mama să-l nască, căci o vom ajuta. Deşi tatăl meu s-a opus (care a fost născut de bunica mea, deşi era necăsătorită, în vremea când Bucureştiul era bombardat, iar bunicul, de pe front, îi ceruse bunicii să-l lepede), iar doctorul ginecolog le-a spus părinţilor mei că şi el se născuse când peste oraşul lui, Bayreuth, cădeau bombe şi că, oricum, în Germania Federală avortul era interzis – până la urmă, mama nu a vrut cu nici un chip să-l nască. Doctorul, descoperindu-i un fibrom şi probleme de compatibilitate RH, i-a dat trimitere pentru un avort terapeutic.

Din nou, având acum 15 ani, n-am fost convingătoare şi nu m-am zbătut destul pentru a o împiedica pe mama de la omor… Regret şi astăzi.

Eu însămi, între 17 şi 27 de ani, am căzut pradă valului de desfrânare, minciună şi fărădelege care s-a abătut asupra generaţiei mele şi căruia, vai!, nu i-am rezistat… Dacă eu n-am ajuns să fac nici un avort prin chiuretaj şi nici nu am luat vreodată anticoncepţionale, fiind totuşi din 1989 până în 2003 aproape în continuu sub tratament cu Fluanxol (despre care ştiam că împiedică concepţia, intervenind oricum în echilibrul hormonal general), nu pot fi sigură că nu am fost gravidă şi nu am pierdut sarcina în stadii incipiente… Mai am pe suflet, în mod special, un moment îngrozitor. Aveam 18 ani, terminasem clasa a 11-a şi iată-mă şi pe mine în faţa unei hotărâri care mă terifia: eram sau nu însărcinată cu bărbatul de care mă îndrăgostisem cu câteva luni în urmă? (cu care păcătuisem fără să-mi pun prea multe probleme, deşi eram sub un tratament cu Fluanxol şi carbonat de litiu, embriotoxice – aveam să aflu din prospect).

Inconştienţa mea de atunci nu poate fi explicată decât, poate, prin siguranţa care mi-o dădea prezenţa lui – eram convinsă că va fi alături de mine şi eu alături de el tot restul vieţii noastre, la bine şi la rău… Spun asta pentru că-mi dovedise dragostea lui, când de-abia ne cunoscuserăm, iar eu am fost din nou internată la Spitalul nr. 9 – el mi-a stat alături, m-a ajutat să îmi revin şi mi-a devenit cel mai apropiat sufleteşte, rugându-se pentru mine, fiindu-mi parcă mai aproape chiar şi decât părinţii şi sora mea..

Iată însă că, după câteva luni în care iubirea noastră înflorise, deşi amândoi aveam credinţă tare în Dumnezeu şi discuţii îndelungi despre El, despre mântuire şi despre credinţa adevărată, n-am putut să ne păstrăm iubirea curată şi am întinat-o prin legătura trupească în afara cununiei. La puţin timp după păcat, amândoi mustraţi fiind în cuget, nu ne mai regăseam în dragostea luminata de mai dinainte – el, mai ales, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de mine, iar eu îngrozită că am să-l pierd şi, în acelaşi timp, terifiată că am rămas gravidă, dintr-o dată speriată că nu terminasem şcoala, ce vor zice părinţii, tratamentul care putea afecta viitorul bebeluş etc.

Aşa că, neprimind nici un ajutor moral de la bărbatul pe care îl iubisem până la păcat şi nici de la mama mea căreia mă destăinuisem, am mers, la sfatul acesteia, împreună cu o vecină şi soţul ei, medic, la ginecologul ei care urma să-i extragă steriletul. Parcă coborâsem în iad… La subsolul unei clădiri vechi din cadrul unui spital bucureştean, o grămadă de femei aşteptau la o coadă imensă pentru a avorta; altele, într-un salon insalubru, înghesuite, se refăceau după avort. Iar eu, înlemnită, eram îmbărbătată de vecina cea curajoasă că doctoriţa e una foarte bună…

După ce m-a examinat şi m-a pus la ecograf, aceasta mi-a spus că nu sunt semne să fiu gravidă, că ar fi probabilă o întârziere mare datorată Fluanxolului şi că îmi recomandă o serie de injecţii cu Progesteron. Apoi mi-a zis că, dacă nici aşa nu merge, să revin ca să-mi facă avort.

Vecina mea m-a liniştit pe drum că Progesteronul este pentru menţinerea sarcinii, în caz c-aş fi totuşi gravidă – dar sigur nu sunt! Şi mi-a făcut chiar ea injecţiile respective. Aflată oarecum singură în decizia mea, n-am avut tăria să-mi fac un test de sarcina, care apăruseră deja, sau să merg la alt consult – şi am făcut infamul tratament. Dacă în sufletul meu mă chinuiam şi-L rugam pe Dumnezeu să nu fiu gravidă, fiind gata să renunţ la ce aveam pe atunci mai drag – bărbatul viselor mele, – totuşi nu am înfruntat realitatea şi consecinţele faptelor mele aşa cum s-ar fi cuvenit.

Rezultatul: n-a mai fost nevoie să revin la doctoriţa cu pricina, iubitul meu prieten m-a dojenit cu răceală că m-am agitat atât pentru o simplă „întârziere”, noi ne-am despărţit după câteva luni, iar eu port şi acum în suflet durerea că nu mi-am asumat potenţiala maternitate. De-a lungul anilor, la spovedanie, am revenit asupra acestui amar episod din viata mea, întrebându-mi duhovnicul cum să mă pocăiesc, cum să aflu dacă am fost sau nu gravidă. Se pare că răspunsul îl voi căpăta doar la Judecata de Apoi… Am citit canonul de pocăinţă pentru femeile care au avortat – şi eu mă consider una dintre ele!

Aici aş vrea să vă spun un gând la care am ajuns după ani întregi de deznădejde: amândoi părinţii, mama şi tatăl, sunt responsabili pentru viaţa şi sănătatea pruncului lor nenăscut, dar parcă femeia este înzestrată cu o responsabilitate şi mai mare, dat fiind faptul că în trupul ei se plămădeşte micuţa fiinţă şi alături de inima ei bate pentru prima oară inimioara copilaşului. Ea poate, întărită fiind de Dumnezeu şi de Maica Domnului, să se lupte cu o lume întreagă pentru a naşte pruncul, o dată ce şi-a înţeles marea menire pe care o are în lume.

Scriu din postura unei femei care a ales, acum trei ani şi mai bine – şi a ales bine, Aceasta în condiţiile în care făcusem parcă tot ce-mi stătuse în putinţă ca să ajung în cea mai nenorocită situaţie: am descoperit că sunt însărcinată (în vreo 11 săptămâni!), fiind de mult timp sub tratament pentru psihoză maniaco-depresivă cu două medicamente puternice şi toxice (Fluanxol şi Carbamazepină) şi, mai ales, nedorindu-mi sub nici un chip să am un copil cu bărbatul cu care mă culcasem dintr-un soi de disperare, pe care nu-l iubeam, nu-l mai doream alături de mine şi căruia nu-i prea găseam calităţi. Mizasem pe faptul că însuşi tratamentul pe care îl făceam acţiona ca un contraceptiv – şi, dintr-o dată, m-am trezit că sunt însărcinată, iar din neglijenţa mea puteam da naştere unui copil handicapat (Carbamazepina luată în primele trei luni de sarcină putea provoca o malformaţie gravă a coloanei noului născut, numită Spina Bifida).

Eram sub o presiune imensă: doctoriţa ginecolog mă convocase la avort, fără drept de apel, neîntârziat, având în vedere nu numai periclitarea sarcinii prin medicamentele luate, ci însăşi boala mea psihică; mama mă presa să fac avortul, înspăimântată de ce-ar putea urma; tatăl copilului – la fel; psihiatra – asemenea; eu eram pur şi simplu îngrozită. Însă alternativa – avortul – mă înspăimânta şi mai tare: urma să devin ucigaşa propriului meu copil, lipsindu-l de cel mai elementar drept al oricărei fiinţe umane, dreptul la viaţă, apoi şi mai important (pentru că eram totuşi creştină), lipsindu-l de Botez, fără de care nu se putea bucura de desăvârşirea Împărăţiei lui Dumnezeu etc. Ca presiunea să fie şi mai mare, în aceeaşi zi în care am aflat de sarcină, se difuza un film despre copii cu handicapuri grave care totuşi nu fuseseră refuzaţi de părinţii lor – acum mari, chiar dacă unii sufereau de sindromul Down, alţii născuţi fără braţe sau picioare ori handicapaţi mintal, aceştia erau fericiţi că părinţii lor aleseseră şi pentru ei viaţa…

Nu mai conta că eram bolnavă, necăsătorită, fără loc de muncă şi cu perspectiva sumbră de a naşte un copil handicapat! Copilul din pântecele meu ar fi ales viaţa… Pentru el, era singura şansă de a vedea lumina zilei. Genetica a dovedit-o demult: suntem unici şi irepetabili. Aşa că, luptându-mă în primul rând cu propriile-mi frici şi sentimente negative, m-am hotărât să mă încred în mila şi iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care spune: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine mă primeşte” şi în Maica Domnului, căreia m-am rugat neîncetat ca păcatele mele să nu cadă asupra pruncului nevinovat şi el să se nască sănătos…

Deşi nu-mi dorisem să devin mamă, din clipa în care am respins alternativa groaznică a avortului, am primit pace sufletească şi putere să îmi duc sarcina la bun sfârşit. Cu toate că pe parcursul lunilor rămase până la naştere nu mi-a fost uşor (mi-am scos o măsea de minte ce-mi provocase dureri groaznice două săptămâni în luna a 5-a, am avut două viroze puternice şi o gripă urâtă în luna a 7-a, iar în ultima lună am făcut o complicaţie cu umflarea exagerată a picioarelor şi creşterea tensiunii), totuşi, fără să mai iau vreun medicament de nervi şi în pofida pronosticurilor sumbre ale unor psihiatri, am avut o stare psihică stabilă – deşi nu eram pe deplin încredinţată că voi naşte un copil sănătos, nădăjduiam din tot sufletul… Toată vara anului 2003 auzeam în spatele blocului meu, unde se afla un spital de copii handicapaţi neuro-psihomotor, strigatele uneori de durere, alteori de bucurie ale celor internaţi acolo, când se jucau într-o piscină…

În sfârşit, am născut într-o zi încărcată de zăpadă a lunii ianuarie 2004 – după ce, în ultimul moment, doctorul care mă supraveghease de prin luna a 4-a a descoperit chiar înainte de operaţie un fibrom imens ce apăsa capul copilului şi astfel a ştiut cum să taie, ca şi eu, şi fetiţa mea să ne bucurăm una de alta… Privirea luminoasă a doctorului care mă certase că vreau să nasc, cu problemele mele, i-a anunţat întâi pe părinţii mei că au o nepoată sănătoasă, de 3,9 kilograme, şi că eu sunt bine. Eu mi-am văzut copilul abia a doua zi şi credeam că visez de fericire.

…Şi toate acestea pentru că, cel puţin de la un moment dat, mi-am folosit libertatea de a alege, cinstind şi libertatea fiinţei umane aflate la început de drum – pe care, din păcate, acum aproape nici o lege omeneasca nu o mai apăra, în afară de legea morală sădită de Dumnezeu în fiecare om şi, bineînţeles, Pronia Lui.

Mama poate să se opună deciziei soţului de a lepăda copilul, despărţindu-se canonic de el; se poate lupta cu samavolnicii medici care ar soma-o să lepede copilul, din raţiuni de „sănătate”; se poate lupta cu sărăcia şi oprobiul public, necăsătorită fiind, cu boala şi cu temerile ei – numai pentru a da naştere la o nouă viaţă, la propriul copil care o va mângâia şi înveseli cu zâmbetul şi iubirea lui. Vedeţi, în felul acesta ar trebui să-şi înţeleagă femeile puterea pe care o au: în lumea aceasta dominată de moarte, ele pot spune: „Nu! Eu am să nasc copilul care se plămădeşte din şi în mine – şi împreună cu el voi înfrunta toate greutăţile de aici, pentru a gusta din viaţa cea veşnică încă de acum!” Femeile creştine ar trebui să-şi repete cuvintele Apostolului Pavel: „femeia se va mântui prin naştere de fii”.

Dacă în anii comunismului majoritatea femeilor îşi riscau viaţa şi sănătatea avortând prin chiuretaje făcute de persoane dubioase, pentru a scăpa de un copil perceput ca o îndatorire prea grea, peste toate celelalte impuse de regimul politic, acum, după 1989, tactica diavolească pornea cu minciuna iscusit învelită şi servită de chiar medicii ginecologi (aţi observat că termenul de „doctori mámoşi”, adică obstetricieni, a cam dispărut din limba vorbită?) pacientelor ignorante, luate şi ele de valul plăcerii, încercând să evite fără victime povara naşterii şi creşterii unui copil.

Când am citit cărticica „Avortul şi anticoncepţionalele”, m-au înlemnit puternicele cuvinte ale părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului: „Acum, cu anticoncepţionalele, dacă întrebi o femeie câte avorturi are, îţi spune poate nici unul, căci a luat pastile, iar după ce află că, datorită lor, poate a fost gravidă în fiecare lună şi a avortat timpuriu, fără să prindă chiar de veste, poate chiar în timp ce asculta «liniştită» Sfânta Liturghie, îngrozită îşi dă seama că nici nu ştie câte…” De aici, zice părintele, iată că „urâciunea pustiirii” neamului omenesc se petrece şi în biserică, locul preasfânt!

Îmi cer iertare că v-am scris aşa de mult şi dezlânat, şi pentru că acum nu mă mai simt în stare să concluzionez. Vă mulţumesc că mi-aţi citit spovedania. (…)

Hristos în mijlocul nostru!

Irina-Roxana Ionescu